Context: Clasa a X-a, filo, ora de limba română. Prinși în discuțiile despre personajele lui Camil Petrescu, încercând să le înțelegem și dincolo de ceea ce ne oferă romanul, de intenția autorului, de jocul de oglinzi pe care îl presupune construcția lor. Chiar înainte cu câteva momente de sunetul clopoțelului, vestea că săptămâna viitoare ne reîntâlnim cu Radu Vancu. Din bănci apar deodată câteva exemplare din Frânghia înflorită și Psalmi. Parte din darurile pe care ni le-am făcut între noi înainte de Crăciun. Și, la vederea lor, provocarea profului: să „prindem” personajele lui Camil Petrescu, să ne apropiem de ele pornind de la poeziile din volumul Frânghia înflorită. Am ales două posibile momente. Primul – după ce Fred află de moartea lui Ladima, al doilea – după ce Doamna T citește jurnalul lui Fred primit de la Autor. Jucându-ne cu versurile poeziilor lui Radu Vancu, urma să redăm gândurile și trăirile celor două personaje. Și citind, decupând, reconstruind, să creăm un text „al nostru” care să reflecte ceva din cele două personaje, din posibilele lor gânduri și emoții.
Atât de multe variante pe care nu le vom afla niciodată, nu cu adevărat.
Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi, când te lasă inima să-l visezi? Nu te grăbi, de aici n-am unde să mai mor… mi-era așa de drag să te privesc,… cred că ar fi timpul să-l lași în pace.
Căutăm toată viața răspunsuri, justificări ale unor fapte care nu pot fi justificate, spunem cuvinte ce ar fi fost, poate, mai bine să rămână nerostite. Căutăm să ne agățăm mereu de o frânghie înflorită pentru că nu suportăm ideea de a nu cunoaște totul. Pe noi și pe ceilalți. Ce oameni proști, de ce nu ne oprim? Cădem, cădem și iar cădem pentru că o frânghie făcută din flori nu e ceva de care să te ții prea mult timp. Omul e o ființă egocentrică. Probabil, asta e una dintre cele mai adevărate afirmații pe care le vei auzi vreodată. Arta e dovada. Nu scriem poezii despre oameni morți pentru că vrem să îi înțelegem mai bine, nu pictăm pentru că muzeele au rămas fără capodopere, nu compunem pentru că am rămas singurii oameni ce pot salva muzica de la dispariție. Tot ceea ce facem este să ne întoarcem mereu și mereu la propria persoană, indiferent de circumstanțe. Despre noi și numai despre noi este vorba.
Astăzi am scris poezii pentru că în alt mod nu aș fi putut să îi înțeleg pe Doamna T, pe Fred Vasilescu sau pe Ladima. De fapt, nici măcar nu sunt poeziile mele sau ale colegilor mei, nu în totalitate. Ele au devenit ale noastre în măsura în care orice operă devine a celui care își dă întâlnire cu ea. Fiecare poezie e construită din cuvintele lui Radu Vancu. Încercând să ne înțelegem pe noi înșine, e necesar să ne acomodăm mai întâi cu alte trăiri contondente sau mângâietoare. Să pătrundem în sufletul altuia și apoi al unui alt altul și abia apoi să revenim la noi.
,,Îngererul aterizează într-o legiune de porci
Așa intră și se întinde prin corpurile porcești.
Aici unde ne trăim toți cumplita speranța de viață, nu-i de fapt nimeni.
Aici te trezești cu obrajii arzând și creierul aburind, neputincios ca
plutonul de execuție.
Cred că ar fi timpul să-l lași în pace, dar subconștientul meu burghez vrea să facă ordine, să așeze în silogisme microarmonia și catastrofa.
Craniile morților mai isteți au o lumină îmbujorată de stânjeneală și sunt nevoit sa îți spun asta cu tristețe: sub lumina iubitoare din lume de chihlimbar, o să-ți vină să te ascunzi sub mobile de rușine.
Sângele țese prin carne un giulgiu rece
Zvâcnești și te ridici în picioare
Unde era inimă, e grădină de trandafiri, iar în pieptul tău e aproape liniște.’’ (Beatrice Roșu)
Un dialog între doi prieteni: unul mort și unul care urmează să moară, dar nu știe încă. Sau nu ne lasă să știm că știe. Îmi place să-l văd pe Fred Vasilescu ca pe singurul om care l-a înțeles pe Ladima, singurul care a găsit o justificare atunci când ceilalți erau prea ocupați să judece. Acum, el își ia, în felul lui, rămas-bun de la cel pe care nu l-a văzut până atunci ca pe bunul său prieten. Dar care, brusc, a devenit, prietenul lui frumos și genial, omul ce nu a meritat să își trăiască viața într-o legiune de porci.
,,Aerul de deasupra capetelor voastre
generează vâlvătăi din Paradisul nostru de buzunar
Un rând la toată lumea! le-ai zis din impuls
îl privești și tu, îl privesc și eu
cu ochii care știu și ei bine
că
inconștient va face lumile să se unească
ca un malaxor gata să-și facă de cap în cromozomii și ribozomii Paradisului său și Infernului lor
cadavrul tău și viul tău te privesc halucinați
o enclavă de iubire în miezul Infernului
- Ce ai visat? Mi s-a părut că vorbeai prin somn.
- Nimic, răspunzi din Paradis cu creierul curat
Și ne privim, și ne privim
încremeniți ca desenați acolo de o mână jucăușă
care se va închide curând
Și ne privim, și ne privim
Îl vezi zi de zi, nu-l vei mai vedea niciodată.” (Theodora Sterpu)
Fred. Lui Fred i se oferă ocazia sa fie alături de o „prezență” nouă în ultima etapă pe care encefalul său o va digera și acum simte trupul fumigen al lui Ladima. Îl privește din perspectiva morții și din cea a omului viu, a ființei încă ancorate în realitate. Pentru că a avut inițiativa de a fi acea venă în plus care palpită pe fruntea celui ce nu mai este, pentru că a vrut să simtă ce simte celălalt, dublul său. Pentru că s-a transformat în intrus și în prieten. Pentru că ar vrea să schimbe ceva, dar e neputincios și viu – încă – și bolnav de moartea celuilalt. Pentru că. Pentru toți acești „pentru că”, Fred nici măcar nu-și dă seama că a căzut prin efracție în fisura aceasta a lumilor numite Infern și Paradis. El știe că toate astea, că toată întâlnirea asta, că toată intrarea asta în ființa lui Ladima îi prevestește sfârșitul.
,,Dragule, de fiecare dată când mă visezi
pe aici se fac niște zile încântătoare.
Nu te grăbi, de aici n-am unde să mai mor.
Aici, unde ne trăim toți cumplita speranță de viață.
Ne amintim, dar amintirile sunt tot mai neclare,
tot mai șterse, ca fețele unor păpuși
sărutate cu miile de ani de aceeași fetită tristă
care nu se uită înapoi,
dar știe că acolo unde i-au căzut lacrimile
e un gorgan luminos, năpădit de trandafiri tineri și sălbatici.
În ochișori i se citea limpede
ca un fel de subtitrare la plâns
Ce e durerea și de ce o lași să mă doară?
De la hohotele ei de bebeluș
inima moartă începe să-mi bată iar
în pieptul mort, rea ca o inimă vie.
Știam că întrebarea subtitrare avea să fie power play-ul vieții mele.’’ (Adelina Levărdă)
Cum ar fi să te gândești la Doamna T, o adevărată aristocrată a spiritului, elegantă și sobră, trepidând prinsă în propria suferință, ca pe o fetiță tristă, care nu-și poate opri plânsul și lasă prin lacrimile ei trandafiri tineri și sălbatici? Morții așteaptă să fie visați, iar ea, Doamna T, așteaptă zilele în care iubitul ei să o viseze din brațele morții în timp ce îi răspunde la întrebarea de ce o lași să mă doară? În tot acest timp, inima-i moartă bate într-un corp capricios în a fi viu prin durere.
,,Bietul diavol vine fuguța lângă mine.
Prinde fața
Iar când visul tău încetează
Un musical cu un cimitir începe să
vorbească prin somn,
O muscă de hoit intră tot mai adânc
Îmi ții capul în palme și strigi:
Noi, sinucigașii, ne-am trezit fiecare
Așa cum ne-am făcut felul
(…) cu venele deschise,
Însă se lucrează din greu la imagine
Se umflă încet-încet carnea pe oase,
El ridică, din când în când, capacul tigăii
și privește fluierând bucuros cum se rumenesc
morții-floricele
N-o să mai văd niciodată
Când se termină vizita e aproape seară
Aici te trezești
Ca de obicei, după dezastru.’’(Theodora Sterpu)
Am simțit ceva – aici, la granița dintre real și ireal: un sentiment asemenea unui hazard temperat. În timp ce Doamna T. citea jurnalul lui Fred Vasilescu, acesta încerca să-și facă simțită „prezența”, să o semnaleze prin cuvintele rotunjite de scrisul de mână al jurnalului ce i-a aparținut, să insufle viață corpului prins între filele încă imprimate de molecule nesemnificative ale viului. Așa că tot ce rămâne e trezirea asta, din obișnuință, după dezastru și tot ce e considerat a fi molecular contaminează trupul prins între propriile pagini.
,Dragule, aici în lumea noastră fără întristare, inima e o crimă
Te gândești la unul dintre morți tăi, cei mai dragi, cel mai iubit dintre morți, noaptea e bătrână, să nu adormi, că iar o să te lase inima slabă să-l visezi.
Mi-era așa de drag să te privesc
Te uitai la mine cu ochii plini de speranță ca ai unui animal crescut pentru sacrificiu
Aici mortul tace!!!
Până ce dispar de pe pânză flăcările amintirilor cu voi… Nici nu se termină bine ultimul cadru.
Plină de dragoste mi s-a strâns sfoară de rafie în jurul gâtului până s-a resorbit sub piele
Stau aici singură printre morții mei.
Se auzi din nou vocea șopotind clar:
Taci, inimă și răbdă.’’ (Varvara Năstase)
Încerc să înțeleg, încerc să-l înțeleg, încerc să le înțeleg. Pe mine, pe tine, iubitul meu, care știu că nu îmi vei mai răspunde niciodată, pe voi, amintiri care ați început deja să vă ștergeți din sufletul meu. Fac ce fac toți sinucigașii nedescoperiți: eu, Maria T. Mănescu, trăiesc.
,,Credeam că am să scriu mai mult despre tine.
Însă am reținut câte ceva pentru o posibilă poezie:
De fiecare dată îmi cerea scuze, zâmbea parcă știa prin ce trec
Dar el părea singur, i-am spus că va fi bine.
Totuși nu înțeleg de ce îi mulțumești Emiliei, nu ți-a dat nimic.
Una-două cu doamne-ajută, avea și el problemele lui,
s-a săturat și el de atâtea milogeli și mulțumiri
acum mirosea a boală
am schimbat repede imaginea
o vorbă care mi-a spus-o suna așa:
niciodată nu am reușit să câștig, nici azi. (Alessia Gorbănescu)
Se spune că doliul e format din cinci etape: negarea, furia, negocierea, depresia și acceptarea. Când cei dragi ne mor, începem a ne descărca toată neputința și frustrarea asupra corpurile lor neînsuflețite. Strigăm și așteptăm ca ei să ne răspundă sau să ne mângâie cu o mână invizibilă, venită din cer special pentru noi. Evident, nimic nu se întâmplă, așa că tăcerea ce se lasă după e umplută doar de amintiri. Fred își amintește.
*Beatrice Roșu este elevă în clasa a a X-a, filo, la Liceul „Varlaam Mitropolitul” Iași.
Foto: Catrinel Pîndaru
