Doamna Nobel, de Lisa Strømme: O Galatee imperfectă și posteritatea unui crez

Ai o răspundere, toți avem. Să facem ceva pe lumea asta. Avem o răspundere față de omenire.

Nicio viață nu va putea încăpea vreodată într-o carte. Liniile unui destin, întâmplări, întâlniri, gesturi, sentimente, justificări, explicații, da. Dar nu durata de clipă cu clipă a unei existențe. Acele clipe care trec pe lângă, nu prin noi. Cele mai multe. Din ceea ce înseamnă o viață, la sfârșit se adună câteva date esențiale. Care trasează o devenire, o împlinire sau un eșec. Orice destin urmărit din afară presupune o condensare, reconstituit ficțional, el devine un eșafodaj inteligibil. O opțiune dintre multiple posibilități. Fascinația din ultimii ani pentru cărțile de memorii și jurnale, pentru biografiile romanțate, pentru romanele care urmăresc să reconstituie momente din existența unei personalități mizează tocmai pe amestecul de curiozitate și pe nevoia de a „bârfi”, de a trage cu ochiul către omul care a fost, nu către imaginea lui consacrată. Cititorul își potolește dorința de a descoperi ce se ascunde în spatele succesului, plonjează într-o poveste de viață care are doza ei de adevăr, dar care, în același timp, îi oferă libertatea de a smulge vălul excepționalității și a-l aduce înapoi, la același nivel cu el, pe cel care se află pe un soclu, personalitatea care e în miezul a ceea ce este reconstituit.

În 1901, la Stockolm, are loc pentru prima dată ceremonia de decernare a Premiilor Nobel. Regele dinamitei, chimistul și inventatorul născut în Suedia, cel mai bogat vagabond al Europei (cum îl numea Hugo), o personalitate pe cât de admirată, pe atât de controversată în timpul vieții devine oficial, la 5 ani de la moarte, omul care a vrut să-i ajute pe visători să facă lumea un loc mai bun, susținătorul științei, literaturii și păcii. Garantul că cele mai capabile minți din cinci domenii de activitate vor primi recunoașterea că opera lor contează. Premiul Nobel este până astăzi cea mai dorită și cea mai prestigioasă distincție care se acordă (au fost puține excepții) anual. Chiar dacă opțiunile membrilor Academiei Suedeze sunt analizate, supuse criticilor, uneori blamate, Premiul Nobel rămâne distincția supremă care validează o descoperire, o operă, un efort al minții unor oameni care s-au pus în slujba umanității.

Imaginația e singurul loc în care orice lucru de pe lumea asta merge cum trebuie, unde lucrurile merg cum vrem noi.

Nu a existat în acte oficiale nicio doamnă Nobel. Alfred Nobel nu a fost niciodată căsătorit. Sofie Hess este femeia căreia chimistul i-a scris 216 scrisori, pe care se pare că a iubit-o, de care îl despărțea o diferență de vârstă și de statut ce s-a dovedit imposibil de depășit, de care a stat mai mult despărțit, dar pe care a asociat-o mereu părții luminoase din el, unei vieți pe care ar fi putut să o ducă dacă el nu ar fi fost, atunci când s-au cunoscut, Alfred Nobel, iar ea, o simplă florăreasă. În romanul Lisei Strømme legătura dintre Sofie și Alfred e interpretată din perspectiva unei iubiri imposibile. Cum nimeni nu cunoaște ce e în sufletul celuilalt, poate cu atât mai mult în al unei tinere ce se luptă cu sărăcia și e descoperită de un bărbat al cărui nume nu lasă indiferent pe nimeni, povestea unei pasiuni de o viață ce dă sens unui destin care în alte condiții ar fi rămas anonim și care aruncă o aură tragică asupra deciziilor luate de inventatorul celei mai distructive arme de ucidere în masă e fascinantă. Faptele sunt clare. Deciziile Sofiei Hess nu pledează toate în favoarea unei iubiri devastatoare. Ar fi putut fi o profitoare. O femeie ușoară. O fire pragmatică. O supraviețuitoare. Un suflet disperat care se agață de un bărbat ce putea să-i fie tată și care îi asigură un trai diferit de acela din prăvălia de flori a lui Frau Schiegl. Lisa Strømme alege să o vadă ca pe o femeie îndrăgostită. Iar pe Alfred Nobel ca pe un bărbat sfâșiat între nevoia de a munci, pasiunea pentru știință și spiritele din Niflheim, spectrele vinovăției și ale depresiei.

La fel ca în Fata cu fragi, în care o bucată din existența și din personalitatea lui Edvard Munch erau dezvăluite urmărindu-se existența lui Johanne Lien și pasiunea dintre ei care ar fi generat Strigătul, aici în prim-plan se află sentimentele Sofiei Hess, Frau Nobel/Madame S. Nobel, așa cum apare ea menționată ca destinatar al scrisorilor semnate de Alfred Nobel. Această opțiune îi permite autoarei o libertate de interpretare a datelor, reconstituirea adevărului dintr-o perspectivă care să nu contrazică realitatea atestată documentar, dar care să deschidă o ușă către un posibil dacă. Un dacă ce modifică imaginea despre inventatorul dinamitei, despre chimistul care a fost târât prin numeroase procese, intolerant cu cei care nu i-au susținut munca sau l-au trădat, cel ale cărui experimente de laborator au provocat accidente și explozii, inclusiv moartea fratelui său mai mic, Emil, la 21 de ani, a bărbatului care a ajuns să simtă vinovăție pentru Campania de Bombardamente Fenian, vinovăție pentru asasinarea țarului rus, vinovăție pentru soarta tuturor oamenilor care au murit în fabricile lui, dar pe care acest sentiment nu l-a împiedicat să continue să fie un ucigaș. Indirect. Să fie responsabil moral pentru suferință și moarte. Pentru Sofie Hess, Alfred Nobel va fi, din primul moment în care îl întâlnește și până la sfârșit, bărbatul cu ochi triști, care recită din Shelley și e îndrăgostit de mirosul crinilor, un suflet generos și un idealist intransigent, a cărui convingere e că trebuie să suferim ca să apreciem frumusețea. Un bărbat pe care l-a iubit – chiar și atunci când nu a putut să fie femeia la care a visat el, tânăra inteligentă, educată și independentă pe care să și-o facă soție, chiar și atunci când l-a trădat, chiar și atunci când, după moartea lui, a obținut o sumă colosală amenințând cu publicarea scrisorilor primite și cu scandalul provocat de acestea.

Unele lucruri sunt prețioase tocmai pentru că nu durează o veșnicie.

Lisa Strømme nu omite fapte și nu idealizează portretul Sofiei. Și totuși, alege să o salveze. Sofie nu e doar tânăra care visează la viața pe care i-o promite Nobel, răspunzând dorinței lui de a o ajuta să studieze, urmându-l la Paris și confruntându-se cu propriile dizabilități de dragul lui (imposibilitatea de a citi fluent pentru că mintea ei nu poate percepe corect toate literele), suportând umilințe și retrăgându-se când înțelege că nu-i va deveni niciodată soție; nu e doar femeia care caută alinarea singurătății în brațele unui soldat cu care va face un copil. Ea e, în aceeași măsură, o tânără conștientă de propriile limite, învinsă înainte de a începe bătălia pentru că (suntem în secolul al XIX-lea!) iubirea e confirmată pentru toți (inclusiv pentru ea) doar într-o căsnicie, nu într-o relație în care femeia e întreținută financiar, o tânără ale cărei așteptări nu s-au împlinit, o mamă care trebuie să crească singură o fiică, în fine, cineva care a iubit toată viața mai mult o absență decât o prezență și care a crezut mereu în bunătatea celui de care s-a îndrăgostit. Pe care l-a dorit, pe care l-a așteptat. Pentru care s-a transformat. Atât cât i-a fost permis. Niciodată pe măsura gândului și aspirației lui Nobel. Nicicând suficient. El a fost convins că dacă totul e cum trebuie, se pot întâmpla tot felul de minuni. Fiindcă în laboratorul lui se întâmplă minuni. Însușindu-și credința lui, Sofie ajunge, la rândul ei, să creadă în minuni. Luptă pentru ele. Nu cu mijloacele de seducție feminine, căci știe că singura posibilitate ca să-i cucerească inima lui Alfred Nobel sunt cuvintele… cuvintele și literele, exact ceea ce o pune pe ea în încurcătură. Luptă cu propria neputință, cu propria credulitate, cu oamenii din jurul lui Nobel, cu conștiința că nu va putea să fie niciodată femeia rafinată pe care a proiectat-o convingerea lui că totul devine posibil în măsura în care te zbați pentru ceea ce îți dorești. Ea știe că generozitatea lui nu e caritate, ci dorința de a-i ajuta pe cei care cred în ei și pot schimba lumea. Și mai știe că e chinuit de îndoieli. Că pentru știință și progres a fost nevoie să moară oameni: cadavrele nu mai erau ale unor ființe umane. Carne sfâșiată. Fără formă. Oase ieșite în afară. Că a fost trădat de colaboratori, că i s-au intentat procese, a fost hărțuit și calomniat, că guvernele au ajuns să se folosească de descoperirile lui în alte scopuri decât cele pe care le-a avut el în vedere, că averea pe care o are e ridicată nu doar pe ani de muncă, ci pe un munte de vieți pierdute, pe accidente și nenorociri. Ea știe că Nobel e conștient de toate aceste lucruri (Vezi tu, lucrul care ne-a distrus familia este munca mea de o viață), că e pradă unei suferințe cumplite, dar că nu va renunța niciodată la pasiunea de a inventa. Știe că nu-i poate oferi liniștea – nu doar pentru că ea însăși nu este îndeajuns, ci pentru că nici el nu o (mai) vede, de la un moment dat încolo, ca fiindu-i îndeajuns. Nu o eliberează, dar nici nu o face a lui. În timp ce ea luptă pentru viață, pentru bucuriile simple de zi cu zi, el luptă pentru știință și pentru a scăpa de demonii tot mai puternici care îi rod sănătatea și încrederea în oameni. În lumea invențiilor și a inventatorilor, totul e o loterie. Adeseori, trădarea acompaniază succesul. Sofie însăși e descoperirea și invenția lui. Imperfectă, parțial abandonată, o promisiune urmată de o dezamăgire. La care revine, fără a o putea desăvârși, pe care o renegă pentru a o căuta din nou și din nou. Polul lui de stabilitate. Steaua polară a unui visător aflat într-o călătorie perpetuă.

Nu există înlocuitor pentru inteligență și cunoaștere.

Pentru cizelarea unui om nu există decât încercări, nu garanții de reușită. Nu există brevete, sunt posibile doar ajustări, nu modificări. Cu atât mai mult când intervin o dizabilitate, o deosebire de statut social, o ireconciliabilă viziune despre viață, o diferență de interese și de posibilități. Minunile sunt ale Celui de Sus sau ale naturii, nu exclusiv ale voinței umane. De aceea, odată cu renunțarea la scrisorile de la Alfred în favoarea banilor ce-i asigură o viață decentă fiicei ei Gretl, Sofie renunță, în fapt, la ea. Renunță definitiv să mai creadă în minuni: Ceva s-a rupt, s-a spart. Ceva a fost smuls. Era un sacrificiu. Aceasta este imaginea pe care preferă Lisa Strømme să ne-o lase despre cea care a fost, fără să fie, doamna Nobel.

Dincolo de această poveste care pune într-o altă lumină personalitatea celui ce a crezut până la capăt în capacitatea omului de a-și pune întreaga existență în slujba unei idei, a unui vis, a unei pasiuni se conturează o epocă și o lume, o multitudine de tipologii umane și de fapte de viață, o încercare de a înțelege mecanismele de funcționare a minții omenești și a societății, de analiză a unei pasiuni: pentru un altul și pentru o idee. Crezul lui Alfred Nobel a fost că nu există surogate pentru inteligență și cunoaștere, nici lucruri imposibile la care mintea umană să nu poată visa. Chiar dacă asta se plătește cu singurătatea.

 

*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, este profesoară la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!