Când ai privit lucrurile în față o dată, nu mai poți închide ochii, s-a terminat. Asta explică de altfel faptul că oamenii preferă să rămână orbi…
Roman al privirii care învață să vadă, dar mai ales al trezirii la viață a conștiinței, Doamna Hayat ascunde, sub capcana unei povești de iubire – de fapt, a unei duble povești de iubire trăite aproape concomitent (așadar, creând impresia că miza e educația sentimentală a unui tânăr și maturizarea) – o denunțare fără echivoc a abuzurilor și a dictaturii din Turcia. Scris în detenție, Doamna Hayat e romanul a zeci de mii de oameni învinși, care se trezesc prizonieri într-o țară care nu mai e a lor, într-o lume pe care nu o mai recunosc, în care totul s-a transformat atât de repede în ceva ininteligibil, opresiv, absurd. O lume în care viețile pot fi strivite pe neașteptate, sunt arestați avocați, profesori universitari, oameni de afaceri, averile se confiscă sau se pierd sub puterea implacabilă a unui mecanism orb, străzile devin tot mai pustii, oamenii, tot mai tăcuți și mai dezorientați, bărbați cu bâte instaurează teroarea, poliția e un instrument al puterii politice, sărăcia și frica pun stăpânire pe tot mai mulți, orice cuvânt sau orice gest poate trezi o suspiciune, te poate pune în pericol. Ochi din umbră iscodesc și raportează totul, pare că nu există scăpare. E un mecanism fără ieșire sau din care nu se poate evada altfel decât o va face cel cunoscut ca Poetul, redactor la o revistă care are curajul încă să denunțe abuzurile, și care ajunge să se arunce în gol în fața mașinilor de poliție. Deodată am înțeles adevărul: nu conta când ar fi plecat, nu s-ar fi schimbat nimic. Ei știau totul, știau ora plecării lui. Dacă ar fi plecat cu o zi înainte, ar fi venit cu o zi înainte, dacă ar fi plecat a doua zi, l-ar fi prins a doua zi. Au vrut să-l mai lase să-și facă iluzii, să-și tocească nervii, poate să se joace cu el, să-și bată joc de el.
O viață despre care credeam că nu se va schimba niciodată se prăbușise brusc, cu o ușurință de-a dreptul înspăimântătoare.
La această înțelegere a mecanismelor de înăbușire a libertății ajunge treptat Fazil și ea se produce odată cu (și doar aparent) în paralel cu iubirea pârjolitoare pentru doamna Hayat, cea care îl învață să privească lumea cu alți ochi, să se bucure de fiecare clipă, să trăiască liber, ca și cum nu ar avea nimic de pierdut. Cea care îi arată frumusețea ascunsă a unui obiect aparent inutil, menit însă să păstreze ceva din acel farmec autentic al vieții, din dulceața bucuriei de a fi alături de ceva ce îți aduce plăcere. E o aristocrație a gustului acum pierdută pentru cei mai mulți, dar pe care această femeie matură, de o frumusețe ușor fanată, dar cu atât mai atrăgătoare, mai fascinantă, îl învață treptat să și-o însușească. Să o opună imediatului, mercantilismului din jur. Să coboare la rădăcinile aparentei gratuități pentru a descoperi acolo, alături de ea, în trupul și în casa ei liniștită, de o simplitate austeră, învăluită parcă în lumina unei alte epoci și în strălucirea părului ei desfăcut, un fel de a se sustrage, pentru un timp, urâțeniei și fricii din jur. Fazil e mult timp convins că nu e îndrăgostit, că e doar pătimaș, urmând calea atâtor altor îndrăgostiți, dar asta nu împiedică nici suferința atroce în momentele în care se consideră respins, nici disperarea și boala care pun stăpânire pe el atunci când o va pierde pe Hayat, nici așteptarea. E ceva în povestea de iubire dintre tânărul student la Litere și misterioasa (pentru el) doamnă Hayat ce amintește de marile povești de iubire imposibile, de pasiunile pârjolitoare. Și totuși, e mai mult decât atât. Pentru că, pe de o parte, trăirea în apropierea lui Hayat e în strânsă legătură cu maturizare lui Fazil, iar pe de alta, ea nu-l face orb la ceea ce se întâmplă în jur. Dimpotrivă, ceea ce poate părea o realitate în opoziție cu ceea ce trăiește afară, în casa veche în care își închiriază o cameră alături de alți dezmoșteniți ai vieții, se dovedește a fi o oază menită să-i ascută simțurile, să-l facă să descopere și să accepte că omul nu e cu nimic diferit de alte specii. Doamna Hayat nu citește literatură, e convinsă că știe mai multe despre oameni și despre viață decât orice i-ar putea oferi toți scriitorii: știe că nimic nu durează pe această piatră atât de instabilă, că există găuri negre nu doar în univers, ci și în oameni, că, analizând viața furnicilor sau a maimuțelor, observi similitudini înspăimântătoare cu cea a oamenilor, că dorința de putere, instinctul de conservare, capacitatea de manipulare, loviturile de stat nu sunt doar apanajul societății umane. De aceea, poate că singura responsabilitate față de mine este să mă fac fericită. O aparentă inconștiență, o adeziune la a trăi cu orice preț clipa: Nu trebuie să-ți fie frică de nimic în viață… Viața nu-i bună de nimic altceva decât de a fi trăită. […] Știu mult mai multe despre viață și realitățile ei decât îți imaginezi, așa cum spui tu. Știu ce este sărăcia, moartea, durerea, disperarea. […] Eu chiar cunosc viața. Și, ca toți ceilalți, mănânc mierea ei otrăvită. Otrava o înghit, mierea o savurez, Poți să te lamentezi cât vrei, poți să te temi cât dorești de această miere otrăvită, nici frica, nici gemetele nu vor distruge otrava. Nu vei reuși decât să ucizi gustul mierii. Nu despre epicureism este, așadar, vorba aici. Ci despre maturitate. Despre o tristețe adânc cunoscătoare a fragilității seninătății și a bucuriei care nu le neagă, ci le înțelege valoarea. Și, poate, despre nevoia de a proteja și de a se proteja. De a dărui fără reținere, fără întrebări, fără a coborî în adâncuri, acolo unde există posibilitatea de a pierde totul.
Singurul lucru pe care ți-l cer e să alegi un moment, un moment unic… Și să nu uiți acel moment. Dacă vei încerca să-ți amintești totul, vei uita totul… Dar dacă alegi un moment dintre toate cele trăite împreună, atunci îți va aparține mereu, nu îl vei uita niciodată.
Iubirea acestei femei mature nu are în ea nimic lasciv. E aici doar bucuria de a trăi și de a lua de la viață ceea ce îi oferă. Cu responsabilitate, prețuind fiecare moment, știind că timpul sacrificiului și al pierderii e inevitabil și venind în întâmpinarea lui. E multă singurătate în viața și în ființa doamnei Hayat. Fazil o intuiește, dar e prea tânăr și îndrăgostit pentru a-i înțelege substanța. E o singurătate luminoasă, caldă, domoală, „naturală”: singurătatea ei era ca un cuib. Nu ciobește, nu revendică, doar alină. Mi-aș fi dorit să fim în aceeași singurătate. Doar că singurătatea tinerilor e diferită de a celor cu experiență, care au cunoașterea fără rest a vieții. Și mai e ceva în felul în care Ahmet Altan își construiește personajul: în substanța doamnei Hayat pare a se păstra rezonanța unui alt timp, a unei alte epoci. În care nu dispăruse bucuria, în care plăcerea nu excludea seriozitatea, în care viața avea un rost tocmai prin eludarea oricărui interes sordid din spatele fiecărui gest. E ceva dintr-o altă Turcie, dintr-un timp îndatoritor și lipsit de asperități. Fazil nu aparține însă acestui timp. Așa se și explică trăirea concomitentă a pasiunii pentru Hayat și a atracției pentru Sila. Cele două sunt poli imposibil de conciliat, au feluri de a fi fundamental diferite. Sunt cele două fațete ale lumii în care se oglindește și se construiește Fazil. E evident că el nu va putea rămâne alături de Hayat, dar nici nu va pleca împreună cu Sila. Rămânând, aderă la lumea pe care a descoperit-o alături de femeia matură, dar e pregătit să facă față realității opresive, terorii, să iasă din indiferența manifestată de aceasta și să acționeze. Rațional, fără ezitare, neacceptând niciun compromis, conștient de riscuri. Să iasă din nepăsarea lui carpe diem, să iasă din singurătate și să se confrunte cu prezentul. Să ia viața în piept. Nu alege libertatea, asemenea Silei. Pentru el, fuga nu este o soluție, căci, paradoxal, prin singurătatea întrevăzută în Hayat, prin „educația” oferită de ea, nu rămâne la/în sine, ci ajunge să îi descopere pe cei mulți și oropsiți. Între Hayat și Sila, după Hayat și Sila în fapt, viața și literatura se reconciliază, ceea ce e clișeu și ceea ce e destin în existența umană se separă. Țesute de hazard, destinele noastre ne împiedică să vedem că ceea ce ni se întâmplă este doar o lungă serie de clișee. Și pentru că a te revolta împotriva clișeelor nu are sens, atunci ne revoltăm împotriva destinului, nefăcând altceva decât să repetăm „de ce eu”, „de ce ea”, de ce acum”, lucrurile capătă sens. Pentru un timp, un sărut poate ține barbaria la distanță. Dar când barbaria se adâncește, nici măcar sărutul unei femei și o ușă zăvorâtă nu pot stăvili răul. Zilele când încă mai puteam să ieșim sărutându-ne sprijiniți de o ușă au rămas în urma noastră. Pentru un timp, gândul la un viitor în Canada poate părea atrăgător. Dar nu atunci când nu ai cu adevărat libertatea de a alege, ci pleci doar fiindcă în țara ta totul se prăbușește, prizonier într-o cumpătare rece și distinsă ca cea a Silei.
Cred că de fapt refuz să mă obișnuiesc cu această absurditate… Am impresia că dacă aș accepta realitatea asta, nu aș mai reuși vreodată să ies din ea… // Negarea nu te va ajuta vreodată să ieși din ea. // Chiar asta e cumplit.
Romanul lui Ahmet Altan poate fi citit și ca o coborâre în subterană. Nu în cea a sufletului omenesc, ci a unei realități care dobândește consistența colcăitoare, larvară, în care oamenilor li se ia treptat totul, iar frica are proporții uriașe. La fel și nedreptatea. Ziceai că suntem înghesuiți în palma unui uriaș care ne putea strivi oricând voia, doar strângând pumnul. Încă în stare de șoc, începeam să ne dăm seama că să facem ceea ce făceam dintotdeauna putea de acum să ne coste o condamnare, că era suficientă o glumă, un singur cuvânt, o singură propoziție pentru ca poliția să descindă în zori și să ne ia pe sus. Adevărata subterană nu e subsolul în care se filmează și în care spectatori de toate vârstele sunt plătiți pentru a întreține spectacolul trupurilor la vedere, etalate de femei ce nu ezită să opună frumusețea lor hidoșeniei și mizeriei de afară. Adevărata subterană nu e a celor marginalizați, decăzuți, a nefericiților aruncați de soartă împreună în locuința mizeră unde ajunge să trăiască Fazil. Nu, lumea Poetului e o lume splendidă prin curajul și convingerea că adevărul trebuie spus, așa cum splendidă e candoarea, bunătatea ultragiată a lui Gülsüm, travestitul care ajunge să fie bătut cu bestialitate, care se simte vinovat de toate păcatele lumii, deși nu are nicio vină. Așa cum splendidă e inocența lui Tevhide, fetița de cinci ani care a rămas doar în grija tatălui. Aici e întreaga nevinovăție a lumii, în acești oameni năruiți, acești idioți dostoievskieni care își sunt aproape în momentele de singurătate, de suferință, de neputință. Dar care treptat vor fi și ei spulberați de suflul înghețat al unui prezent ce își strânge tot mai rapace lanțul în jurul lor. Fără milă. Așa cum fără milă e anulată libertatea de a gândi și de a vorbi în universități, acolo unde profesorii sunt întemnițați, iar protestele studenților înăbușite. Toate, sistematic, în acte tot mai brutale, mai absurde. Iar oamenii asistau la toate astea fără să reacționeze. Fiindcă frica și lașitatea merg mână în mână. Fiindcă există oameni precum Yakup, fostul șofer al tatălui Silei, devenit peste noapte afacerist, căci a ales să slujească sistemul. Și alții, mulți, gata să o facă. Împotriva acestei lumi încearcă doamna Hayat să îl apere pe Fazil, rugându-l să plece împreună cu Sila. Dar e prea târziu: educația ei (prea puțin sentimentală, de fapt, umană) și-a făcut efectul. Fazil știe ce riscă rămânând, dar știe că nu poate pleca și că, rămânând, nu va putea trăi oricum.
Să istorisești, să inventezi, să creezi povestea: iată probabil cea mai mare fericire pe care ți-o dăruiește literatura.
Există o umbră, doar o umbră de speranță în romanul lui Ahmet Altan (absolut remarcabil transpus în limba română, deopotrivă fluid, plin de forță și invadat de tandrețe, de Mădălina Ghiu). Această firavă umbră vine în primul rând din demnitatea pe care o învață Fazil dincolo de tribulațiile lui sentimentale, din valorile unei lumi ce e pe punctul de a se stinge, dar care încă revarsă frumusețe și lumină până și în cea mai oprimată societate. Și din decantarea acestor valori în scris. Asta e calea pe care o va alege Fazil pentru a-și face auzită vocea, pentru a-și păstra libertatea interioară, în ciuda pericolelor pe care ea le implică: Cu cât trece timpul, cu atât îmi place mai mult să scriu. Este ca și cum aș fi descoperit un fel de scară imensă care coboară din cer până în măruntaiele pământului. Scrisul îmi dă senzația că posed o forță capabilă să reinventeze timpul și spațiul, impresia că sunt înzestrat cu libertate infinită. Acesta e crezul lui Ahmet Altan, transpus în personajul său, și nu e doar un crez literar, ci unul existențial. Care l-a făcut să cunoască privarea de libertate, dar care i-a dat puterea să vorbească și să scrie în continuare. Fiindcă știe că un om căruia i s-a luat dreptul de a gândi liber e deja un om mort. Și nimeni nu te poate omorî de două ori.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto: Andrei Rusu (imagine din Instanbul)
