Pentru mine poezia este ceva foarte personal și o muncă foarte grea, care a devenit necesitate(…). Este ceva dureros, care ține strict de singurătate și mă simt ipocrită pentru faptul că public. – Domnica Drumea
Povestea de astăzi a exclus acea recognoscibilă atmosferă a anilor ’80, a exclus acele tablouri care fac trimitere la epoca de aur, a exclus arhitectură futuristă cu care toți suntem familiarizați și în care s-au desfășurat cele mai multe dintre întâlnirile de anul acesta. Nu pot să spun că nu mi-a lipsit Cafeneaua Meru, unde am luat parte la memorabile discuții marca Alecart, dar fiecare loc are farmecul său, iar în amfiteatrul din Centrul de Limbi Moderne și Integrare Culturală a avut loc unul dintre cele mai vii dialoguri dintre alecartieni și scriitori. De această dată, pretextele dezbaterii au fost volumul de poezie Vocea, semnat de Domnica Drumea și romanele lui Marin Mălaicu-Hondrari, Războiul Mondial al fumătorilor, Apropierea și Lunetistul.
Locurile au fost ocupate într-un ritm alert, vocile adolescenților energici răsunând ca un zumzet ritmat. Când cei doi invitați au intrat în sală, am simțit acea emoție, acel entuziasm de a-i întâlni pe cei care m-au făcut să stau, să privesc în gol și să mă gândesc la ceea ce au scris, asaltată fiind de nesfârșite întrebări, cu imaginea Mariei, a Cristinei, a Adei în minte, plutind la bordul lui Saudad sau plimbându-mă prin Camarile. Tăcerea s-a lăsat odată cu ritmurile unei melodii liniștitoare, care poartă gândul prin cele mai ascunse amintiri, inducând o stare de plutire. Cuvintele au curs unul după altul, conturând tabloul unui recital emoționant (realizat de către elevii Colegiului Național de Artă ,,Octav Băncilă” Iași, îndrumați de prof. Nucu Ionescu), prin care ne-am apropiat de poeziile din Vocea. Așa cum am fost obișnuiți, au urmat prezentări ale câtorva colege, redactori Alecart, în care acestea au vorbit cu sinceritate despre cărțile aduse în discuție.
Andrada ne-a făcut să vedem volumul de poezii al Domnicăi Drumea ca pe un teritoriu al căutării, al tăcerii, al singurătății care nu înseamnă însă distrugere sau autodistrugere de sine, ci o întâlnire singur cu tine însuți, o reevaluare a sinelui prin raportare la alteritate, o privire care macină și reconstruiește în același timp: Am așteptat nerăbdătoare ca dezastrul să se întâmple… și s-a întâmplat (…). Dezastrul nu înseamnă distrugerea sau autodistrugerea; dezastrul înseamnă, de fapt, o întâlnire singur cu tine, întreg și totuși incomplet. Tot ce rămâne este contemplarea reveriei post-tragedie, care își înțelege singurătatea, își înțelege pustiirea și abandonarea, își înțelege ura de sine. (Andrada Strugaru)
Romanele lui Marin Mălaicu-Hondrari au fost prezentate într-o altă manieră, Tamara, Amalia și Viviana, remarcând personajele poveste, care au o individualitate aparte, care dau un sens așteptărilor și întâlnirilor formatoare. Tăcerea este prezentă în fiecare poveste, dar ca formă de învățare și ca formă de comunicare, iar în Războiul Mondial al fumătorilor, acest act este esențial, având o puternică influență asupra lui Constantin și a celor de care el se înconjoară sau pe care îi întâlnește: Nu viciul este miezul (romanului), ci tăcerea ca formă de comunicare şi de învățare(…). Tăcând, înveți să îl cunoști și să îl respecți pe celălalt. (Tamara Bivol)
Nu cred în realitate. Tot ceea ce credem noi despre realitate, în momentul în care o deschidem sau o închidem prin cuvinte, dispare. – Marin Mălaicu-Hondrari
În următoarele minute, un val de întrebări i-au acaparat pe invitați, tinerii alecartieni fiind nerăbdători să afle răspunsuri legate de modul în care se scrie, personajele și stările transpuse, relația cu ceea ce ai publicat. Dialogul a început cu Marin Mălaicu-Hondrari, care a spulberat suspansul și a mărturisit câteva amănunte legate de ecranizarea romanului Apropierea și de dificultățile ridicate de scrierea scenariului, de distanța care se creează între imaginea pe care o ai ca autor și cea pe care o presupune dialogul cu regizorul, pentru că sunt două limbaje cu totul și cu totul diferite, cel cinematografic și cel literar, deși nu pare. Scenariul nu ține de literatură și acesta este motivul pentru care mi-a fost și foarte greu să îl scriu (…). Rămâne povestea de dragoste dintre cele două personaje.
Domnica, o persoană care, la prima vedere, mi s-a părut foarte visătoare, elegantă și înconjurată de un nimb de poezie, a catalogat versurile pe care le scrie drept ceva foarte personal, de care a devenit dependentă, simțind o nevoie viscerală de a scrie. Este ceva dureros, intim, ca o perpetuă naștere, rupere și miracol totodată: Pentru mine poezia este ceva foarte personal și o muncă foarte grea, care a devenit necesitate(…). Este ceva dureros, care ține strict de singurătate și mă simt ipocrită pentru faptul că public.
La întrebarea Cum devine o întâmplare poveste?, Marin Mălaicu-Hondrari a punctat faptul că nu crede în realitate și că, la un moment dat, numai prin cuvinte vom conștientiza subiectivitatea și iluziile în care trăim: Nu cred în realitate. Tot ceea ce credem noi despre realitate, în momentul în care o deschidem sau o închidem prin cuvinte, dispare.
După ce mi-am făcut curaj și mi-am exteriorizat curiozitatea cu privire la acea ,,Arhivă de fum” de la sfârșitul fiecărui capitol al romanului Războiul Mondial al fumătorilor, scriitorul și-a adus aminte și de fotografiile din Lunetistul și a mărturisit că are nevoie de ruperi de structură, de mici pasaje, care să nu conțină un numitor comun cu povestea în sine, dar care să aibă o anumită autonomie. Îmi place să rup structura. Gândesc romanul cap coadă, dar simt nevoia de ceva diferit. Am încercat să introduc mici povestiri reale de viață.
Întrebată fiind alături de ce personaj masculin din romanele lui Hondrari și-ar petrece o săptămână de vacanță, Domnica Drumea a spus că ar merge fără ezitare oriunde cu toate personajele acestuia, iar scriitorul a mărturisit că ar prefera-o pe Cristina sau pe Elena (din Războiul mondial…), stârnind zâmbete în sală când a adăugat că are în vedere vârsta personajului, și nu pe cea a domniei sale.
În final, discuția despre viciu și plăcere, despre capcanele ideii sinuciderii, despre diferența dintre a fi controlat și a controla a fost urmată de ultima întrebare adresată ambilor invitați: Ce este pentru dvs. prietenia?. Oferind răspunsuri sincere, Marin Mălaicu-Hondrari și Domnica Drumea, au considerat această relație atât una salvatoare, cât și una în care poți doar să taci.
Deși întâlnirea a luat sfârșit, povestea a rămas vie, lăsând ecourile aplauzelor, discuțiile cu scriitorul și poeta, emoțiile și entuziasmul în amintirea fiecărui alecartian. Un dialog despre poezie, prietenie, singurătate, tăcere, pe care îl voi rememora cândva, într-o seară caniculară de vară, la umbra unui mesteacăn, cu murmurul greierilor care să îmi acompanieze tăcerea și cu singurătatea de lângă mine.
*Mălina Curpăn, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași.
Foto: Andrei RUSU; Grafica inspirată de poezia Domnica Drumea este realizată de Ioniță BENEA.
