We’ll always have Paris: Doamna de la Ritz, de Melanie Benjamin

Dragostea e disperare, dragostea e încântare. Dragostea e teamă, dragostea e speranță. Dragostea e îndurare. Dragostea e mânie.

O poveste de iubire furtunoasă care începe cu un coup de foudre între o tânără americancă venită în Europa pentru a se întâlni cu un prinț din Egipt și un parizian care e convins că trebuie să o salveze pentru a o face soția lui franțuzoaică, să o protejeze de ea însăși, de vulnerabilitatea și de dorința ei de a intra în lumea filmului. O poveste despre prețul succesului, despre lumea celor bogați, despre un vis și o cauză. Cu dezamăgiri, trădări, cicatrici adânci, secrete bine ascunse, măști care cad când e prea târziu, adevăruri dureroase. Și despre încercarea de a depăși toate acestea. O poveste trăită în cel mai romantic oraș al lumii, în Paris. În chiar inima lui, acolo unde rafinamentul, plăcerea, luxul, dorința devin modul de a trăi al celor care-și permit să pășească în sanctuarul de la Ritz. O poveste care se termină cu două focuri de armă și e încă învăluită în mister, deși despre Blanche și Claude, eroii ei, există documente și însemnări de epocă. Nu suficiente pentru a le cunoaște cu adevărat viața, dar destule pentru ca Melanie Benjamin să creeze o poveste puternică în care dragostea, nefericirea, războiul, camaraderia, prietenia, suferința sunt ingredientele principale. Deloc kitsch, pentru că acuitatea observațiilor psihologice anulează aura romanțioasă a întâmplărilor, răsturnările de situație, distanța dintre strălucirea și eleganța pe care le presupune viața celor doi și lumea în care se situează cititorul, neverosimilul unor întâmplări. Sau pentru că e nevoie de toate acestea pentru a ne aminti că pasiunea implică suferință, că frumusețea și eleganța nu aduc întotdeauna fericirea, că iubirea nu e suficientă pentru o viață în doi, că există lucruri la care putem renunța pentru un timp, dar care vin peste noi, ne obligă să le privim din nou în față și să ne întrebăm de unde venim, ce putem sacrifica, ce merită să sacrificăm și, în fine, cine suntem când rămânem noi cu noi înșine. Și dacă o putem lua de la capăt.

Dansează cât mai poți. Nu ține oricât; întotdeauna ia sfârșit.

Parisul: un oraș înfrânt, în care zvastica înălțată pe toate clădirile vorbește despre noii stăpâni. Un oraș din care toată strălucirea, toată veselia au dispărut lăsând loc terorii. Și un cuplu legat într-o căsnicie de 17 ani care își poartă propriile cicatrici și dezamăgiri pe străduțele pustii, odinioară atât de cochete și de pline de viață, îndreptându-se către singurul loc care e al lor, care le poate adăposti umbra de tandrețe rămasă și viața din care nu mai recunosc nimic din ceea ce au sperat odinioară că va fi, dar care trebuie să continue cu orice preț. El e directorul hotelului Ritz, iar ea, Blanche, soția lui americancă, odată îndrăgostită de acest bărbat și încă îndrăgostită de Ritz, pentru că, fără să știe, își dorește să fie iubită din nou de el și să iubească. De când l-a întâlnit însă pe Claude a trecut o viață de om. A trecut un vis. De fapt, mai multe visuri. Și cele mai multe au rămas neîmplinite. Așa începe. Suntem în iunie 1940. Parisul e un oraș cucerit și niciun francez nu îndrăznește încă să spere.

A fost odată ca niciodată înainte de venirea naziștilor… A fost odată un moment în 1923 când viața abia își reluase cursul după Marele Război și nimeni nu credea că oroarea va mai fi vreodată posibilă, când toți se considerau nemuritori și frumusețea dansa de mână cu toate tinerele și se oglindea în ochii și pe buzele lor. Un moment în care convenționalul e perceput ca senzațional și o fată fermecătoare, o roză de pe care nu se scuturase roua se întâlnește în holul hotelului Claridge cu un bărbat cuceritor, șarmant, care-i promite să-i arate Parisul adevărat, adevăratul Paris, timp de o săptămână și care visează să aibă un hotel doar al lui. Și nu orice hotel, ci chiar Ritz. El e convins că va fi o idilă pe fugă, cu un traseu prestabilit, ea a venit să aștepte un alt bărbat. El se îndrăgostește, ea se lasă sedusă. Nu au timp să vorbească, doar să trăiască și să iubească. O căsătorie și un pașaport schimbă totul. Așa începe.

Cele două planuri narative, al trecutului care recuperează istoria iubirii celor doi și al prezentului în care se zbat pentru a se regăsi și a face față unei istorii scoase din țâțâni, alternează; la fel și perspectiva lui Blanche cu cea a lui Claude asupra a ceea ce li se întâmplă până când firele narative ajung să conveargă într-un prezent sufocant, tumultuos, în care fiecare luptă pentru celălalt, pentru normalitate, pentru a reconstrui din ruine o iubire cu care nu știu dacă mai pot face ceva.

Nu e nimic de câștigat, doar de pierdut.

Melanie Benjamin nu se teme de clișee și imagini convenționale, aproape siropoase, melodramatice pe care le transformă treptat în altceva, într-un material mai viu, mai dens, mai tulburător, fără a renunța complet la aura glamour pe care viața celor doi o are dincolo de greutățile și restricțiile aduse de ocupația nazistă. O căsnicie cu năbădăi, în care se ciocnesc două temperamente diferite și două viziuni despre viață incongruente. Claude vrea să-și îmblânzească tânăra soție, să o transforme într-o femeie supusă căreia să-i pună la picioare lumea și care să-l ridice pe un piedestal. Ea e liberă, sălbatică, sfidătoare și îndrăgostită de viață. Nimic din ceea ce descoperă la Blanche nu corespunde așteptărilor lui Claude, așa cum nimic din pedanteria și din conformismul lui nu pot rezona cu dorința ei de a fi independentă. Blanche e o copilă răzgâiată, vibrând la tot ce e în jurul ei, dar deloc fragilă. El nu poate fi mereu cavalerul în armură strălucitoare, pentru că a devenit directorul de la Ritz și Blanche nu acceptă să fie salvată a doua oară, nu vrea să fie închisă în colivia aurită a unei căsnicii și a unei vieți previzibile. Ce-i ține totuși împreună e visul lui devenit și al ei: să facă din hotelul Ritz locul unde orice extravaganță se împlinește, unde viața strălucește și fericirea celor care ajung aici e deplină, deși lipsită de profunzime: A aflat că Blanche a lui iubea hotelul Ritz tot atât de mult cât îl iubea el.

Viața trebuie să-și urmeze cursul chiar și atunci când nemții pun stăpânire pe hotel, căci el e mai mult decât chintesența boemei, a eleganței și a rafinamentului, e chiar întruchiparea Franței aristocratice, a unui spirit care nu poate fi îngenunchiat. Doar că tânărul francez care i-a promis o viață de vis s-a transformat în soț. Totuși, nu-i poate găsi vină, fiindcă Blanche însăși a devenit o soție tipică. Singur, hotelul îi poate face să uite de ceea ce înseamnă viața în doi, de ocupația nazistă, de spaimă, de lipsuri, chiar dacă nimic nu mai e ce a fost și nicio promisiune nu durează. Acum sunt înconjurați de chipuri palide, de fantome ale tinerilor care au murit pe front, de privirile reci ale nemților, de puștile îndreptate către concetățenii lor, de afișele care interzic accesul evreilor în magazine și hoteluri, de stele galbene și trăiesc umilința de a-i sluji pe ocupanți. Acum la barul de la Ritz nu mai stă Hemingway, ci Hermann Göring, iar în locul lui Fitzgerald, Spatzy, un nemernic de neamț. În locul lui Picasso și Porter, diverși Hans sau Fritz. Garbo și Dietrich au plecat, e timpul lui Chanel și al lui Arletty alături de prietenii lor naziști. E timpul colaboraționiștilor și al celor din rezistență.

Suntem totuși francezi. Trebuie să facem ceva ca să nu uităm ce suntem.

O adevărată vivisecție a căsniciei franceze realizează Melanie Benjamin. O căsnicie într-o epocă încă foarte conservatoare, în care dezamăgirea se instaurează rapid, la fel și singurătatea, și scandalurile, și încercarea de a uita refugiindu-se în fastuosul bar de la Ritz, și teama de a vorbi unul cu celălalt a celor doi soți, și plecările de acasă. Ale lui o dată pe săptămână, onorabil, responsabil, întru totul asumat, căci tocmai pentru că își iubește și își respectă soția îi vorbește despre existența amantei. Ale ei, mult mai tumultuoase, mai disperate, o fugă înspre nicăieri, căci această americancă dezrădăcinată nu are unde să evadeze, nu mai are o patrie, așa că fie așteaptă ca soțul să o aducă înapoi, fie se întoarce singură. O melodramă din care întâlnirea cu ciudata Lilly, tânăra de care o va lega o prietenie pe viață și ocuparea Parisului o scot pe Blanche: Ai nevoie de mine ca să te învăț despre lumea în care trăim… lumea de dincolo de Ritz. Așa începe trezirea conștiinței ei. În cazul lui Claude este gândul că trebuie să-și recupereze onoarea, să regăsească în ochii frumoasei lui soții ceva din adorația de odinioară, pierdută cu fiecare zâmbet îndreptat către nemții din hotelul lui, cu fiecare banchet somptuos organizat pentru ei, cu fiecare crispare ascunsă și fiecare temere îndepărtată. Ascunzând un secret pe care a crezut că un pașaport fals îl poate ține departe de viața lor. Claude pleacă în fiecare noapte când telefonul sună. Claude nu are de ales. Fiindcă îl așteaptă cineva. Nu o femeie, cum crede Blanche. Nicio femeie nu-ți pune sângele în mișcare așa cum o fac pericolul, rezistența, gândul că redevii bărbat. Nu posedând un trup, ci apărând o țară. Așa cum odinioară a fost cavalerul ei pe cal alb, salvatorul providențial, acum ar putea fi cavalerul unei țări întregi. Chiar sub acoperire, chiar dacă nu pentru femeia de care este dezamăgit, dar pe care încă o iubește: A fost o vreme când Claude credea că povestea lui și a lui Blanche e cea mai romantică din lume. Acum nu mai rămăsese decât amărăciunea unui vis destrămat. A fost o vreme când și Blanche credea același lucru. Acum fiecare merge pe drumul lui, ascunzându-se de celălalt, păstrându-și secretele, făcând lucruri periculoase. Pentru Paris. Pentru Ritz. În fapt, pentru iubirea care i-a legat la început.

În jurul lor o mulțime de oameni. Frivoli, bucurându-se de viață, trăind pasiuni și savurând luxul. În anii dinainte. Speriați, slăbiți, aproape fără speranță, încercând cu disperare să supraviețuiască, alegând să colaboreze, rămânând indiferenți sau căutând forme de rezistență. În anii în care orașul devenise al nemților și nu mai era Parisul lor. De cealaltă parte, cuceritori convinși de superioritatea ariană sau simpli oameni purtați de război departe de familiile lor. Cu toții având speranțe și trăind singurătăți. De la un punct încolo, ei nu mai sunt nemți sau francezi, ci niște ființe prinse într-o viață care nu mai e a lor. Și totuși. Cruzimea e mai la îndemână, iar războiul obligă să fii de o parte sau de alta a baricadei. Pericolul există, moartea e pretutindeni. Nu doar pentru evrei, ci pentru toți. Doar că pentru evrei nu mai există nici măcar speranța. Cum să recunoști un semit? După bătăile înnebunite ale inimii. După gheara din stomac, după sentimentul de ușurare încercat de fiecare dată când își plimba degetele peste pașaport … Cum să recunoști un semit? Îl urci în remorca unui camion nazist, cu mâinile legate prea strâns la spate și îi pui un pistol german la tâmplă. Dar iată că nici măcar nemții nu pot recunoaște întotdeauna o evreică. Nu când ești doamna de la Ritz. Nimeni nu te crede atunci când, pentru a-ți salva prietena, pentru a-ți salva demnitatea, pentru a-ți salva soțul mărturisești adevărul. Doar că la Ritz nu a fost după 1940 găzduit niciun evreu. Francezilor nu le plac evreii – celor de la Ritz cu atât mai puțin.

Nimănui nu i se poate întâmpla nimic rău la Ritz.

Pentru că la Ritz viața va continua și după eliberarea Parisului. Pentru că la Ritz uiți de deznădejde și te lași prins în mrejele unui vis. Pentru că asta face hotelul; te face să uiți orice ai văzut înainte să-i cunoști opulența, chiar dacă ultimul lucru văzut ar fi ceea ce are omenirea mai rău.

Dar după plecarea de la Ritz rămân doi oameni care au trăit și au văzut prea multe ca să mai creadă în poveștile cu happy-end. Doi oameni care nu mai au în ei nimic din iluziile primului moment în care s-au întâlnit. Doi oameni care s-au cunoscut și s-au înțeles prea târziu. Care s-au iubit, dar dragostea aceasta a fost prea mult și, în același timp, prea puțin pentru ei. Pentru timpul în care au trăit. Pentru visele pe care le-au avut. Pentru istoria care s-a rostogolit dramatic și a scris cu sânge, cu trădare, cu lașitate sau cu eroism povestea unui oraș, a celui mai frumos oraș, ocupat.

Povestea pe care o imaginează Melanie Benjamin are strălucire hollywoodiană și romantism francez. Puteți alege să revedeți Casablanca sau să citiți Doamna de la Ritz. Până la urmă, fiecare are nevoie să creadă în acel We’ll always have Paris, devenit aici We’ll always have Ritz.

 

*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului de lectură Alecart, este profesor la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!