Îmi doream mult să existe un rai, pentru că nu îmi puteam imagina că oamenii mor, dispar complet și nu rămâne nimic în urma lor.
Mai poți crede în rai odată ce descoperi că iadul este mult mai aproape de tine decât crezi? Mai poți concepe o imagine a paradisului în clipele în care simți în interiorul tău, în locul în care ar trebui să fie sufletul, acel fior al groazei, acea durere surdă a disperării? Când speranța se pierde în suferință, raiul pare din ce în ce mai îndepărtat, iar iadul devine din ce în ce mai suportabil. În romanul Hana, scris de Alena Mornštajnová, destinul leagă viețile lipsite de lumină, zdrobite, ale unor personaje, dar, mai presus de toate, ale unor oameni care au făcut cunoștință nu doar o dată cu Moartea – atât de dureroasă tocmai pentru că nu era menită să fie a lor, deși era dorită, așteptată, izbăvitoare. În clipele în care cei ce ți-au dat viață și te-au legat cu fire puternice de dragoste de ei minut de minut, an după an nu mai sunt, încetezi să trăiești, continui doar să exiști. Continui să te trezești în fiecare dimineață la aceeași oră, să mergi la brutărie în mereu aceeași zi de luni, să explorezi podul fostei tale case zilnic doar din dorința de a găsi noi răspunsuri sau doar cu speranța de a descoperi un loc în care să simți că există liniște. La un moment dat, însă, rutina nu va mai fi aceeași, liniștea nu va mai fi atât de surdă, durerea nu va mai fi atât de apăsătoare, nu te vei mai simți atât de pierdut, tocmai pentru că vei descoperi că nu ai rămas singur din nou pe lume. Vei simți că, în sfârșit, ai pe cineva lângă tine care, chiar și în cele mai grele clipe, se va întoarce și îți va zâmbi, oferindu-ți mângâierea lui.
Eu am rămas în picioare, pe trotuar, în fața ceasornicăriei. Nu era nimeni acolo care să-mi interzică să merg în pod, în pivniță sau chiar la râu. Nimeni care să mă iubească.
Moarte. Cuvântul care reușește de fiecare dată când este rostit să provoace durere, frică, disperare. Mai mult decât atât, reușește să stabilească o realitate care în scurt timp, dacă nu chiar din prima clipă, devine sufocantă, întunecată, manifestare a unei spaime ancestrale a cărei intensitate poate destrăma suflete. Mira a întâlnit moartea mult mai repede decât ar fi trebuit. Acea moarte care, fără niciun fel de remușcare, a lăsat-o orfană la doar nouă ani. Viața pe care o cunoscuse alături de părinți și de cei doi frați a devenit parte din trecut, odată cu iubirea, cu liniștea și cu siguranța specifice unei familii unite. Pentru prima dată, Mira rămâne singură, pradă acelei realități frumos colorate, dar înșelătoare, pe care nu o vedea niciodată cu adevărat de la fereastra casei sale – un iad care nu i s-a arătat decât în clipa în care nu a mai avut pe nimeni care să o protejeze. Destinul nu i-a îngăduit Mirei momente de liniște, momente în care să uite de ceea ce a pierdut și nu mai este al ei. În casa Ivanei, prietena cea mai bună a mamei sale, în familia sa perfectă care, în realitate, era construită pe rămășițe ale trecutului, trădări și intenții ascunse, Mira a făcut cunoștință pentru prima dată cu ura – o ură venită mai ales din partea celor doi copii, dar și a tatălui acestora. Totul ia sfârșit însă în clipa în care într-o dimineață la ușă bate Hana, mătușa mereu tăcută și cufundată în gânduri, aproape pierdută, a Mirei. Mătușa care nici măcar o singură dată nu i-a privit în ochi pe ea sau pe frații săi, mătușa care era mereu îmbrăcată în haine negre, mătușa care în fiecare buzunar al puloverului avea mereu un colț de pâine.
– Domnișoară Hanička…/ Da, a fost un timp când eram domnișoara Hanička. Dar apoi am devenit o stea galbenă, apoi numărul de transport șaptezeci și nouă, apoi o rezidentă temporară în Terezín și în cele din urmă un număr din șase cifre de la Auschwitz.
Mai ești oare om cu adevărat când simți că umanitatea te-a părăsit odată pentru totdeauna? Te mai poți numi om când îți lipsește sufletul, nu pentru că nu l-ai avut niciodată, ci pentru că durerea l-a covârșit, l-a destrămat și l-a răspândit către cerul în care fumul negru al crematoriilor domnea, sperând că va primi un bilet de intrare în paradis? Mai poți să redevii om în clipa în care în fața ta se află o fetiță de nouă ani care, prin simpla prezență, te ajută să îți dai seama că totuși nu ai rămas din nou singură pe lume? Hana a reprezentat mereu, în ochii familiei surorii sale, un element bizar, care nu își are locul printre ei, un om care nu știe să vorbească nici măcar când este întrebat, nici măcar când este rugat să șoptească un singur cuvânt. Cu părul alb acoperit mereu de o basma învechită, îmbrăcată cu haine negre mult prea mari pentru ea, încălțată de fiecare dată cu ghete rupte și roase, Hana o vizita rar pe sora sa și pe familia ei și nici măcar în acele clipe nu rostea niciun cuvânt. Din când în când, din buzunarul puloverului negru rupea o bucată din coaja de pâine și o mesteca pentru a-i simți gustul și a se liniști. Deja se obișnuise cu privirile ciudate primite din partea oamenilor, străini sau cunoscuți. Rosa era singura care nu a judecat-o nici măcar o dată. Sora mai mică pe care a îngrijit-o timp de o viață, imediat după moartea tatălui lor, devenise singura care încerca să îi ofere dragoste necondiționată și să nu îi adreseze întrebări. Întrebări la care oricum nu ar fi primit niciun răspuns. Pentru că, de cele mai multe ori, adevărul doare mult mai tare atunci când este rostit decât atunci când este gândit. Trecutul devine mult mai real, mult mai prezent atunci când este povestit. Și Hana cunoștea asta cel mai bine. A sperat că, timp de o viață, nu va fi nevoită să povestească celorlalți ororile trecutului, să împărtășească vinovăția care o urmărește de peste douăzeci de ani. Totul s-a schimbat însă după moartea surorii ei. Hana a rămas din nou singură într-o casă în care fantomele trecutului îi sporeau vinovăția cu fiecare clipă, o obligau să retrăiască tot ceea ce a regretat, tot ceea ce a amânat, tot ceea ce a adus-o la tăcerea care o înconjoară în prezent. Însă, în clipa în care Hana află că nepoata sa, Mira, trăiește, descoperă cu bucurie și cu o frică aproape paralizantă că nu mai este singură. Odată cu Mira, casa se schimbă, devine mai luminoasă. Un singur lucru va rămâne neschimbat: trecutul. Trecutul și vinovăția care pe măsură ce Mira crește devin din ce în ce mai prezente, mai dureroase – mai ales în momentele în care, pentru prima dată după mulți ani, trebuie să ofere răspunsuri, dar și mai mult decât atât, să își înțeleagă și să își accepte trecutul.
M-am agățat de ideea de moarte, iar când îmi era cel mai rău, îmi imaginam cum încetișor, pas cu pas, mă apropii de fire, ridicându-mi capul către cer și mâinile către gard. În imaginația mea, cerul era albastru, iar sufletul meu se ridica spre el ca un balon. Mă vedeam ridicându-mă încet, fără să simt absolut nimic. Nicio durere, nicio vinovăție.
Nimeni nu își dorește să întâlnească moartea. Nimeni nu dorește să își predea viața, asemenea unui pașaport, când pătrunde în cealaltă lume, la braț cu ceea ce l-a înspăimântat timp de o viață. Însă poate oare deveni moartea o scăpare când viața devine prea copleșitoare, când simți cum te destrami și orice ai face nu te mai poți vindeca, nu mai poți fi așa cum erai odată? Gândul morții a devenit pentru Hana un mod de a învăța din nou ce este speranța. Acea speranță pe care a pierdut-o încet, încet când și-a văzut bunicii și mama deportați, când a rămas singură în ghetoul în care nu cunoștea pe nimeni, când și-a pierdut singurul fiu înainte măcar de a avea șansa să îl țină în brațe, să îl apropie de pieptul ei, când a fost trimisă, alături de alte mii de oameni la Auschwitz, când a fost respinsă și a rămas singură, doar cu propria-i vinovăție. În clipele în care moartea a devenit mai ușoară decât viața, Hana era dispusă, după ani de luptă, să renunțe la tot ceea ce deja pierduse. Totuși, destinul nu a lăsat-o nici de această dată să aleagă sfârșitul. În schimb, a redus-o la tăcere, o tăcere pe care nimeni, nici măcar Rosa, nu a reușit să o descoase. După moartea acesteia, Hana cade din nou pradă vinovăției și trecutului pe care oricât de tare și-ar dori să îl schimbe, nu reușește. Se gândește constant la mama ei, la bunicii ei pe care i-a văzut pentru ultima dată într-o gară întunecată ce părea că prevestește tot ceea ce urma să se întâmple. Se gândește la sora ei, pentru a cărei moarte se simte vinovată constant, considerând că primul ei gest frumos de după întoarcerea de la Auschwitz avea să fie și ultimul. Hana a ajuns să trăiască din nou din frică, din regrete, din rețineri și din durere, de această dată și mai accentuate pentru că ultima persoană care o înțelegea și care îi zâmbea nu mai era și nici nu avea să se mai întoarcă. Venirea Mirei schimbă însă totul. Schimbă dinamica întregii case, dar și dinamica vieții Hanei. Pare că, pentru prima dată în mulți ani, reușește să schimbe acel destin sumbru care a urmărit-o pe Hana toată viața. Și nu durează mult până când Mira devine mai mult decât o simplă rudă pentru Hana, până când devine singurul scop al existenței sale mărunte.
De ce oftezi? am întrebat. / […] Mătușa a tăcut o clipă, apoi a spus:/ Pentru că acum nu mai pot să mor.
Destinul le-a adus pe Mira și pe Hana împreună în clipa în care amândouă credeau că au rămas singure, în clipa în care Moartea le-a răpit dragostea și oamenii care le-o ofereau. Două străine până în clipa în care au ajuns să trăiască în aceeași casă, Hana și Mira nu au acordat până în acel moment niciodată atenție existenței celeilalte. Se vedeau rar, iar felul de a fi al Hanei o îndepărta pe Mira care, de fiecare dată când încerca să înțeleagă comportamentul mătușii sale, eșua. Numărul tatuat pe încheietura subțire a Hanei a fost cel care a ajutat-o pe Mira să înțeleagă după atât de mult timp. Femeia care o aștepta de fiecare dată să se întoarcă de la școală, dar nu îi adresa nici un cuvânt, femeia care îi gătea și avea grijă să nu îi lipsească nimic chiar și în clipele în care rămânea fără bani era aceeași femeie care în urmă cu mulți ani, înainte să îi fie răpită dragostea pentru totdeauna, știa să zâmbească și să râdă, să înțeleagă si să mângâie. Aceeași femeie care a supraviețuit Holocaustului, suferinței și Morții se afla în fiecare seară în fața ei, îmbrăcată în cămașa aceea de noapte albă, mult prea mare pentru ea, tăcută ca întotdeauna. Cât despre Mira, ea a reprezentat pentru Hana salvarea. Prin Mira i-a fost redată speranța, precum și o parte din viață. În momentul în care nepoata ei a pășit în interiorul casei a simțit că, pentru prima dată în mulți ani, nu mai are voie să aștepte Moartea, nici să și-o dorească. Avea pentru ce trăi. Nu mai era singură cu vocile morților, cu fantomele trecutului, cu acea vinovăție care o însoțea până și în vise. Acum avea pe cineva. Acum putea iubi în sfârșit pe cineva.
Trebuie să cunoaștem cât mai multe despre trecut ca să nu repetăm aceleași greșeli. Evenimentele individuale sunt întotdeauna conectate cumva, se îmbină și dau naștere unei alte întâmplări. Doar înțelegerea conexiunilor este calea prin care omenirea poate să avanseze.
Povestea Hanei și a Mirei, precum și cea a întregii lor familii reprezintă o fuziune armonioasă și, totodată, plină de durere și de cicatrici adânci, între trecut și prezent, reprezintă o victorie în fața morții și a dorului, o iertare a vieții care a fost dură cu ele, reprezintă un destin care nu a fost niciodată lin sau previzibil, dar care în final reușește să dea naștere momentelor de liniște după care atât Hana, cât și Mira au tânjit minut de minut, zi de zi, an de an. Hana și Mira sunt mărturia vie că istoria colectivă nu este niciodată separată de cea individuală, că tot ceea ce facem în prezent sau tot ceea ce am făcut în trecut va avea consecințe în viitor. Și că viața trebuie să câștige în fața morții.
- Citește AICI o altă recenzie a romanului HANA!
*Maria Ioana Oglinzanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași. În anul școlar precedent a participat la faza națională a Olimpiadei de istorie și de limba latină. De asemenea, a fost invitată ca jurnalist cultural la Festivalul Internațional „Poezia e la Bistrița”.
