Căci literatura m-a dus spre libertate, și nu invers, libertatea spre literatură – acest adevăr a fost întotdeauna evident pentru mine. Literatura am cunoscut-o înainte, chiar mult mai înainte de a cunoaște libertatea. Iar ceea ce m-a chinuit apoi multă vreme nu a fost asta, ci altceva, și anume: a fost mai bine așa?
Pentru generația actuală de tineri, crescută sub influența tehnologiei și a rețelelor sociale, într-o lume caracterizată de libertatea de a-și putea exprima propriile gânduri – o generație care nu a cunoscut ororile pe care un regim dictatorial le-a putut provoca într-o țară afectată de un război nedorit -, demersul inițiat de Ismail Kadare în anul 1990, în amurgul existenței statului comunist albanez, concretizat în volumul său de memorii Povara crucii, ar putea părea că prezintă o distopie. Totuși, pentru oamenii din Europa de Răsărit a secolului XX, aducerea în atenția cititorilor a modului în care o întreagă națiune trebuia să înfrunte zilnic presiunea psihologică exercitată de un conducător ale cărui gânduri nu puteau fi cunoscute niciodată pe deplin – nici măcar de anturajul său restrâns – rămâne o amintire nefastă, dar importantă. Esențială pentru întreaga umanitate, având în vedere consecințele pe care fiecare regim de acest fel le-a avut nu doar în plan social sau economic, ci și în cel cultural și în evoluția intelectualității din estul bătrânului continent. Chiar dacă prea puțini dintre noi, tinerii de astăzi, cunoaștem informații despre Albania, un mic stat aflat la granița dintre Orient și Occident care a înfruntat deseori o istorie nedreaptă, marcată de ocupații îndelungate și agresive, totuși, prin volumul de față, una dintre cele mai importante voci ale literaturii lumii ne oferă o altă perspectivă decât cea la care avem acces prin intermediul manualelor de istorie asupra a ceea ce a însemnat conducerea lui Enver Hogea pentru cultura și dezvoltarea țării afectate de impunerea comunismului după cel de-al doilea Război Mondial. Pe măsură ce înaintăm în lectura volumului, Ismail Kadare reușește să ne transpună într-un spațiu plin atât de intrigile, teama și discordiile de la vârful partidului comunist, înfățișând inclusiv cenușiul sufocant al vieții obișnuite din mediul urban sau rural. Precum un observator al vremurilor trecute, cel mai mare romancier al Albaniei conturează în paginile volumului său unul dintre cele mai teribile tablouri ale regimului socialist încă de la începuturile sale și până la moartea dictatorului în anul 1985, îmbinând atât evenimente din viața personală, cât și aspecte din activitatea profesională de tânăr scriitor.
Scriitorul e pretutindeni. Tu îi bombardezi adăpostul, dar el se află în alt adăpost. Tu îl crezi în banca acuzaților, la poliție, în noroiul gospodăriilor agricole socialiste, dar în acest timp el se află la masa lui de lucru, în labirint, la cină cu faraonul, la balamuc sau în templu. Într-o altă zi îl crezi la o recepție sau ceremonie oficială, el, din contră, e doborât, iar rănile îi sângerează.
Cu un fin spirit critic, Ismail Kadare analizează încă din incipitul volumului său de memorii primele momente ale contactului cu dictatorul comunist prin prisma relațiilor de familie pe care rudele sale le-au avut pe când tânărul Hogea era un ,,dandy” interbelic, pasionat de literatură și membru al firavei burghezii a timpului. În ciuda ascensiunii lui în partid și în ierarhia puterii, nici tatăl scriitorului, avocat de profesie, nici unchiul său, respectat erou al patriei din perioada celei de-a doua conflagrații mondiale, nu au beneficiat de avantajele care ar fi putut rezulta din cunoașterea dictatorului, asupra lor planând ceea ce va constitui firul central al tuturor amintirilor expuse de autor în volum, acela legat de pericolul obsesiv închipuit de Enver Hogea referitor la persoanele din cartierul în care locuise alături de familia sa în tinerețe – cele ce ar fi putut să dezvăluie lumii întregi, nu doar albanezilor, cel mai mare secret al său legat de obiceiurile din tinerețe. Această taină a devenit, pe măsură ce conducătorul a dezvoltat o adevărată paranoia legată de propria insecuritate (atât în interiorul statului, cât și în relațiile externe), unul dintre cele mai bine ascunse aspecte ale vieții personale, presiunile exercitate de Securitatea albaneză asupra cetățenilor ce ar fi putut deține astfel de informații sau a celor care ar fi putut să le scoată la suprafață fiind unele dintre cele mai draconice din lagărul comunist al vremii, așa cum constată însuși Kadare, vizat direct de astfel de anchete. Deși o personalitate recunoscută la nivel național și internațional, atunci când se zvonea punerea sa sub observație de organele de represiune ale statului, prima întrebare a celor apropiați era legată stadiul în care se aflau relațiile sale cu partidul – mereu fluctuante.
Străin, prin atitudine și comportament, de tot ceea ce se petrecea la nivel decizional în cea mai întunecată dictatură comunistă europeană a celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea, dar prezent și mereu atent la evenimentele care puteau amenința familia sau mediul cultural fragil al lumii albaneze aflate sub conducere comunistă, Ismail Kadare nu rămâne indiferent la ședințele de partid sau în cadrul întâlnirilor din anii ‘60 cu Enver Hogea, fiind convins de necesitatea ca regimul să se deschidă la nivel politic și ideologic, realizând o apropiere autentică de Vest – fapt despre care va înțelege mai târziu că nu s-a regăsit cu adevărat în planurile conducerii de la Tirana decât în pragul despărțirii de Rusia sovietică a lui Hrușciov. Iluziile create de unele poziții favorabile grupului de intelectuali condus de Ismail Kadare luate de Enver Hogea în anumite ședințe ale Comitetului Central al partidului sau la congrese și reuniuni „tovărășești” cu cei din Uniunea Scriitorilor se vor dizolva imediat după ce scriitorul va înfrunta experiența traumatizantă a izolării culturale și a coborârii efective la cel mai jos nivel social. Astfel, titlul cărții rămâne sugestiv pentru „crucea” încercărilor prin care a trecut, pentru dificultatea de a le duce la bun sfârșit – o povară aproape imposibilă în ultimii ani ai regimului.
Cu cât deveneam mai cunoscut, cu atât mai mult sporea otrava și urâțenia acelor cuvinte. Alde Kadare sunt pe ducă! Căzuseră doi dintre ei, acum venea rândul meu. […] Rămâi pe cer, steaua mea, nu te prăbuși… (Gori, zvezva moia, ne padai.)
Trăind între teama de a fi interzis și aceea de a nu cauza deportarea familiei în îndepărtatele colonii de muncă ale Albaniei socialiste, Ismail Kadare resimte intens fiecare moment ce ar putea să-i aducă sfârșitul carierei sau permisiunea din partea partidului de a merge mai departe. Emoțiile sau gândurile care-l însoțesc pe toată durata dictaturii lui Enver Hogea nu fac altceva decât să-l convingă că trebuie să-și continue activitatea de scriitor, că e necesar să ofere o imagine corectă celor din străinătate, mai precis din Vest, față de toate tentativele regimului de a mima apropierea de Occident, atâta timp cât viața de zi cu zi a albanezilor era pândită de colapsul economic, social, ideologic și cultural, pseudo reperele regimului fiind subminate de chiar fundamentale sale șubrede. Ca un intelectual lucid, scriitorul reușește să prevadă haosul și neliniștea care se ivesc încet, încet peste Albania, tot mai izolată în plan internațional, mai ales după distanțarea de Uniunea Sovietică, de China și de celelalte țări din Europa. Teza conform căreia țara era amenințată de „forțe ostile” din exterior nu doar că l-a făcut pe Kadare să fie direct afectat de suspiciunea cu care era privit de autoritățile statului de fiecare dată când era invitat în străinătate, acolo unde era mult mai apreciat de edituri și de critica literară (în special din Franța), bucurându-se de o poziție mai favorabilă decât însuși conducătorul statului albanez, ci l-a condus la gândul de a rămâne în Franța, de a considera, cel puțin temporar, cauza patriei sale pierdută la mijlocul anilor ‘80. Grija neîncetată pentru securitatea familiei, în special a soției și a celor două fiice – în condițiile în care presiunile, acțiunile de stradă și interogatoriile organizate de organele de represiune se înmulțeau – s-a adâncit odată cu înaintarea în vârstă, tinerețea care-i oferise posibilitatea de a rămâne indiferent la presiuni când era privit de membrii de partid ca dizident – a rămas în urmă, lăsând treptat loc, odată cu consolidarea dictaturii lui Enver Hogea, fricii de a nu cădea în dizgrație și de a nu fi obligat să pătrundă în tenebroasa lume a prizonierilor politici din lagărele comuniste.
De la statutul de „prieten” al conducerii( adică persoană apropiată de linia ideologică a partidului de conducere în „programul” său literar) și până la a ajunge „element dușmănos” pentru siguranța țării poate părea pentru cei mai mulți dintre noi un parcurs îndelungat și care ascunde numeroase interese personale și intrigi. Totuși, într-o dictatură precum cea din Albania finalului de secol XX, drumul acesta putea fi parcurs printr-un singur pas „greșit”. Kadare are posibilitatea de a observa direct asta la un congres la care succesorul lui Hogea, Ramiz Alia, avea să afirme că Partidul poate într-o secundă să te ridice pe cele mai înalte culmi, iar mai apoi te poate coborî în cea mai adâncă groapă a societății controlate de el. Îngrozit de tezele enunțate de Comitetul Central, singura sa scăpare rămâne evadarea în universul literaturii – refugiul la care apelează pentru a se debarasa de pericolul vieții cotidiene (deși tocmai scrisul îi pune în pericol libertatea) și pentru a putea construi o realitate ficțională cât mai ilustrativă despre capriciile, obiceiurile și obsesiile dictatorului aflat tot mai aproape de dispariția de pe scena politică mondială.
Era un fel de coșmar, un joc al întâmplării, era suficient să mă trezesc, să strig ca în somn <<Destul!>>, pentru ca visul urât să se întrerupă și fiecare să meargă în treaba lui, ei în Republica lor Populară și Socialistă, la plenare, la mitinguri, la dictatura proletariatului, iar eu la treaba mea, acolo unde îmi aveam locul, << în biserică, în templu>>, acolo unde mă așteptam umbrele celelalte, frații mei, cei din rasa mea…
Ismail Kadare prezintă în acest volum de memorii propriul parcurs profesional, contextul în care a debutat, felul în care cele mai importante cărți ale sale dobândesc o dimensiune documentară în ciuda alegoriei, acestea având o componentă inseparabil legată de modul în care scriitorul s-a raportat la istoria albaneză și la realitatea politică în care a trăit. Chiar dacă recunoaște că destinul personajelor sale nu a fost influențat direct de soarta rudelor apropiate, totuși admite că aspecte din viața unchiului sau a tatălui l-au ajutat să construiască un punct de plecare pentru romanele sale cât mai autentic. Acest fapt nu doar că l-a ajutat în reconstituirea atmosferei de epocă, ci i-a oferit posibilitatea de a vedea literatura ca pe o ocupație intimă, în care își poate proiecta propriile temeri, idei sau așteptări, Ismail Kadare revenind la fiecare dintre scrierile sale pentru a înțelege mai bine ce acțiune din trecut îl poate afecta în prezent.
Scriitorul e conștient că romane precum Generalul armatei moarte, Firida rușinii sau Palatul viselor i-au adus recunoaștere internațională fără ca majoritatea cititorilor să intuiască măcar faptul că aceste opere s-au născut din dorința de a satiriza și de a lua distanță față de un regim sufocant prin rigiditatea sa politică și intelectuală; mai mult, „umbra” celui care se afla în vârful statului și se considera, de asemenea, scriitor planând ca o permanentă amenințare.
Dincolo de felul în care opera sa – de care nu s-a dezis în ciuda criticilor din partea liderilor de partid și a anumitor confrați din Uniunea Scriitorilor – i-a modelat viața și relația cu puterea decizională de la Tirana, în Povara crucii Ismail Kadare subliniază insistent rolul pe care l-au avut cele două romane, Iarna marii singurătăți și Concert la sfârșit de iarnă, în lupta sa cu regimul totalitar. Scrise pe baza documentelor ce consemnau întâlnirea Hogea-Hrușciov la Moscova în anii `60 și a celor rezultate din conversațiile purtate de conducătorul comunist albanez cu liderii chinezi din anii `70, acestea au reprezentat poate semnalul cel mai puternic pe care scriitorul a reușit să-l ofere conducerii comuniste asupra modului în care aceasta nu doar că dăunează întregii construcții a statului prin practicile sale, ci reușește să-și prelungească existența doar prin teroare și învrăjbire a oamenilor unii împotriva altora sau prin alianțe cu alte state cu aceleași forme de conducere precum Iugoslavia lui Iosif Tito sau China lui Mao Zedong. Aceste două romane au atras asupra sa consecințe nefaste precum interdicția de a mai publica o perioadă sau interzicerea oficială de a mai primi acces la documente din arhiva Comitetului Central al Partidului Muncitoresc din Albania, criticile aduse de Ismail Kadare regimului trezind nu doar furia dictatorului, ci și antipatia soției acestuia – a doua în ierarhia conducerii de atunci. Ne poate fi greu să credem că, în zilele noastre, două romane pot constitui o veritabilă amenințare la adresa echilibrului politic al unei țări, dar pentru situația istorică în care se regăsea Albania în acel moment, acest fapt nu ar trebui să mire pe nimeni. În orice regim dictatorial, conducerea se teme de puterea subversivă a literaturii. În egală măsură, în orice regim dictatorial, viața scriitorilor care au curajul de a oglindi realitatea se joacă pe un fir fragil de ață.
Povara crucii rămâne, așadar, pentru cititorii de astăzi un îndemn de a cerceta istoria, de a descoperi adevărul despre unul dintre cele mai dure regimuri comuniste europene ale secolului XX și de a observa modul în care cuvântul poate amenința până și cele mai odioase conduceri totalitare.
- Despre alte volume ale lui Ismail Kadare: AICI – Generalul armai moarte, AICI – despre Înfruntare la nivel înalt. Misterul convorbirii telefonice Stalin-Pasternak, AICI – despre Concert la sfârșit de iarnă, AICI – despre Povara crucii, AICI – despre Vremea iubirii.
*Octavian Mercaș este elev în clasa a IX -a, filologie, clasă Alecart, la Colegiul Național Iași. În ultimii doi ani, Octavian a obținut PREMIUL I la faza națională a Olimpiadei de Istorie.
