Eram ca în transă; toate vocile și zgomotele din jurul meu dispăreau undeva înghițite de neant odată cu parcurgerea romanului. Simțeam cum gândurile îmi sunt acaparate și înșurubate strâns în universul creat de Bogdan Răileanu, cum toate ideile la care am ajuns până în această etapă a adolescenței (legate de cutumele bisericii) se recompun în desfășurarea acțiunii din Dinții ascuțiți ai binelui și în pragmaticele predici ale părintelui Vladimir. Scriitorul coboară spațiul sfânt de pe piedestal și disipă acele convingeri călduțe, cu care eram de prea mult timp familiarizați, cadrul în care se desfășoară evenimentele prezentând sforile groase din spatele cuvintelor și gesturilor care ne unesc vizibil în credință. Aceasta este cartea care m-a obligat să văd cât de ușor se poate pierde sau perverti sau modifica întru (alt)ceva credința, cum omul, slujitorul lui și Domnul Dumnezeu trăiesc în universuri diferite, netangente, așa cum spațiul Mănăstirii Scărarului, deși exista și își purta duhul și duhurile peste lume, nu apărea pe nicio hartă, ființând într-o buclă de sine stătătoare parcă.
Oamenii sunt de așa natură, încât inițial sunt sceptici și resping schimbarea. Frica de necunoscut îngrădește inevitabil dorința de a testa diferitul, obișnuința și cutuma sunt mai puternice decât nevoia de schimbare. Cu toate acestea, călugării de la Mănăstirea Scărarului de pe vârful Nebunu Mare se lasă seduși și modificați de cuvinte (nu de Cuvânt), de vântul schimbării în numele noului și al milosteniei, ce în final deviază de la tot ceea ce înseamnă normalitate. Primul pas a fost acceptarea progresului pe care tehnologia îl presupune. Părintele Daniel, singurul din generația sa care are inițiativă, aduce curentul electric în mănăstire, după care un computer conectat la internet în bibliotecă. Nemulțumirea cu privire la ideea inovativă a starețului este previzibilă, dar datorită acesteia s-a descoperit faptul că acel loc sfânt din vârful muntelui nu apărea pe aplicația Google Maps, faptul ducând la consolidarea credinței în Dumnezeu.
Voia Domnului e mai puternică decât sateliții de pe orbita Pământului și poate această întâmplare ilustrează exact vorbele din vechime care ne spun să credem și să nu cercetăm.
Mitropolia trimite în recunoaștere un preot tânăr cu studii de psihologie și teologie, despre care se spune că are păreri prea ferme legate de lucrurile tainice pe care le slujea Biserica. În urma primei predici de Paște pe care părintele Vladimir o ține într-o biserică din București, unde le prezintă credincioșilor lumânarea stinsă cu care a fost adusă Lumina Sfântă de la Ierusalim, patriarhul hotărăște să îl trimită departe de aglomerările urbane, într-un loc unde să își clarifice prin rugăciune ideile pe care le are despre Biserică. Scopul părintelui Vladimir la Mănăstirea Scărarului este de a raporta demersul rugăciunilor în timpul Postului Mare și de a scrie o carte de bucate cu rețete călugărești de post, care, pentru el, constituie doar un pretext pentru a începe o lucrare mult mai mare, o lucrare pe care nu prea mulți vor reuși să o digere. Schimbările aduse de Vladimir, care devine stareț după moartea părintelui Daniel, instituie un timp al ispitei și al căderii, învăluit însă în auspiciile împărtășirii și deschiderii către păcatele celuilalt. Dar păcatul, răul, dinții ascuțiți ai realității mușcă adânc și insinuos din sufletul nepregătit al tuturor slujitorilor lui Dumnezeu. Am fost un cititor martor la distrugerea spațiului sfânt din vârful Nebunu Mare, am intuit sfâșierea liniștii, pângărirea, dar și lumina ademenitoare a lumii; neliniștea a mușcat adânc din sufletul meu precum mușcau preacinstitele fețe bisericești din bucatele făcute după rețetele noului stareț.
Renunțarea la haina preoțească, la acele haine negre și lungi, e propovăduită nu ca o renunțare la har, ci ca o cuminecare întru ceilalți, ca o aducere mai aproape a harului de păcatele suferinzilor. Cine suntem noi? Niște oameni. Suntem mai presus decât ceilalți oameni? Suntem mai luminați? Părintele Vladimir reușește să smintească și să se smintească, iar imaginea starețului în pantaloni scurți, slujind în mănăstire frizează grotescul, anunțând parcă apocalipsa.
Ne ascundem în spatele hainelor noastre negre de pustnici și stăm cu spatele la Dumnezeu, ferindu-ne privirea de lumea vie și păcătoasă de după gardul mănăstirii. Iubirea de oameni și de Dumnezeu nu are nevoie de o uniformă.
După parcurgerea acestor rânduri, prin minte îmi umblau în dezordine o mulțime de gânduri, amintiri, întrebări fără răspuns. Vedeam acel copil, încă în brațele inocenței, stând cuminte în genunchi și ascultând obosit slujba de duminică după ce s-a închinat la toate icoanele din biserică. Oare cât mai durează? Vedeam acel păcătos printre păcătoși, care caută iertarea lui Dumnezeu în loc să o caute pe a sa, care este un bun creștin numai dacă merge la biserică, care vede pace în acei doi ochi albaștri ai părintelui. Vedeam acel adolescent, ce renunță la obișnuința de a merge la slujbă, dar care totuși crede în acel Dumnezeu, numai că nu se mai poate uita în acei doi ochi albaștri umbriți de minciună. Se trezește la realitate. El este singurul care se poate salva.
Înlocuirea hainelor călugărești este urmată de o săvârșire conștientă a păcatelor omenești, starețul Vladimir având convingerea că numai astfel preoții vor înțelege cu adevărat greutatea vinei care apasă asupra omului.
Suntem noi în stare să oferim iertare pentru greșelile pe care nu le-am făcut? (…) este datoria noastră să facem un pas către oameni, să fim ca ei. Să trecem prin greșelile lor.
Este aproape incredibil (și aici liniile îngroșate își au rolul lor în configurarea traseului căderii, a zborului invers) cum aceștia se lasă atât de ușor pradă ispitei carnale, cât de firesc se obișnuiesc cu vinul mânăstiresc și votca de proastă calitate, cu violența, treptat ograda sfântă devenind loc de pelerinaj și adăpost pentru prostituate, instabili din punct de vedere psihic, fugari, alcoolici, în numele necesității de a înțelege păcatelor ce împânzesc lumea. Ca în paginile Noului Testament, păcatele se revarsă, dar starețul Vladimir nu e Iisus și ele înfloresc la umbra credinței bine aromitoare.
Ideile părintelui stareț începeau să lase un gust amar.
Al doilea fir narativ ne poartă printre meandrele străduțelor bucureștene, prin sufletul fără ape adânci al cămătarului Maldini, printre treptele „convertirii” acestuia după înțelegerea că boala nu e doar anticamera morții, ci și spaime și pretext de negociere cu tine cel de ieri și cu Dumnezeu. La Mănăstirea Scărarului ajunge în cele din urmă și Maldini și în sufletul lui se șterg faptele de proxenetism și cămătărie din decursul a 19 ani, cei cinci ani de pușcărie, banii murdari pentru a face loc „minunii”, apei sfinte și vindecătoare pline de balele Câinelui Sfânt.
De ce, Doamne? Asta era întrebarea anului pentru Maldini. Poate chiar întrebarea vieții. De ce cancer și de ce acum?
Se spune că fiecare are un înger păzitor, dar cămătarului îi plăcuseră mereu coincidențele fericite. Cât timp stă la mănăstire, se vindecă de boala-i aparent incurabilă. Situația capătă o tentă tragi-comică, conturând o imagine verosimilă a capacității omului de a se autodistruge. Călugării se îndepărtează de toate atribuțiile recognoscibile acestui statut, jucând comedia sfințeniei păcătoase ca într-o piesă de teatru prost regizată, cu un final, incontestabil, previzibil, căci Jocul e pe o scenă mai largă și Dumnezeu nu vede pe Google Maps pe slujitorii săi, ci trimite doar elicopterele poliției pentru a pedepsi păcatul.
Nu pot să spun că Dinții ascuțiți ai binelui e un roman ușor de digerat. Retina mea încă păstrează imaginea călugărilor intrând în biserică îmbrăcați în blugi și tricouri H&M, alăturându-se slujbei, care a ajuns să semene cu o întâlnire a unor vecini adunați la petrecerea unui prieten comun. Păstrează imaginea celor două tinere făcând video chat, a lui Maldini, devenit călugărul Mladin clarvăzătorul, a lui Cami însărcinată în curtea mănăstirii. Am fost familiarizată cu viața monahală, cu rutina călugărilor, cu diferitele convingeri față de Cel de sus. Problemele pe care le pune romanul Dinții ascuțiți ai binelui pot genera conflicte nesfârșite și discuții interminabile. Predicile ținute la Mănăstirea Scărarului, ideile lui Maldini și evenimentele în sine au făcut ca ceața în care îmi este învăluită credința să devină din ce în ce mai densă. Ceea ce rămâne este un roman despre cine suntem și cine putem deveni, nu despre credința noastră cea de toate zilele, ci despre credințe și deraierile lor.
*Mălina Curpăn este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național.
(La prima dintre „Întâlnirile Alecart” la FILIT 2018- 3 0ct, ora 14.30 – vom discuta două romane incitante: Umbra pierdută, de Carmen Firan & Dinții ascuțiți ai binelui, de Bogdan Răileanu.)
