Don Quijote de la Mancha. Retragerile și fuga de lume

Dincolo de substratul comic și de orice intenție de a satiriza, Miguel de Cervantes a dat lumii un personaj care își depășește timpurile prin idealismul său, prin încăpățânarea cu care își trăiește propria poveste, iar desprinderea de imaginarul cavaleresc „învechit” prin modelarea lui don Quijote ca antierou glisează înspre analiza pătrunzătoare a unui suflet însetat de dorința de a săvârși binele, de a se pune în slujba celor nevoiași și, nu în cele din urmă, de a proteja cu sfințenie imaginea stăpânei sale, Dulcinea del Toboso. Lumea lui Cervantes este hiperpopulată, aproape labirintică, țesută din mii de fire care se împletesc în cel mai ciudat mod uneori  și în interiorul căreia se inoculează semnificațiile dorinței de a fi/a trăi/a visa, iar exponenții ei sunt cavalerul rătăcitor și scutierul său, Sancho Panza, personaje care mi-au devenit dragi grație complementarității lor trasate până în cele mai mici detalii în cursul călătoriilor prin ținuturile Spaniei la începutul secolului al XVII-lea.

La el scrânteala avea mai multă putere decît orice argument.

Viața-aventură antrenată și legată de ideile cavalerești se ciocnește de o altă realitate ontologică, însă nepotrivirea dintre cele două rezistă sub imboldurile stăruitoare  ale iscusitului hidalgo de a reda lumii ordinea pe care el și-o închipuie a fi necesară. Impresionant este felul în care se conturează un întreg ceremonial premergător fiecărei pățanii, deoarece mai mult decât a cunoaște arta folosirii lăncii și a scutului, don Quijote are harul „mânuirii” cuvintelor, reprezentarea sa ajungând să substituie lumea datorită fascinației și puterii de a atribui noi valențe obiectelor: moara de vânt nu mai este moară, ci uriaș în stare să nimicească sate, turmele de oi sunt oști inamice, hanul este castel, omul nu mai e om, poate doar personaj. Caricatural în aparență, comportamentul protagonistului lasă să se întrevadă mai mult decât o „scrânteală”, o afectare a stimulilor receptori; dimpotrivă, vorbim despre o deschidere spre lume la care bărbatul participă cu toate simțurile. Un flux luminos străbate mereu scenariul creat și anume, cel al izbânzii care să îl transforme în eroul propriei sale lumi pentru că orice faptă trăsnită este dublată în fond de intenții nobile.

Merită făcută o primă remarcă despre demarcația fină dintre nebunie și iluzie (sau iluzionare), deoarece în ciuda patologiei livrești ce îi dăinuie ca un adevăr-ecou în minte și îl determină să își construiască o nouă identitate, Alonso Quixano reușește în tot acest aparent haos să atragă spre sine un om care să îl creadă și să îl accepte: Simt că mi se tot zbate o îndoială în suflet și parcă-mi ajunge la ureche o șoaptă și-mi spune: dacă Don Quijote de la Mancha e nebun, netot și zănatic, iar Sancho Panza, scutierul lui, știe de asta și totuși îl slujește, și umblă după el, și se lasă ademenit de făgăduințele lui deșarte, atunci cu siguranță că el trebuie să fie și mai nebun și mai năuc decît stăpînu-său. Pornind de la ideea lui Goce Smilevski că fiecare nebun este nebun în felul său, așadar nebunia este individualitate, în timp ce iluzia ar fi un limbaj universal pe care oricine îl poate descifra, este mai cinstit să vorbim despre decizia de a se lăsa iluzionat în cazul lui Sancho și nu doar despre nesăbuință. Acest dublu al protagonistului vine să completeze simbolic expresia sufletească, temperamentul aprins al cavalerului căruia i se opune înțelepciunea populară a scutierului. De aceea devine atât de dificil să desparți imaginea unuia de a celuilalt. În fuga după himerele cavaleriei, ambii își trăiesc propriile metamorfoze: pe de o parte, stăpânul luptă pentru îndeplinirea idealurilor sale, suferă înfrângeri, încearcă deznădejdea și apoi din nou extazul oferit de posibilitatea unei noi aventuri, iar pe de cealaltă parte, scutierul descoperă un alt mod de a trăi și desfătări neașteptate hoinărind prin codri și odihnindu-se în văi luminoase. Dialogurile dintre Sancho și don Quijote, des întâlnite pe parcursul romanului, sunt în sine chei de decodificare a relației de interdependență ce capătă tot mai multă substanță cu cât reușește să se diferențieze de multe altele pe care cavalerul le avea ca reper: oricîte cărți de cavalerie am citit în viața mea – și-am citit cîtă frunză și iarbă – n-am găsit una în care vreun scutier să vorbească atîta cu domnul și stăpînul său cît vorbești tu cu-al tău, și pre legea mea, socotesc asta mare greșeală, atît din partea ta, cît și dintr-a mea.

Fiecare om e odrasla faptelor sale.

Teama apare doar în momentul în care proiecția din planul personal nu se suprapune sau nu își găsește un echivalent în spațiul real. Episodul cu zgomotele produse de maiurile de piuă din volumul I scoate la iveală un cavaler care experimentează frica, nereușind să identifice pericolul în timp util, căci niciun vrăjitor, niciun uriaș, nicio făptură despre care citise don Quijote nu scotea asemenea sunete. Nu iluzia, nu necunoscutul îl dezamăgesc, ci felul în care reacționează sub impulsurile lor, pierzând parte din tăria personajului asumat odată cu tulburarea simțurilor, cu dezorientarea. Astfel de momente sunt compensate de luptele curajoase, la limita inconștienței cu morile de vânt, cu lei nepăsători în fața strigării lui hotărâte sau cu burdufurile de vin – aceasta amintindu-mi atât de mult de lupta lui Lucius, eroul din Măgarul de aur la rându-i cu niște burdufuri de brânză.

Spune-mi: crezi cumva că dacă maiurile astea de piuă n-ar fi fost maiuri de piuă, ci altăceva, vreo aventură primejdioasă, n-aș fi avut eu tăria de înger cîtă ar fi fost de trebuință ca s-o înfrunt și s-o duc la  bun capăt? Sînt eu adică ținut, fiind cavaler, așa cum sînt, să cunosc și să deosebesc zgomotele, știind care sînt de maiuri și care nu? Mai ales că s-ar fi putut întîmpla, precum și este, să nu le fi văzut în viața mea, așa cum le-ai văzut tu, ca un țopârlan și-un mogîrlan ce te afli, născut și crescut printre ele!

În schimb, pe Sancho îl dezamăgește singura iluzie pe care a hrănit-o consecvent. Când din țăran ajunge ocârmuitorul insulei promise, insulă, bineînțeles, ce nu era mai mult decât un sătuc, Sancho își trăiește visul, însă iluzia aceasta nevinovată, consumată de altfel cu repeziciune, îl nemulțumește și îl face să își reia locul în dreapta cavalerului său. Putem spune că Sancho eșuează tocmai odată cu atingerea țintei pe care o râvnea cu atâta lăcomie la început? Nu, căci alături de don Quijote el dobândește o nouă avere, cunoaște o îmbogățire de natură spirituală, plasându-se pe o treaptă tot mai înaltă: pe zi ce trece ești tot mai puțin prostănac și te faci mereu mai mintos. Toate ideile cavalerești încap ca într-un pliu, se reflectă în Sancho, oglindă-umană, și, la un moment dat, rolurile dintre cei doi se inversează – ca în scena în care scutierul se folosește de cuvinte pentru a conferi o altă consistență realității, când țăranca din popor este înfățișată ca fiind preafrumoasa Dulcinea del Toboso cu chipul schimbat de o vrajă malefică, Sancho socotește iluzia drept reflectare justă, împrumutând din capacitățile creatoare ale stăpânului său neîncrezător de această dată.

Să te retragi nu înseamnă să fugi.

Pe lângă derapajele evidente și ruperile de timpul prezent, cavalerul rătăcitor are o sensibilitate aparte ce nu trece neobservată; el nu își îndreaptă eforturile doar înspre o reformă a societății în care să domine cele mai nobile valori, ci explorează dimensiunea umană ca un domeniu nou de cercetare, deslușind noi sensuri și dându-le forma unor simple constatări pe care i le prezintă adesea bunului său tovarăș de drum: Află, Sancho, că omul nu-i mai presus de alți oameni dacă nu face mai mult decât alți oameni, Am auzit întotdeauna spunîndu-se, Sancho, că a face bine unor oameni de nimica e ca și cum ai turna apă în mare. O altă explicație a aplecării sale asupra tuturor împotrivirilor firii ce își găsesc ramificații în reflexele morale ale celor din jur o reprezintă trăirea neîmplinirii sale erotice. Dacă în luptă don Quijote se arată viteaz, în iubire el apelează la un artificiu în care să se refugieze. Din moment ce Dulcinea este un crez tot mai îndepărtat, obiect al iluziei erotice, clivajul dintre „realul cărții” și imaginarul donquijotesc este adâncit. Dimensiunea impresionantă a romanului nu împiedică existența unei construcții monolitice și a desfășurării unor tensiuni străine istoriei protagonistului: povestea morții lui Grisostomo, tânăr păstor îndrăgostit de Marcela, o orfană de familie care se face păstoriță pentru a trăi în puritate, povestea complicată în care sunt implicați Lucinda, Cardenio, Dorothea și don Fernando, toate acestea pot părea decupaje ce nu se potrivesc în întreg, însă tocmai prin ele don Quijote trăiește electrizarea subită specifică iubirii ca un martor la spectacolul vieții: Don Quijote era tot numai ochi și urechi și nu scotea o vorbă, rostogolind în capul lui toate întâmplările astea ciudate și punându-le pe seama himerelor cavaleriei rătăcitoare. Așadar, problematizarea unor aspectelor existențiale impune desprinderea de imaginea cavalerului clasic preocupat de iubirea curtenească și de dueluri pentru a avea loc un transfer, o deformare treptată ce presupune observația substraturilor afective ale firii umane.

Căderea cortinei

Aș vrea să mor în așa fel ca să se știe că viața nu mi-a fost chiar atît de anapoda, încît să las în urma mea faima de  smintit; și măcar altceva decît un smintit nici n-am fost, n-aș vrea totuși să întăresc acest adevăr prin moartea mea.

Romanul lui Cervantes nu lasă loc unor concluzii clare, subînțeleg de aici o stare neînțeleasă a omului deschisă unor interpretări multiple. În definitiv, ființa umană ca obiect al dezbaterii de față se abandonează cu plăcere făuririi unui ideal, însă, când resortul vital slăbește, când iminența morții amenință, rătăcirea de până atunci căreia trebuie să i se acorde „o țintă mai înaltă” – cum numea simbolic Tudor Vianu idealul – se oprește, iar nebunia este depășită și don Quijote se vindecă brusc de utopia sa livrescă trăită cu deplină libertate pentru a îngenunchea în fața destinului implacabil care, în fond, ne pândește pe toți.

 

(*Amalia Carciuc, colaboratoare Alecart, este studentă în anul I la Facultatea de Litere, română-franceză, UAIC. Ca studentă, a obținut Premiul I la Colocviul Național Studențesc „Mihai Eminescu” – 2020, iar în timpul liceului  a fost calificată la  faza națională a Olimpiadei de Lectură.)

[Citește AICI cea mai recentă recenzie de carte semnată de Amalia Carciuc în Alecart]  

Sursă imagine: wikipedia

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!