Vreau să iau o pauză de la România
Filmul Vis. Viață, proiectat la Cinema Ateneu miercuri, ne-a oferit nouă, adolescenților din generația Z, cadoul “otrăvit” al cinematografiei: o reprezentare pe ecran a fâșiilor din viața pe care tot timpul am considerat-o neînțeleasă și nedreptățită. Pentru prima dată în România, am avut șansa de a face cunoștință cu personajul întregii noastre generații prin intermediul poveștilor parcă extrase dintr-un prezent foarte aproape de noi, un prezent al dilemelor adolescentine care pare că nu se schimbă vreodată, un prezent al rătăcirilor și al sentimentelor absolute, imposibil de înțeles de oamenii mari, supraviețuitori ai generațiilor trecute. De-a lungul timpului, în cinematografia românească, am fost obișnuiți să ascultăm povești despre generația revoluționară, urmărind anii vieții lor umbrite de comunism și anexarea libertății. De data aceasta, a fost o surpriză să ne vedem viața pe ecranul mare al Ateneului, cu dilemele fiecăruia dintre noi, cu obiceiurile generaționale, cu răzvrătirile specifice vârstei, cu muzica bine cunoscută și cu speranța comună că viitorul promite mai mult. Ne-am născut într-o lume liberă, dar asta nu va putea niciodată să ne apere de pericolul greșelilor sociale și al eșecurilor ce posedă o periodicitate a suferinței. Filmul Vis.Viață, regizat de Ruxandra Gubernat, reușește să dea culoare și sens stărilor prin care trec adolescenții generației Z, amplificând brutalitatea suferinței noastre prin așezarea vieții documentate în timpul pandemiei. Pentru o oră și puțin, am avut în fața ochilor viața pură și sinceră ce nu a trebuit să se ascundă în spatele comentariilor prea des auzite de noi de tipul generația aceasta nu are viitor. Poveștile elevilor Una, Habet și Ștefania, trei adolescenți cu ambiții și backgrounduri diferite, demonstrează că generația Z are viitor și este o generație caracterizată de conștiința schimbării și cea a afirmării, o generație care are mereu ceva de spus, o generație care își pune de multe ori întrebarea ce facem și ce ne dorim să facem în România. După 4 ani de la pandemia care a schimbat cursul vieții noastre, filmul Vis.Viață ne-a reamintit de prăpastia ce a sfâșiat multe destine, în special cele ale generației Z. Privind înapoi la acest eveniment ca la o scenă dintr-un film străin, scenariul pare unul distopic, tragic. Cu toate acestea, lupta dusă de noi a fost una evidentă, neîncetată, care nu ne-a stins focul ambițiilor și al dorinței de a alege binele, atât pentru viitorul nostru, cât și cel al țării. În felul nostru, am încercat să nu ne rătăcim și am luptat prin pasiunile proprii: prin machiaj și culoare, ca Ștefania, prin teatru și distracție, ca Una, sau prin muzica trap menită să transmită un mesaj, ca Habet.
Noi suntem oamenii educați de care voi nu ascultați, voi sunteți oamenii needucați de care trebuie să ascultăm.
Să urmărești un film documentar despre generația ta este un privilegiu, un act de validare a tuturor incertitudinilor specifice vârstei, un medicament ce liniștește prin simpla dovadă pe care o oferă că niciodată nu ești singur. Astfel, filmul Ruxandrei Gubernat reușește să salveze dreptatea și complexitatea noastră prin limbajul folosit de noi, prin muzica ascultată și prin dorințele comune. Vis.Viață este o scrisoare trimisă în viitor generației noastre, un omagiu adus anilor noștri de dezvoltare și rătăcire și un documentar pur al realității pe care trebuie să nu o uităm niciodată. (Maria Roșca, redactor-șef adjunct Alecart)
Visul poate deveni viață prin înfruntarea fricii, comunicare, prin sinceritatea față de emoțiile noastre, față de noi înșine.
Filmul Vis. Viață, regizat de Ruxandra Gubernat, este un documentar despre generația Z, care m-a ajutat să mă înțeleg mai bine. Pe parcursul filmului, am avut impresia că mă uit într-o oglindă și cred că acesta este și scopul ecranizării: acela de a ne accepta, de a-i asculta pe oamenii care ne înconjoară. Este dificil pentru adolescenți să înțeleagă lumea în care trăiesc, pentru că este una foarte brutală prin superficialitatea pe care o regăsim în anumiți oameni, în diferite locuri și inclusiv în noi înșine. Pentru mine a fost un moment de trezire, un moment dureros prin falsitatea pe care o descopăr în continuare în fiecare zi a vieții mele, împrăștiindu-se ca o boală printre tineri. Apariția acestui scut al indiferenței vine din frică: cea de a cere ajutor, frica de a fi judecați pentru trăirile noastre. Pandemia ne-a afectat pe fiecare în parte din cauza distanței impuse între oameni, care ne-a îngreunat comunicarea prin impunerea unei bariere prea protectoare, anti-umană. Ruperea legăturilor ne-a făcut să ne închidem în noi înșine, iar în momente tensionate să răbufnim și să ne pierdem.
Frica de a nu fi cineva macină ființa umană și ajungem să ne punem diferite întrebări. Dacă nu voi reuși? Dacă voi fi șomeră? Dacă nu mă voi descurca? Dorința de a avea un loc în lume presupune curaj și încredere în propriile forțe, care pentru unii, din cauză că își internalizează problemele și sentimentele, se ascund în propria personalitate și nu reușesc să evolueze, să meargă mai departe, să existe în lume. Totuși, personajele portretizate, indiferent de condițiile în care trăiesc, luptă pentru a-și menține propria voce, pentru a deveni autorii propriilor povești, pentru a fi cineva în realitatea care ne poate reduce la tăcere. Mă gândesc la tânăra care la început voia să meargă la o facultate ușoară, să muncească puțin, dar care la final se prezenta cu emoție la interviurile pentru admiterea în străinătate. Îmi aduc aminte și de o altă poveste, cea a fetei care iubea să joace pe scenă, să intre în pielea altor personaje pentru a se regăsi în ele și prin ele. Nu a fost admisă la Actorie și nu avea alt plan. Mereu le spunea părinților că asta își dorește să facă în continuare și doar prin hotărârea ei putea să-și îndeplinească dorința.
Vis. Viață m-a încurajat să nu mă tem de eșec, să nu mă tem de mine și să cer ajutor. Am învățat că viața este un vis pe care îl putem uita, pe care nu-l mai putem recupera. Visul poate deveni viață prin înfruntarea fricii, comunicare, prin sinceritatea față de emoțiile noastre, față de noi înșine. (Teodora Giugula, redactor Alecart)
tinerii nu sunt niște creaturi de neînțeles, ei au nevoie doar de sprijin și de apreciere, iar, până la urmă, sunt capabili să realizeze tot ceea ce-și propun, câteodată chiar mai mult de atât.
Am apreciat cel mai tare că filmul Vis.Viață a fost realizat strict din prisma adolescenților (nu a existat niciun adult care să-și impună părerea), căci astfel de producții tind adeseori să aducă în prim-plan perspectiva adulților, deranjați sau sătui de manifestările acestora. N-am avut niciun moment impresia că generația noastră (generația Z) este judecată sau pusă la punct. Mai mult de atât, am descoperit trei adolescenți, foarte dinamici și vocali, Ștefania, Habet și Una, care, deși erau diferiți, aspirau la același lucru: să producă o schimbare în lume, să conteze într-un fel sau altul și să le fie recunoscute talentele și abilitățile. Cred că în multe cazuri adulții nu înțeleg cât de mult contează pentru tineri să fie apreciați și cât de ușor le poate fi spulberată încrederea în sine, implicit, cât de greu se reconstruiește. Simultan, am văzut prin cei trei o nevoie de a se revolta împotriva societății actuale, a felului în care sunt tratați și reduși de multe ori la tăcere, nevoie care zace în fiecare dintre noi până la urmă, însă pe care nu avem toți curajul să o manifestăm, reprimând-o în interiorul nostru. Așadar, protagoniștii acestei producții cinematografice erau tineri care nu suportă nedreptatea, care au îndrăzneala de a spune în ceremonia de la final de clasa a douăsprezecea că cele mai multe lucruri pe care le știu nu le au învățat de la școală, iar majoritatea profesorilor încă nu înțeleg că respectul se câștigă, neputând fi forțat, tineri care protestează pentru binele planetei și sunt interesați de încălzirea globală și de schimbările climatice, care transmit conducerii țării, atunci când sunt intervievați de o televiziune, că ei sunt oameni educați, dar nu sunt ascultați, iar cei ce dețin puterea sunt oameni needucați pe care ei sunt forțați să îi asculte. Tineri care sunt capabili să transmită prin versurile unei melodii trap dezamăgirile lor.
Un impact asupra mea a avut și faptul că niciunul dintre ei nu dorea, inițial, să rămână în România , căci nu-și puteau imagina că și-ar găsi vreodată fericirea în țara asta plină de lipsuri, lucru care s-a și îndeplinit pentru Ștefania și Habet, precizându-se la un moment dat și că în România trăiesc puțin peste jumătate din numărul total de români din lume, restul ducându-și existența în diferite colțuri ale lumii. Din acest motiv, personal, cred că țara noastră ar arăta diferit dacă tinerii ar fi ascultați și n-ar ajunge să caute oportunități în alte locuri . Un alt aspect care mi-a plăcut în film a fost că protagoniștii au fost prezentați și în perioada pandemiei de Covid, perioadă care a ajuns în prezent să fie uitată și despre care cinematografia sau literatura nu prea discută, deși ne-a influențat într-un mod major pe toți. Măștile, orele online și distanțarea socială au creat o ruptură între oameni, cel mai clar putând fi observată în cazul adolescenților.
Mai presus de toate, însă, filmul Vis.Viață dovedește că cel mai frumos lucru pe care-l poți face în timpul adolescenței este să visezi , să-ți faci planuri, să crezi în proiectele tale și să nu renunți niciodată, nici atunci când ești nevoit să o iei de la capăt. Prin Una, Habet și Ștefania găsim înțelegere și realizăm că nu suntem singuri de fapt, că orice problemă poate avea o soluție. Descoperim, totodată, că tinerii nu sunt niște creaturi de neînțeles, ei au nevoie doar de sprijin și de apreciere, iar, până la urmă, sunt capabili să realizeze tot ceea ce-și propun, câteodată chiar mai mult de atât. (Ana-Maria Ailiesei,redactor Alecart)
viața depășește de cele mai multe ori visul, depășește dorința. Nu este previzibilă, nu ne oferă de cele mai multe ori soluția ideală, drumul pe care ne-am dori să îl urmăm (…).
Vis și viață. Ireal și real. Dorință și adevăr. Documentarul Ruxandrei Gubernat devine o monografie a adolescentului, a tânărului care dorește să își depășească condiția, a tânărului care ar face orice pentru a-și îndeplini visul, chiar și să își schimbe propriul destin. Or, viața depășește de cele mai multe ori visul, depășește dorința. Nu este previzibilă, nu ne oferă de cele mai multe ori soluția ideală, drumul pe care ne-am dori să îl urmăm, calea ce, din punctul nostru de vedere, ne va rezuma întreaga viață. Poate tocmai de aceasta uităm că viața înseamnă mult mai mult decât visul. Înseamnă o serie de amintiri, o serie de reușite și eșecuri, o serie de momente în care Sinele nostru interior a evoluat, fie prin suferință, fie prin împlinire.
Documentarul urmărește destinele a trei tineri, trei tineri alături de care ajungem să înțelegem viața, împlinirea, frica. Frica de a nu reuși, frica de a nu ajunge în locul în care îți dorești, dar și împlinirea, sentimentul că te-ai descoperit cu adevărat, măcar într-o mică măsură, devin ipostaze ale adolescentului regăsite pe parcursul întregului film. Ipostaze în care publicul, atât persoanele care fac parte din generația Z, cât și cele ce aparțin altor generații se regăsesc. Se regăsesc tocmai pentru că frica de a eșua, frica de a nu te împlini este ceva atât de specific uman, ceva ce nu ține cont de generații. Totodată, filmul reușește să portretizeze nu doar tinerii, ci și mediile din care provin, familiile. Astfel, avem trei adolescenți care, cel puțin în ceea ce privește trecutul, sunt foarte diferiți. Ceea ce au în comun însă este tocmai dorința de a se autodepăși, dorința de a fi mai buni, dorința de a face ceea ce iubesc cu adevărat. Dar și dorința de a pleca, de a părăsi România. Un stat care pare că nu are nimic de oferit, un stat care nu le răspunde nevoilor. Un stat pe care doresc să îl schimbe prin propriile idei și păreri care, însă, nu sunt ascultate de cele mai multe ori.
În final, cu toții sunt adolescenți. Sunt adolescenți care doresc mai mult, care doresc să descopere tot ceea ce viața are de oferit. Tineri care, prin determinare, luptă pentru ceea ce sunt și ceea ce iubesc, luptă pentru tot ceea ce doresc să protejeze. Luptă pentru ei înșiși. (Maria Oglinzanu, redactor Alecart)
