Stăteai în spatele meu fermă și sigură pe tine ca o cruce, […] iar pe chipul tău apăruse ceva străin, ceva ce nu mai văzusem la tine până atunci și-mi aduc aminte ce mi-a trecut prin cap în clipa aceea: eu, mică și stângace, cu un singur pantof. M-am gândit că seara trecută, sub trogloditul ăla, descoperiseși ceva ce mie îmi scăpase. M-am gândit cu teamă că voi goni mereu în urma ta ca să ajung din urmă acea cunoaștere matură, intangibilă, în vreme ce tu te îndepărtezi.
„Materia” romanului Lanei Bastašić se naște exclusiv dintr-un ansamblu aproape ciclic de plecări și de întoarceri emoționale, dintr-un vals executat stângaci (și tocmai prin asta devenind autentic) de personaje pe firul roșu dintre iubire și ură – care se întinde deasupra unui abis negru. De pe fundul lui pândesc ura Lejlei și lanțurile Bosniei care acum amenință să o scoată pe Sara din rutina în care aceasta s-a aruncat pentru a-și îngropa trecutul. Sara va constata că nu există scăpare din acest „traseu” veșnic scufundat în impredictibilitate și de aceea decizia ei este să își continue dansul pe vârfuri – ca într-un carusel pe cât de pedant, pe atât de crud și de torturant, în care senzația alegerii este iluzorie. A levita între Lejla și Michael, între Bosnia și Dublin, între copacul de avocado și iepurele mort de pe podeaua băii nu este decât cursa fără sens a dezamăgirii cu care Sara trebuie să decidă să se confrunte. De partea Lejlei se situează neîmplinirea patetică și plină de resentimente a tot ceea ce și-ar fi dorit Sara vreodată. De partea lui Michael se desfășoară pretinsa perfecțiune a unei vieți occidentale, în care cauza insatisfacției (ce există, dar care ar putea fi ignorată) nu are un nume și nici nu îi va da vreodată tinerei un impuls destul de puternic, o scuză de a se elibera de ea.
Niciuna dintre alternativele între care pendulează Sara nu aduce sfârșitul răcelii și al tristeții, niciuna nu îi oferă un scop – ei și vieții sale implicit golite, în mod inexplicabil, de strălucirea pe care Lejla a știut întotdeauna să o țină în palme, iar Sara nu. În ciuda mediocrității, în ciuda studiilor precare, în ciuda reputației de fată ce nu se respectă a Lejlei, perspectiva protagonistei asupra prietenei de odinioară nu captează nici mai mult, nici mai puțin decât mozaicul indescifrabil, schimbător, înșelător în care o „închide” pe Lejla. Dintre paginile scrise cu gândul la ea picură pe degete, apoi în sânge, fatala intangibilitate a unei persoane pe care Sara nu o va înțelege pe deplin niciodată. Fiindcă a te opri și Lejla sunt două linii paralele. De aceea ea este o umbră chiar și în fotografii. Niciodată n-a știut să se oprească din a exista. Fiindcă starea de A FI a Lejlei absoarbe și luminează mai orbitor decât toate tentativele Sarei de a se elibera din propriul mod de a trăi.
După doisprezece ani de tăcere totală, aud din nou vocea ei. Vorbește repede de parcă ne-am fi despărțit ieri, fără să simtă nevoia să umple golurile de informație, de prietenie, de cronologie.
Poate că marea eroare a Sarei a fost de a reintra în jocul Lejlei, inițiat pe neașteptate după o absență de 12 de ani, ea lăsându-se din nou prinsă de amintiri – de confuzia, adorația, invidia, dorința, repulsia care s-au amestecat în trecutul lor până când au dat naștere unui monstru abstract, aproape apocaliptic. Această „slăbiciune” aduce trecutul înapoi la viață – cu tot ceea ce s-a acumulat în plămada lui – de parcă nu ar fi murit niciodată, de parcă toate întrebările estompate de trecerea timpului ar reveni deodată mai clare ca oricând, iar singura constantă rămâne atracția. Ura sau divinizarea Lejlei Begić împing protagonista la aceeași dorință de a o descoperi – fie pentru a o distruge, fie pentru a o venera, iar scriitura păstrează magistral semnul neîncetatei confuzii sub care se desfășoară totul, în care trăiește Sara.
Nimic din ceea ce consemnează aceasta nu poate rămâne distant, neutru, obiectiv. Nimic din ceea ce scrie nu poate fi exorcizat de intruziunea a tot ceea ce înseamnă Bosnia. Încercările Sarei de a se detașa nu lipsesc: […] tu ai susține că nu poți avea altă persoană. Sau poate ar trebui să spun ea? Poate că e mai corect așa, cu siguranță ți-ar plăcea. Să fii ea într-o carte. Atunci, așa să fie…, dar asta nu o eliberează. Treptat, ceea ce scrie pare a se transforma într-o scrisoare. O scrisoare către Lejla, ființa ce domină, indubitabil, trecutului Sarei. Numai în umbra sa și DOAR în umbra ei se naște ura – față de Bosnia, față de părinți, față de sine. Astfel, narațiunea se întoarce ritmic la persoana a doua, în planul intim pe care Sara l-a râvnit întotdeauna între ea și Lejla, simulând apropierea către care a tânjit neîncetat cu atâția ani în urmă și pe care nu a reușit să o atingă. Mereu corectându-se, revenind, oscilând, niciodată luând o decizie, Sara încearcă să își reprime dorința de a o chema pe Lejla mai aproape, tot mai aproape, în timp ce ea plutește mereu mai departe, tot mai departe: Poate ar merge chiar mai departe, că doar e capabilă de o asemenea răutate: să nu mă menționeze deloc. […] Asta ai face, nu-i așa? Pardon, ea ar face. Asta ar face ea dacă ar fi prezentă aici.
Asta se întâmplă fiindcă suferința din Bosnia cea bântuită de urmările războiului în care a crescut Sara nu s-a răcit niciodată. La fel, suferința resimțită de pe urma Lejlei nu s-a stins, ci doar s-a ascuns – iar acum se întoarce, la fel de arzătoare precum odinioară, odată cu o veste zguduitoare, ce reușește să dărâme până și cele mai trainice bariere pe care le-a construit Sara între ea și trecut. Vocea neuitată, dar îngropată o cheamă înapoi de cealaltă parte a unui Zid al Berlinului personal, pe care l-a ridicat între ceea ce este și ceea ce a fost dar și continuă să fie: Armin s-a întors. Fratele dispărut al Lejlei, adolescentul ce echilibra amăreala surorii sale prin dulceața pe care i-a arătat-o Sarei, a venit în sfârșit înapoi, iar cele două fete – acum femei – trebuie să îl găsească, să îl ajungă din urmă, să pornească spre el ACUM – un acum atât de imediat și de insistent, încât Sara trebuie să execute ordinul în ciuda resentimentelor și a temerilor. Ca o marionetă a Lejlei – păpușarul ei dintotdeauna – trupul i se mișcă în pofida propriei voințe, mânat de chemarea prietenei de altădată, frustrările, iar întrebările și golul lăuntric al Sarei sunt puse încă o dată deoparte de dragul ei – și numai al ei. Să conduci mașina în Bosnia presupune o altă dimensiune: o gaură neagră diformă care nu te duce către o destinație externă și reală, ci în profunzimile sumbre, abia perceptibile ale propriei ființe.
Scriitura se construiește sacadat între prezent și amintire, funcționând continuu după principiul unui „imediat” explicat doar prin trecut, sărăcit de sens sau de răspunsuri proprii. Mai degrabă decât ocazia creării unor noi experiențe, ea se profilează drept o retrăire sufocantă, infinită, fără noimă a unei tinereți zbuciumate; certurile dintre Sara și Lejla se acutizează, invidiile cresc, hăurile se măresc și singura speranță care încă le mai permite întâlnirea este găsirea lui Armin undeva pe cealaltă parte. Este călătoria a două adolescente nevindecate, ferecate în trupuri și vieți mai mature decât erau pregătite să ducă.
M-am gândit: Eu și Lejla pe drum. […] Eu și Lejla mergem împreună la Viena după Armin. Dar acum există un nou eu și Lejla. Altfel, reunite stângaci ca două cioburi de ceramică cu o crăpătură pe mijloc care nu va mai putea fi niciodată ascunsă. Ciobit, imperfect, dar întreg.
Călătoria deschide răni vechi, ridică încă și mai multe întrebări, continuă pentru scopul comun exterior relației dintre cele două, însă și există datorită acesteia – datorită unei nevoi nemărturisite, poate nici măcar conștientizate, de a simți toată acea suferință din nou, pur și simplu pentru că le aparține. Este a lor, iar în străfundurile ei se așază și toată iubirea pe care a acoperit-o atât de crud. Sara și Lejla suferă – și o fac împreună – din cauza unei altei dureri. O simt mereu, chiar și de la distanță; e o durere care nu s-ar fi putut naște din altceva decât din dragoste, loialitate, atracție, dor inexplicabil, care nu și-ar fi putut afla rădăcinile în nimic altceva în afară de grijă. Pentru cele două fete, suferința devine o senzație atât de familiară încât se transformă în confort. Fără iubire adevărată nu se nasc nici repercusiuni emoționale reale și durerea este singura cale prin care știu ele să se descopere, singura apropiere pe care au putut să o învețe pe fundalul realităților bosniace și pe care o execută stângaci în preajma celeilalte. De aceea, o parte a Sarei nu a vrut niciodată să oprească durerea provocată de Lejla. De aceea, cei 12 ani care le-au despărțit s-au transformat într-o îndelungată așteptare a ei. A lăsa suferința provocată de Lejla să se stingă înseamnă a lăsa singura parte care a mai rămas vie din ea, din ea cea de odinioară, să se risipească. Înseamnă acceptarea faptului că iepurele nu va fi prins niciodată.
Nu o văzusem de doisprezece ani și totuși încă mă temeam de reacțiile ei. Era ca și cum în copilărie avusesem o viroză aproape letală care acum recidivase. Nu puteam scăpa de frica tulburătoare că mă va abandona, că-și va da seama de adevărata mea fire și se va răzgândi.
Sara confundă imposibilitatea Lejlei de a se schimba cu o anumită neputință proprie de a o îmblânzi. Însă cum ar putea ea să străpungă aura mereu schimbătoare care o învăluie pe aceasta și să ajungă astfel la un punct de stabilitate de vreme ce viața interioară a Lejlei este încă și mai haotică decât cea exterioară? Cum ar putea Sara vreodată să dezasambleze piesele din tabloul Lejlei și să le strângă în palmă când nici măcar Lejla nu cunoaște întru totul limitele propriei ființe, extensiile propriei vulnerabilități? În romanul Lanei Bastašić, imaginea Lejlei se scurge și se contopește în mod repetat cu cea a iepurelui. Este un animal ce nu se suprapune cu viziunea Sarei asupra prietenei ei, însă care intervine sub forma singurei căi a cititorului de a scăpa din cușca subiectivității ei ce o mutilează pe Lejla de-a lungul întregii narațiuni. Martor al unor momente importante, încifrând scena de sfârșit a romanului precum o eclipsă totală care interzice cititorului să vadă adevărul de pe cealaltă parte, e „metafora” cheie – iepurele devine întruchiparea tuturor formelor sub care se ascunde Lejla. El concentrează renașterea acesteia după pierderea virginității, atunci când Sara îl fură pentru ea dintr-o piață. Darul Sarei pentru Lejla este un simbol al fragilității și reprezintă o chemare de a se deschide în fața ei, de a-și deschide brațele și de a o prinde înăuntru, la adăpost. Lejla, totuși, refuză și își păstrează vulnerabilitățile doar pentru ea. Mai târziu, Sara află că Lejla nu a vrut niciodată să fie salvată – nu i-a cerut să fure iepurele sub nicio formă – de unde și neînțelegerile legate de tentativele Sarei de apropiere. Lejla nu s-a confesat niciodată. Lejla a rămas întotdeauna în ea – în Leila, Lela, în toate identitățile sub care a existat vreodată, cea mai intensă formă a ei fiind mereu concentrată în sine, captivă ca într-o cușcă, asemenea unui iepure prizonier. De aceea, liniștea nu a satisfăcut-o niciodată. De aceea, Sara nu a putut niciodată să o prindă – fiindcă tot timpul Lejla aleargă după alt iepure.
Am rămas în fața iepurelui, nu mă puteam mișca. […]
Uită-te mai aproape. Uită-te în ochii lui.
Am luat lupa din degetele ei osoase. M-am apropiat de tablou și l-am privit. În ochiul lui sticlos și negru se zărea o ferestruică. Oare chiar îl ținuse în atelier? Oare era reflexia unei ferestre adevărate sau imaginare? […] Nimic nu mai exista în jurul meu, doar acel întuneric și în el reflexia unei ferestruici. Dar după o vreme am fost convinsă că în ea o vedeam pe Lejla. De fapt, nu. Nu era Lejla. Nu era nici Lela, nici Leja. Erai tu. Pe tine te-am văzut în acea fereastră.
Romanul începe și se încheie la fel: cu și prin ea. La fel cum se construiește imaginea Sarei pe care o cunoaștem noi – fetița crescută în realitatea ostilă a ceea ce înseamnă Bosnia – la fel se și termină: în sfârșit descotorosită de „veșmintele” unei adolescențe care nu a fost niciodată lăsată în urmă până în acel moment. Totul prin Lejla. Sub semnul Lejlei – atât de rea, atât de falsă, atât de confuză în pofida încrederii sale aparent inepuizabile. Totul ia sfârșit cu imaginea unei Lejle ca subiect al propriei fragilități, blocată în interiorul slăbiciunilor pe care le-a mascat întreaga sa viață. Închisă într-un atelier precum iepurele lui Dürer, într-un laborator fabricat de viziunea Sarei, a colegilor de clasă și de facultate, a familiei și a Bosniei de care nu se va elibera. Cea care întruchipa libertatea în ochii protagonistei se dezvăluie acum victimă a propriilor slăbiciuni, a alegerilor și a contextului social în care a crescut. Sara conștientizează futilitatea oricărei încercări de a continua să fugă după Lejla, să o urmărească, să prindă iepurele care gonește întotdeauna mai repede decât ea: N-avea niciun sens. Firul se rupsese în sfârșit. Rămășițele acestei tinereți sunt, în sfârșit, stinse – însă în Lejla ele rămân: răni noi deschise deasupra a zeci de cicatrici, o închisoare a suferinței cristalizate și a amintirilor. Ele o vor lăsa întotdeauna cu o aspirație fără finalitate în vârful limbii, cu o propoziție neterminată: Voiai să-mi spui ceva, înconjurată de acuarele mute. Îți mișcai buzele. Nu auzeam cuvintele, doar le citeam. Mi-ai spus: aș fi vrut doar…
- AICI puteți citi o altă cronică a volumului Prinde iepurele, de Lana Bastašić, autoare invitată la FILIT (23-27 oct. 2024), la Întâlnirile ALECART.
*LUIZA SFÎCĂ, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.
Foto: Petronela Dumitriu
