Prima premieră a anului 2022, jucată la Sala Mare a Naționalului ieșean, Domnul Vulpe, e o comedie spumoasă, bine articulată, cu acțiune atent dozată, replici de bună calitate și un joc actoricesc remarcabil. Un uriaș spectacol, ridicol și grotesc, al ipocriziei, înșelăciunii și nimicniciei umane.
Și privesc spectacolul…
Un păpușar cu o inteligență malefică, manipulator, dar niciun moment respingător, dimpotrivă, aproape simpatic, Domnul Vulpe (Călin Chirilă) joacă sublim comedia apropiatului sfârșit pentru a profita de slăbiciunea pentru aurul pe care îl ține într-un cufăr uriaș, slăbiciune a tuturor celor ce ajung să se învârtă în jurul său, nu doar adulmecând presupusul profit, ci fiind dispuși să facă orice pentru a câștiga bunăvoința stăpânului lui. Fiecare își dorește să-i moștenească averea, să contribuie la sporirea ei, să renunțe la sine și la principii pentru a fi alesul.
Comedia aceasta a slăbiciunilor umane se desfășoară într-un ritm trepidant, cu creșteri ale tempo-ului și momente de respiro atent orchestrate, pe de o parte, sub privirea „bolnavului” care agonizează și e pe punctul de a-și da obștescul sfârșit și, pe de alta, sub cea a spectatorului care asistă la un dublu spectacol. Domnul Vulpe e un șarlatan ordinar și, în egală măsură, un păpușar ce a înțeles mecanismul lumii în care trăiește și meschinăria sufletului omenesc. Nu ezită să-și dezvăluie încă de la început filosofia de viață celui din care a făcut instrumentul planului său diabolic, Simon Dibaciu (Horia Veriveș), o lichea simpatică și, până la un punct, inteligentă (doar că inteligența „maestrului” se dovedește a fi superioară, iar perfidia lui absolută – chiar și atunci când destinul pare potrivnic și păcălitorul dă impresia că a fost păcălit). Acțiunile lui se bazează pe o realitate simplă: în lume există cohorte de fraieri, o mulțime de oameni care ar face orice pentru aur. Și atunci, a mă îmbogăți pe mine și a-i sărăci pe ceilalți devine principiul după care își organizează acțiunile personajul.
În orice inimă există puțin putregai.
Într-o lume în care dihotomia (regăsită până la schematism din comedia antică până în cea clasică) bun/rău, moral/imoral nu mai există, în care meschinăriei nu i se opune decât o meschinărie și mai adâncă, Domnul Vulpe apare ca un Mefistofel ce se joacă, deloc subtil, dar credibil și amuzant, cu slăbiciunile celorlalți. Și o face nu doar pentru a-și rotunji averea, ci pentru plăcerea de a orchestra un uriaș spectacol al degradării morale, râzând subtil în barbă de deșertăciunea atâtor speranțe, de farsa enormă căreia îi cad victimă toți cei din jurul său. De fapt, niciunul nu e victimă decât a propriei orbiri, a dorinței de a obține aurul mult visat care lucește intermitent când cufărul este deschis pentru a întări fascinația iluzorie a tuturor, a le alimenta fantezia, a le pune în mișcare mecanismele interioare. Odată spectacolul început, rolul personajului devine aproape minimal: privește desfășurarea de acțiuni ridicole ale avocatului Târșă (Ionuț Cornilă), ale domnului Grămadă (Doru Aftanasiu), ale domnului Periuță (Cosmin Maxim), ale Feliciei Farfuz (Petronela Grigorescu) și ale deloc dezinteresatului și perfidului său slujitor, mâna dreaptă în matrapazlâcuri, Simon Dibaciu (Horia Veriveș).
Reduse la o trăsătură dominantă, exact ca în comedia clasică franceză, aceste personaje sunt odioase în esența lor umană, dar reușesc să se facă simpatice tocmai prin naturalețea cu care își poartă la vedere, nonșalant, viciile și goliciunea umană. Capacitatea infinită de a linguși, de a fi o lichea (Târșă), decrepitudinea tâmpă și autosuficientă asociată imaginii de cadavru ambulant a lui Grămadă, inconsistența morală, disponibilitatea absolută de a renunța la orice, inclusiv la soție, a lui Periuță, credința tâmpă a Inocenției (Ada Lupu), farmecele de cocotă trecută ale doamnei Farfuz (Petronela Grigorescu) își găsesc spațiul perfect în care să se desfășoare. Un periplu comic și grotesc al slăbiciunilor umane, reduse la dorința de a se îmbogăți cu orice preț, de a profita de altul.
Nimic apăsat caricatural, nicio tușă accentuat morală. Nimeni nu judecă nimeni, peste toți și între toți plutește o atmosferă de carnaval care îi face într-o anumită măsură, dacă nu plăcuți, cel puțin nu siniștri. Nu pentru că reperele morale ale spectatorului sunt mai tocite sau mai fragile, ci pentru că privește acest spectacol al deriziunii exact ca ceea ce este: o reprezentație a slăbiciunilor dintotdeauna. Și pentru că, în ciuda a ceea ce sunt aceste personaje, o notă de viață reală palpită în ele. Sunt oameni vii, patimi vii, realități vii. Nu te simți direct vizat, între tine și ei există permanent un spațiu de delimitare, dar ei trăiesc și își etalează nonșalant spectacolul existenței. Spectatorul privește neimplicat, nu e complice, râsul vine natural, ca reflex al ușurinței cu care deșertăciunea se manifestă ca deșertăciune.
Singura condiție ca să le ai pe toate la plecare e să le expediezi din timp.
Comicul de bună calitate, replicile suculente, consistente, dar mai ales jocul actorilor fac din Domnul Vulpe un spectacol foarte bun, solid. Nu poți să nu remarci pofta de joc și plăcerea cu care fiecare e comediantul manipulării și exponentul ridicolului absolut. Călin Chirilă e maestrul sublim al acestei butaforii pe care o montează mizând pe cunoașterea mocirlei naturii umane, butaforie în care se implică doar atât cât este nevoie, pe care o savurează printre gemete și mișcări săltărețe de dans, cu grimase de durere sau zâmbete hâtre, cu ochii măriți de plăcere, uimit parcă el însuși de ceea ce-i reușește, privind printre faldurile baldachinului piruetele ridicole ale adulatorilor săi, strădaniile lor pe care le știe încă de la început deșarte, dar pe care le întreține perfid, fără niciun moment de reală spaimă, nici măcar atunci când ajunge să vadă lumea printre gratiile închisorii. Încrederea în ceea ce știe că există în sufletele celor din jur e prea mare pentru a nu fi convins că spectacolul va continua și ademenirea aurului va fi mai puternică decât orice dorință de dreptate. Un maestru al artei manipulării, deloc candid, întru totul lucid, dar fără urmă de răutate, Domnului Vulpe îi insuflă Călin Chirilă ceva din personajele comediei clasice și o notă particulară, mefistofelică, întru totul remarcabilă. Deși el se află în centrul reprezentației, partitura cea mai amplă îi revine lui Horia Veriveș, mâna dreaptă a stăpânului lui, slugă credincioasă de nevoie, lichea la fel de perfidă ca toți ceilalți, lucrând însă mai subtil, dar neputând ieși din rolul în care a fost distribuit, de veșnic perdant în fața inteligenței absolute a maestrului. Aparent dedicat stăpânului, personajul lui e versat în toate, sclipitor în idei, descurcăreț, când unsuros, când plin de zel, un om de lume și un mare mizerabil, încercând să-și tragă partea din ceea ce-i cade stăpânului și să pună mâna el însuși pe avere. În acest joc al „demnității” ultragiate, al așa-zisei constrângeri și al lipsei de scrupule, Horia Veriveș construiește imaginea unui personaj memorabil. Servil la modul absolut, gata să accepte orice umilință, cu gesturi largi, de lingușitor fără scrupule și soluții pentru orice, clamând dreptatea și urmărindu-și propriul interes, avocatul Târșă completează galeria acestor uluitoare schematisme morale. Ionuț Cornilă face din acest personaj o canalie deopotrivă simpatică, ridicolă și respingătoare. Ticul e absolut delicios, gesturile memorabile. Cosmin Maxim are rolul cel mai apropiat de ceea ce presupunea tipologia clasică: e un Othello a cărui gelozie devine absolut ridicolă în momentul în care e dispus să-și ducă el însuși soția în patul altui bărbat pentru a-și „asigura” statutul de moștenitor unic, mai mult, o convinge de necesitatea gestului și de buna lui credință, dar gelozia îi rămâne la fel de activă (și egal stupidă și ridicolă) și după asta. Între aceste ființe puse în mișcare de setea nepotolită de a redobândi ceea ce le-a fost luat ca urmare a propriei prostii și a dorinței neghioabe de a se pune bine cu deținătorul cufărului plin de aur, silueta domnului Grămadă accentuează ideea că patima rămâne aceeași la orice vârstă. Personajul interpretat de Doru Aftanasiu e un cadavru ambulant, o mumie care abia se ține pe picioare, ațipește intermitent pentru a fi readus la viață de gândul că poate să-i îngroape pe toți, un avar fără scrupule, înțepenit în gesturi, dar brusc gata de acțiune când interesul i-o cere, dispus să-și dezmoștenească propriul copil, țâfnos și fanfaron când vine vorba de vârsta-i matusalemică. Printre aceste siluete masculine, rolurile Petronelei Grigorescu (miss Farfuz) și Adei Lupu (doamna Periuță) dau culoare spectacolului uman pus în mișcare de domnul Vulpe. Cu farmecele la vedere și cunoscându-i pe toți dincolo de rolul jucat printre ceilalți, miss Farfuz își urmărește cu aceeași consecvență interesul ca ei. Petronela Grigorescu face un rol convingător, se simte bine în pielea personajului, îi conferă consistență și nu e nimic șarjat în „onestitatea” cu care își etalează armele feminine, în timp ce Ada Lupu scoate personajul Inocenției din linia credincioasei neprihănite, ușor săracă în duh și îi imprimă o subtilă latură ambiguă. Victimă a crizelor de gelozie ale soțului, nu pare întru totul în afara realității, doar că dorințele ei se îndreaptă în altă direcție. Un rol foarte bun face și Andrei Sava, în special în scena procesului: un frustrat sexual, un obsedat îmbrăcat în haine de polițist, convins de misiunea „nobilă” pe care o are, dar neputând rezista ispitelor cărnii. Deși mai puțin consistente ca prezență scenică, aparițiile lui Adi Carauleanu (judecătorul Blestemățeanu) și Dumitru Năstrușnicu (căpitanul Grămadă) întregesc panoplia acestor suflete moarte cu patimi foarte vii
Din cauza paraziților acestora, sinceritatea mea pare suspectă.
Decorul sobru, aproape minimal, cu obiecte funcționale, sugestive cât e necesar și ușor de manevrat la schimbarea cadrului, cu atât mai expresiv prin simplitate, pune în valoare nu doar mișcarea scenică și jocul actorilor, ci și delimitarea care se creează între lumea lor și cea spectatorului.
Curat și solid regizoral, construit cu rigoare, Domnul Vulpe e o comedie de foarte bună calitate, un spectacol ce reușește să stârnească hohote sănătoase de râs și care stă departe de clișee și de soluții facile. Nicio urmă de agresivitate, de vulgaritate nu atinge viziunea senină a lumii pe care o construiesc regizorul Cristian Hadji-Culea și scenografii Dragoș Buhagiar și Iuliana Gherghescu. Iar jocul actorilor este absolut minunat.
Sursă Foto: TNI
(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
