De câte ori mai poți să gâfâi până când propria sudoare îți este arhivată pe ultimul raft cu artefacte ale propriei expoziții în care te-ai transformat? Când reușești, dacă reușești, să spargi crusta realității pe care o atingi timid din spatele sticlei existenței tale, din zona de ezitare în care corpul încă mai produce gâfâieli sacadate?
O rutină/ eficace, consolatoare,/ persistă în ruptura/ dintre viu și neviu/ într-o zonă de ezitare// Un suflu întretăiat/ aburește vitrina/ apoi bucata de sticlă/ se face limpede/ clară ca o formă/ de cinism îndelung exersat/
Atunci când nu mai ai material pentru exponate, te expui pe tine și accepți că poți fi privit și analizat drept decorul propriei vieți, că trupul tău devine o formă de memorie, un conținut grațios închis sub sticlă, vizibil, dar niciodată accesibil. Arhivarea a tot ceea ce ești devine o formă de supraviețuire, chiar dacă, în timp ce încerci să te păstrezi, te prelingi pe pereții vitrinei în care te-ai ascuns. Ironic, ești văzut de toți, dar nimeni nu mai este viu ca să îți vorbească, iar corpul tău expus nu mai este doar un corp, ci începe să devină o amintire pe care nu ai trăit-o, dar pe care o simți pe piele.
Volumul Distribuția luminii artificiale, scris de Laura Franciscа Pavel, plasează lumina artificială produsă de materia omului în cutii mici de sticlă, unde lucrurile sunt conservate pentru a păstra pe vecie amintirea unui trecut pe care astăzi nu îl mai poți atinge. În fond, rămâi doar o memorie corporală într-un muzeu al existenței aflate într-o continuă ezitare, un muzeu în care obiectele, corpurile și gesturile sunt puse în compoziții migălos construite, iar ceea ce cândva era viu ajunge să fie arhivat. Poemele recreează viața cu obiecte moarte și noi, iar ca cititori participăm fără să ne dăm seama la propria arhivare, ne îngropăm în nisipul artificial al galeriei, adunăm forme spontane de performance, ne construim propriul repertoriu de comportamente și, în același timp, creăm ultimele imagini pentru oamenii care își vor aminti de noi.
Și da, compoziția/adăpostește în ea/ ceea ce ne supraviețuiește (…)
Compoziția nu mai este acum doar instalația sau exponatul intitulat generic „compoziție”, ci însăși viața noastră așezată după moarte (sau chiar înainte de ea) în sertare. O viață alcătuită din gesturi, haine, amintiri, corpuri, relații și spații pe care mereu le punem în categorii, în cutii mai mari sau mai mici – toate, în fapt, urme ce pot dovedi prezența sau absența noastră, toate martore la tot ceea ce am fost, de vreme ce, punându-le în galerie, obiectualizându-le, am acceptat că au devenit memorie, că nu mai aparțin cu adevărat prezentului, nu mai sunt doar ale noastre. Pantoful ușor scâlciat, cămașa cârpită la subsuoară, costumul scos de la curățat, cercelul desperecheat nu mai au condiția unor simple obiecte, ci devin corpuri indirecte/mediatoare între tine și tine, care încă miros a mâini și a trunchiuri pe care nu le mai ating și nu le mai protejează.
Conservându-te în vitrină, te salvezi de la dispariție, dar te privezi, în același timp, de tot ceea ce ai fi putut simți „pe scenă” (deși ești pe scenă), te separi de viața pentru care ai fost creat. Iar după cortină, căzute printre organele interne, îți stau amintirile și „compoziția” ta care câteodată te disprețuiește. Astfel, ceea ce rămâne din tine nu mai este ceea ce ai vrut să fii, ci ceea ce a supraviețuit în decor, ceea ce a rămas prins între concret și incorporal.
O viață sub sticlă, înrămată,/ un conținut grațios, transparent,/ care-şi menţine totuşi secretul -/ o sfidare a privirilor voyeuriste/ iscoditoare.
Volumul Laurei Pavel plasează cititorul într-un muzeu al obiectelor moarte, însă chiar cea care scrie (și se privește, și se scrie) se află într-o zonă de ezitare, blocată între imaterialitate și gâfâieli, între tensiunea corpului și cutia de sticlă în care bați cu degetul arătător cu speranța că se va sparge. Doar privirea ta pare că poate trece prin sticlă: corpul îţi rămâne alături, în afara peretelui transparent.
privirea îmi trece prin sticlă/ iar corpul îmi rămâne alături/ în afara peretelui transparent/ Exclud orice stereotipie/ pretins salvatoare-
Te ascunzi în lumina artificială, până când înțelegi că nu mai stai în fața, ci ai fost desfăcut înăuntrul ei: organele tale au ajuns în cutii mici de sticlă, gesturile tale au fost prinse în vitrine, amintirile ți-au fost întinse pe rafturi, iar materia din care ai fost făcut începe să semene cu resturile unui corp inert. Te privești de după vitrină și nu mai știi dacă ceea ce vezi este încă al tău sau doar exponatul în care ai fost transformat. Te întrebi ce mai rămâne cu adevărat al tău dacă și lucrurile intime sunt aruncate în văzul tuturor, dacă până și comportamentele tale pot fi reduse la un „repertoriu de comportamente”, iar gesturile pe care le-ai făcut fără să te gândești ajung să fie privite ca forme de performance? În această lumină artificială până și spontaneitatea pare suspectă – fiecare mișcare este notată, clasificată și pusă într-un mediu ce o conservă; secretele rămân ascunse nu pentru că nu pot fi văzute, ci pentru că nu pot fi posedate de privirea celuilalt. Și poate secretul este prea dureros ca să îl recunoşti, poate te definește prea adânc sau, poate, pur și simplu, este ultimul „lucru” care încă îți aparține într-o lume în care te descoperi într-o continuă arhivare.
iar închiderea secretului/ sub sticlă, la vedere,/ e cum altfel decât/ consolatoare//Şi dacă mă aplec să sap/ în podeaua galeriei/ dau acolo peste apă de mare-/ un recif artificial(…)
În volumul Laurei Pavel, ne aflăm într-un acvariu-cavou, într-o variantă vivant-artificializată a ceea ce trăim, săpând în podea pentru a găsi apa de mare. Vitrinele rămân la suprafață și, paradoxal, devin colacul tău de salvare. Dedesubtul spațiului expoziției găsești marea, un recif artificial.
Mai există atunci un „tu” înainte ca trupul să devină memorie? Și mai ales, eu, cel care citesc, cel care privesc muzeului tău, mai sunt în fața unui corp care îmi dă un sens sau sunt, fără să-mi dau seama, un alt exponat din aceeași galerie?
Aşa arată doliul obiectelor:// lucrurile de deasupra/ expuse vertical/ țin locul mâinilor/ retrase dedesubt/ în zona de întuneric dens// Aici ce altceva se poate face/ decât să scormoneşti intens,/ obsesiv, maniacal-
Ce altceva se poate face în această lume cu susul în jos și totuși atât de adevărată decât să scormoneşti intens în interiorul tău e întrebarea bumerang pe care și-o pune și ne-o pune poeta. Volumul Laurei Francisca Pavel creionează un spațiu în care toți ar trebui să ne simțim acasă, dar în care rareori mai reușim să fim cu adevărat; un loc unde viața noastră este agățată pe sârmă, la uscat, iar noi suntem nevoiți să așteptăm și să privim cum fiecare strop de apă se scurge încet din amintirile personale. Organele interne făcute în laborator sunt construite din aceeași lumină artificială pe care alegem să o ignorăm zilnic, deși tocmai ea ne definește și ne arată ceea ce încercăm să ascundem.
Distribuția luminii artificiale te obligă să privești viața ca pe muzeul care păstrează fiecare eșec, fiecare iubire şi fiecare secret, un muzeu ce nu poate exista în afara noastră, pe care îl purtăm în noi și îl „decorăm”, alegând ce punem la vedere, ce ascundem în spatele sticlei și ce lăsăm să se acopere de nisip. Uneori îl umplem cu lucruri pe care am fi vrut să le uităm, cu oameni pe care încă îi căutăm printre exponate, alteori cu părți din noi pe care le-am conservat atât de atent, încât am uitat cum era să le trăim. Alegem compoziția, hotărâm ce rămâne luminat și ce dispare în întuneric, însă, cu cât ne arhivăm mai mult, cu atât devenim doar imaginea unei vieți pe care nu o mai locuim. Laura Francisca Pavel ne lasă să săpăm în podeaua acestui spațiu artificial până când, după multe straturi de nisip, începem să vedem apa de mare. Numai că marea nu este niciodată acolo unde ne așteptăm să fie, poate că nu o găsim întreagă și nici neatinsă, ci o identificăm printr-un miros, o urmă, o senzație care ne amintește că înainte de toate aceste cutii a existat viață.
Când înțelegi asta, lumina artificială nu mai este doar lumina din muzeu, ci aceea în care ai ales să te privești.
Distribuția luminii artificiale nu ne scoate din muzeu, pentru că muzeul suntem chiar noi, e subsumat ființei proprii și nu avem cum să fugim de el, ci ne plasează în mijlocul lui, ne obligă să privim ceea ce am expus. Adevărata ieșire nu este să spargi vitrina sau să arunci exponatele, ci să îți amintești că, dincolo de fiecare compoziție, încă există un „tu”. Numai că după ce ai săpat atât de mult încât ai ajuns, în sfârșit, la mare, cât din viața pe care ai conservat-o mai este încă vie în artificialul în care te-ai învelit?
În spațiul dintre materia vie/ şi materia inertă/ mă încăpăţânez să trasez/ conturul unui corp deloc glorios/ golit de dramă, utilitate, subiectivitate
- Volumul Distribuția luminii artificiale a obținut, la BAC-FEST 2026, Premiul Cartea de poezie. Printre alte volume nominalizate la această secțiune s-a regăsit și cartea lui Dan COMAN lipsa de greutate a lumii ale cărei cronici le puteți citi AICI, AICI, AICI și AICI.
*Ilinca COTRUȚĂ este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.
