Încerc să o descriu ca pe situația unui hipster fără stres și prejudecăți, însă mă tem că nici tampoanele nu sunt așa de „carefree” cum spune reclama. Sentimentul injectat de confruntarea cu mediocritatea și neseriozitatea mă aduce la niște scene de fată mare căreia nu îi răspunde iubitul la telefon: panică, lamentare și dojană pentru toată lumea, pentru că, într-un mod foarte ironic (pic-pic, curge ș-o lacrimă), Dumnezeu îmi îngreunează umerii peste limitele bunului simț de care sunt capabil! Nu mai pot, băga-mi-aș picioarele, să mă lase lumea în pace!
Când dau zoom out la scena asta, îmi vine acru-dulce în fundul gâtului – a greață – și mă gândesc profund la pasiunea mea care tinde să se transforme într-un pat al lui Procust transpirat și solicitant. În fond, mă găsesc ca fiind singurul prost care nu are în nici o zi decât programul prelungit de la serviciu și, pentru o vreme, vedeam asta ca pe un lucru bun. Dar, lunar, optica mi se schimbă fără să am nevoie de ochelari, și mă plâng și mă râd ca o gravidă fără ciocolată. O fi cool să nu îți pese pe ici pe colo de tine, dar în momentul în care îmi pipăi fundul simțind că îi lipsește un scaun cu rotițe, ar trebui atunci să fug. Să iau o bicicletă, să mă duc la sală, să angajez un om să mă plesnească dacă trece ora mesei și eu nu mănânc, să mă joc, să dorm, să am activitate pe facebook, să văd filme faine și lume faină, să ma duc la cățărat, să îmi frec bărbia, afectat, în fața unui rahat expus într-un muzeu neconvențional, sau expus neconvențional într-un rahat de muzeu, sau un rahat neconvențional într-un convențional…. în fine, mintea mi-e într-un convențional rahat, pentru că un Golf 4 cu tobă de cocalar am și eu și exact pe ăla mi l-a bușit un autor necunoscut de prin Horpaz.
Satisfacția e că îngrop doar banii mei, nu și pe ai altora. Deci am crescut, sunt mare și mi-a crescut un scaun în fund.
foto: Astrid Băgireanu
