„Libertatea are foarte multe fețe. Ea este grea, nici într-un caz nu e o chestie ușoară sau care să te umple de bucurie.”
29 aprilie, Librarium Palas. O seară cu iz oriental, balcanic, fanariot, în care gândurile tuturor, adolescenți și maturi deopotrivă, au fost învăluite în atmosfera unei epoci pline de rafinament, dar cu legi precise. A fost seara în care cu toții am putut pătrunde prin țesătura sinuoasă a firelor narațiunii impregnate de otrăvurile dorințelor de nestăvilit în orașul „inimilor ușoare”, în orașul „ca suspinul ascuns în floarea de tei”, în Bucureștiul de altădată, adus în prezent de Doina Ruști, bine cunoscută pentru romanele cu construcție solidă, cu teme diversificate (o parte recenzate deja în „Alecart”): Zogru (2006, 2013), Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009), Mămica la două albăstrele (2013). De data aceasta, pretextul dialogului cu scriitoarea l-a constituit romanul proaspăt apărut la Polirom, Manuscrisul fanariot. Astfel, ca la orice „Întâlnire Alecart”, primele impresii au venit din partea a doi redactori (Ioana Colac – elevă a Colegiului de Artă – și Ioana Alexandra Lionte – studentă la Litere), care au făcut o scurtă prezentare a romanului, într-o manieră sinceră, accentuând impresiile de lectură și impactul poveștilor atent înlănțuite de Doina Ruști pe marginea manuscrisului ce stă la desfășurării baroce pe care aceasta o propune.
Apoi, ca să intrăm propriu-zis în atmosfera sfârșitului de secol XVIII și a Manuscrisul fanariot purtați chiar de vocea autoarei, Doina Ruști a citit câteva paragrafe, făcându-ne să ne impregnăm astfel de ritmurile când molatice, când trepidante ale Bucureștiului, „orașul care seduce, dar care ascunde realități crunte, în care se moare dintr-o iubire și pentru o iubire”, după cum afirma moderatoarea întâlnirii, Nicoleta Munteanu. Am discutat apoi despre esența romanului: multiplele moduri de a înțelege și de a trăi libertatea, Doina Ruști clarificând hotărârea lui Leun de a renunța la statutul de om liber pentru frumoasa Maiorca. Autoarea ne-a explicat în cuvinte simple, dar pătrunzătoare, că „libertatea are foarte multe fețe”, aspect pe care a mizat în construirea intrigii. „Și în zilele noastre sunt multe cazuri în care este cu mult mai relaxant, cu mult mai ușor, să ai un stăpân, să fii slugă, cu condiția ca stăpânul tău să fie foarte puternic”, punctând că realitatea epocii se prelungește, sub alte forme, și în realitatea pe care o trăim zi de zi.
Am ascultat apoi două perspective critice avizate. Livia Iacob și Ema Ilie au surprins esența cărții dintr-o perspectivă în care „plăcerea textului” era dublată receptarea prin grila teoriei literare, făcându-ne să ne imaginăm fustele roșii ale țigăncii care se pierdea în ochii lui Leun, mirosind parcă aroma pâinii, a susanului și auzind sunetul talerilor, murmurele străduțelor și ale mahalalelor, ritmul ațâțător al melodiilor orientale. Ema Ilie ne-a vorbit despre raportul dintre realitate și ficțiune, remarcând faptul că „Manuscrisul fanariot este o poveste despre uitare, despre memorie, despre recuperare și despre transformarea lucidă (sau nu) a realității istorice”. Livia Iacob a remarcat la rândul său că Doina Ruști „se deosebește de restul plutonului, nu merge doar pe document, ci inserează povestea de dragoste care credibilizează documentul”.
Am intrat apoi cu pași repezi în partea a doua a întâlnirii, într-o atmosferă dinamică, presărată cu întrebări și răspunsuri, în care autoarea a dat de-o parte perdeaua țesută cu semne de întrebare a romanului, lăsându-ne să tragem cu coada ochiului la tainele din spatele acesteia. Aflăm după prima întrebare că în proporție de 90% toate personajele din această carte sunt pomenite în manuscrisele epocii, autoarea recunoscând că a trebuit să se documenteze serios pentru scrierea acestui roman. Întrebată apoi dacă Bucureștiul mai păstrează în zilele noastre ceva din atmosfera din roman, aceasta a răspuns că lucrurile niciodată nu sunt pierdute și, cu un ușor haz, a afirmat că a descoperit cu uimire că „nimic în țara noastră nu se pierde, ci totul este undeva acolo, iar asta e o calitate despre care nu prea se vorbește. Românii chiar nu aruncă lucruri, le păstrează, nu le distrug”.
Am aflat, de asemenea, că s-a gândit mult dacă finalul romanului să respecte sau nu adevărul consemnat în manuscris și că aceasta este prima carte a domniei sale în care personajul principal este un bărbat, simțindu-se mult mai apropiată de psihologia feminină, de unde și ușurința de a schița siluete savuroase, precum Tranca, Manda Doicescu, Atinia sau Maiorca. Am cutreierat astfel prin buzunarele ascunse ale poveștii și am încheiat întâlnirea cu un fragment care ne-a lăsat gustul dulce-acrișor al Bucureștiului fanariot, dar și aromele limbajului epocii recuperate de Doina Ruști, urmând ca apoi să facem rând la masa autoarei pentru un autograf pe prima pagină a Manuscrisului fanariot.
