Ar fi trebuit să îmi dau seama încă de la început, când Strada Ulmilor s-a dovedit a nu avea niciun ulm, când locuitorii orașului s-au adunat într-o biserică scheletică din lemn, însă nu păreau să creadă sau să fi crezut vreodată în ceva, când toți treceau prin și printre contururile trasate cu cretă fără să dea impresia că au conștiința lipsei pereților, lipsă pe care nici nu o mai observi de la un anumit punct. Nici nu îți dai seama că ajungi să crezi la rândul tău că între acele linii ce delimitează atent fiecare casă (încăpere? celulă?) se află un zid și să aștepți ca personajele să deschidă ușile inexistente pentru a vedea ce se află de cealaltă parte, fără să mai conștientizezi că poți pur și simplu să privești cu ochii tăi. Nici nu îți dai seama când ajungi să crezi că Dogville poate fi un loc bun. Da, acum știu că ar fi trebuit să realizez încă de la început că bunătatea nu poate exista într-un oraș ai cărui locuitori nici măcar nu încearcă să evadeze din propria nefericire și care nici nu se mai obosesc să ridice ziduri pentru a ascunde răul din ei, întrucât sunt conștienți că nu ar face nicio diferență. Până la urmă, în momentul în care vezi bezna din interiorul celorlalți, mai are sens să încerci să o ascunzi pe a ta? Deci da, nu am absolut nicio scuză, ar fi trebuit să îmi dau seama chiar din momentul când am observat că marginea orașului este marginea a tot ceea ce există că bunătatea este singurul lucru care nu are cum să rămână captiv în mrejele unui astfel de spațiu. Dar mă poate învinovăți cineva pentru faptul că am sperat?
All I see is a beautiful little town in the midst of magnificent mountains. A place where people have hopes and dreams even under the hardest conditions.
Nu știu dacă a fost vorba de întunericul opac ce înconjura scena pe care nu se afla nimic altceva în afară de câteva linii trasate cu cretă, piese de mobilier și construcții scheletice din lemn sau de atmosfera de mic oraș american suficient sieși, însă țin minte că nu m-am întrebat niciun moment ce se află dincolo de Dogville. Acest oraș dă impresia unui loc despre care nimeni nu știe cum a apărut și căruia nimănui nu i-ar observa lipsa în cazul în care ar dispărea, însă, în același timp, care metabolizează existența în propriul ritm. Devine evident că, odată cu venirea în această sferă atemporală a lui Grace (Nicole Kidman), străina misterioasă ce fuge de propriul trecut în singurul loc din lume care nu pare să uite niciodată nimic, ci doar să acumuleze toată cruzimea umană și speranțele zdrobite, va fi perturbat echilibrul fragil, neconvingător, pe care orașul lui Lars von Trier și-l construise minuțios. Căci dacă într-un spațiu care ajunge să se împace cu propria dezolare se strecoară brusc un crâmpei de lumină, echilibrul nu poate fi reconstruit decât în momentul în care unul dintre ele îl distruge pe celălalt. Mi se pare foarte potrivită alegerea regizorului de a-l face pe Tom (Paul Bettany) cel care încearcă permanent să facă astfel încât Dogville și locuitorii săi să o integreze pe Grace în pulsul existenței lor sau, dimpotrivă, să o determine pe Grace să interiorizeze ritmul orașului, chiar dacă fibra acestuia și cea a sufletului sunt iremediabil eterogene. El nu conștientizează decât prea târziu că ilustrarea pe care o propovăduiește celorlalți, cu toate că aparent utopică și imaterială, este cea care poate să ardă din temelii realitatea extrem de violentă și concretă.
Oh, I think you have plenty to offer Dogville.
Ceea ce mi se pare fascinant în atitudinea locuitorilor este faptul că ei acceptă să o adăpostească pe Grace nu din bunătate, ci din conștiința faptului că fac ceva bun. Cu toate că cele două noțiuni pot părea că se suprapun, în pelicula lui Lars von Trier se creează o distincție clară între cele două, până în punctul în care ele devin două concepte contradictorii. Astfel, ceea ce le poate oferi protagonista celor care locuiesc în Dogville, persoane care aveau tot ce le trebuia într-o lume de la care nu s-au gândit vreodată că pot să ceară ceva, este tocmai oportunitatea ca ei să fie cei care oferă. Conștiința faptului că de voința lor atârnă întregul destin al străinei catalizează o reacție în lanț ce nu mai poate fi oprită și care pornește de la fiorul puterii de a putea fi cei care se joacă cu viața cuiva, în contextul acestui microcosmos populat de oameni care fuseseră jucați de către viață. Astfel, aceasta devine singura modalitate prin care schimbarea de atitudine față de Grace în momentul în care șeriful îi avertizează că este o criminală căutată se poate explica. Locuitorii orașului nu renunță la convingerea aparent inexorabilă că tânăra fugară este una de-a lor, însă impresia că ea le datorează mai mult duce la sentimentul că ei au dreptul și ar trebui să ceară mai mult de la ea.
Pe măsură ce imersiunea protagonistei în cruzimea umană a locuitorilor progresează, alegerea regizorului ca locuințele personajelor să nu fie delimitate de altceva decât linii de cretă dobândește nuanțe tragice. Poate nicăieri nu se observă mai pregnant acest aspect decât în prima scenă a violului, în care camera se depărtează cu o bruschețe sfâșietoare de Chuck (Stellan Skarsgård) și Grace, trecând prin ,,pereții” casei – căci, în acel punct, ai ajuns deja să îți însușești această convenție tragico-ironică fără să o mai pui sub semnul îndoielii – și oferă o imagine panoramică a orașului, în care toți trec pe lângă această fâșie de realitate fără a putea (sau a vrea) să vadă ce se întâmplă cu adevărat. Toți știu, toți văd, însă niciunul nu alege să privească. Pe parcursul filmului, cameramanul se joacă în mod constant cu astfel de perspective, ceea ce se observă în special în cadrele în care obiectivul se focusează pe fețele actorilor, încercând, parcă, să capteze și să redea tot răul din ei, într-o încercare disperată de a o concretiza pentru a putea fi percepută de spectatorul care încă mai speră ca acest rău să nu fie decât o iluzie.
But dogs only obey their own nature, so why shouldn’t we forgive them?
Unul dintre aspectele care frapează în pelicula lui Lars von Trier este întrebarea aparent fără răspuns legată de care dintre personaje joacă, de fapt, rolul câinelui la care face referire titlul. Cu toate că este tentant să imprimi acest rol exclusiv asupra locuitorilor orașului pe măsură ce umanitatea lor – în măsura în care a existat vreodată – este spulberată de instinctul animalic cu care profită de Grace, se poate realiza, totuși, și o paralelă între protagonistă și acest rol. Asemenea unui animal hăituit care nu poate să condamne mâna care o lovește, ea nu conștientizează că mila, într-o astfel de situație, devine sinonimă cu complicitatea. În această rețea de elemente interconectate din care Grace ajunge să facă parte, rețea care se țese doar din fibra monstruoasă din care este constituit fiecare locuitor, toleranța nu își are locul. Se creează, așadar, un paradox în care orașul Dogville rămâne claustrat – pe măsură ce protagonista afișează toleranță fără limite față de atrocitățile din jurul ei, se ajunge într-un punct în care nu mai poate da dovadă de niciun fel de toleranță. Orașul devine, așadar, un spațiu damnat, mistuit iremediabil de propria răutate. Într-o astfel de situație, umanitatea se transfigurează în cruzime, iar a permite ca Dogville să existe devine una dintre multele atrocități ce au avut și vor continua să aibă loc acolo dacă nimeni nu va împiedica asta – Dogs can be taught many useful things, but not if we forgive them every time they obey their own nature.
Finalul, cu toate că primul adjectiv pe care ești tentat să îl imprimi asupra lui este sadic, se configurează ca unul profund uman. În mintea mea se derulează pe repeat că ar fi trebuit să îmi dau seama încă de la început, însă doar acum pot să înțeleg că nu aș fi avut cum. Până la urmă, Dogville poate fi oriunde, căci pretutindeni umanitatea e în pericol de a fi devorată de instinctul animalic. Asta face filmul lui Lars von Trier atât de cutremurător – el vorbește despre răul din fiecare dintre noi, care așteaptă răbdător să atragă în câmpul său gravitațional orice crâmpei de vulnerabilitate pe care îl găsește.
*Raisa Manolescu, redactor Alecart și coordonatoarea Clubului Alecart Junior, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.
