săruți obrazul care se întoarce/ (…) și se termină pauza publicitară,/ glorie pauzei publicitare
Glorie noii fantezii, glorie gurilor „căscate și doritoare ca cineva să le închidă”, glorie femeii postbelice, glorie puroiului care-ți amintește că trăiești, glorie artei moarte, glorie blues-ului din București, glorie oaselor care încep să devină prea grele, glorie pufăitului din țigări, glorie păcatelor tale și ale ei și ale noastre si glorie morții intelectualismului!
Citind poezia Dorei Gherman, ai aceeași senzație cu care te confrunți într-un metrou supraaglomerat la trei noaptea. Apoi aerul la temperatura potrivită, undeva la 6 dimineața, nu e nici cald, nici frig, nici prea mult soare, nici prea mult întuneric și cel mai sigur e faptul că ești „la o subversie distanță” și vrei să fugi fără să știi unde. Ești conștient că ceva mușcă tot timpul, dar nu e nicio problemă, există vibrație, există brațele „fetei finale”, există timpane care pot fi sparte cu ușurință, există sunetul și probabil o să fii și tu, o să răsari curând și, dacă toate astea mușcă, nu e nicio problemă, dacă toate astea mușcă, o „să ai nevoie doar/ de recunoaștere” pentru că „nu e despre parcurs”. E despre cum „mă învelesc înainte de culcare”, despre vină, despre „uită-te”, „încep să mă iert” și despre „exclamația propriei satisfaceri.” Și poate și asta e tot un fel de parcurs, dar mai bine să nu ne zici, mai bine să nu știm și să trăim cu impresia că înțelegem gândul ăsta și că ne aparține, mai bine să aștepți destinația, ultimul peron, uită-te în jur, e șapte dimineața, deja e zi, uită-te în jur, fii atent și ține evidența pentru că s-ar putea să „mă înfig în fața panoului de întreținere”. Poate nu simți din prima apropierea, dar ceva continuă să pulseze, din când în când, ceva „se întoarce acasă la forma pixelată.” Poate nu știi că sub respingere e apropiere, dacă oasele mor e tot un fel de proximitate, „dacă ți-aș lua toată mâna sau ți-aș lăsa degetul să mă străpungă”, aș ști că asta ține tot de familiaritate și că nu poate fi altceva, e doar dorința de care simți că trebuie să te ții strâns instant, dacă „e întuneric”, atunci aș ști că vreți să „ne ascundem” și dacă aș ști pe cine să dau vina, atunci aș ști că e apropiere.
„Umflându-se dezumflându-se”, Universul Dora nu ne lasă cu totul, nu ne lasă să intrăm în el de-a-ntregul, ne lasă doar să privim. Și poate că atât e de ajuns, poate că e de ajuns că trăiești „atât de tare încât uiți că trăiești”. (Theodora Sterpu, elevă la Liceul Teoretic „Varlaam Mitropolitul”)
știi să iubești! de la televizor
o reverie produsă în masă a unei case cochete
cu blaturi de bucătărie cu model de marmură
pe care au loc să dospească toți copiii, să fie puși
în cuptorul de ultimă generație ale cărui setări nu le înțelegi pe deplin
dar te prefaci
că în grădina din spate nu putrezește cadavrul
vieții pe care puteai să o ai
dacă așteptai programele de noapte
te cutremură fiorul familiar
acela care îți spune să îți sortezi gunoiul
să cumperi avocado pentru că e la reducere
și să săruți obrazul care se întoarce
produsul nu necesită spălare dar te găsești cu frunzele de spanac
în pumni peste chiuvetă –
se termină pauza publicitară,
glorie pauzei publicitare
să dispari nu e ergonomic
trebuie să fac! înainte de toate
să fiu femeia postbelică robotizată
cu sâni metalici să hrănesc băieței metalici
care vor cuceri lumea
Viitoarea Evă se întoarce acasă̆
la forma pixelată a lui Ryan Gosling
jucând în filmele care îi explică viața
moarte intelectualismului!
sunt la o subversie distanță să fug și știu că nu am unde
primăvara / uită-te
încep să mă iert
pentru bulevarde și pentru aer
că tac și mă julesc de tot ce ating
îmi vopsesc apartamentul cu trafaletul cumpărat de mine
uită-te! la mine uită-te!
mă învelesc înainte de culcare, suport
frigul până̆ în oasele astea grele
pe care am învățat să dau vina
uită-te îmi împletesc părul sunt o fată mare acopăr tot ce era
mă înfig în fața panoului de întreținere
cu ciuda copilului pus la colț
uită-te la mine pot să fac! și mai rău
să iau the bucurești blues, adică̆ să oftez
că se face semaforul verde când am ajuns deja
pe mijlocul trecerii
visul! e să ajungi
mai repede
să zaci nevinovat
să-ți tremure carnea de merit să caști
o exclamație a propriei satisfaceri
să ți se oprească̆ în gât toți sâmburii de cireșe și să ai nevoie doar de recunoaștere
nu e despre parcurs e despre destinație:
o femeie pe patul de moarte care pare că te cheamă̆
Te-aș lăsa să taci despre iubire pentru totdeauna pentru totdeauna dacă ar promite că ești aici să mă auzi. Sunt fata albastră pentru tine fata dantelă fata icoană fata mamă. Ia-mă pe sus dacă crezi că poți și ia-mă pe sus dacă nu crezi. Nu aș lua nimic de la tine niciodată niciodată dacă ar promite că ești aici să mă umbrești când smulg lasciv toate buruienile din drum. Cum ne îngrop în ele și nici nu îți dai seama; îți dai seama? Dacă citesc toate cărțile combin toate culorile vrăjesc toate surorile cu zâmbete dințate – ce zici?
Am găsit rochia cu care o să intru în mare, în care o să mă visezi când sunt acolo unde nu m-ai putut ajunge din urmă. Dacă Pământul nu s-ar mai roti brusc inerția ar duce tot în față ar scoate copacii din rădăcini creierii din cranii unghiile din carne, tații pierduți s-ar rostogoli la ușa din spate. Și frica? S-ar pulveriza sau ar ricoșa în corpurile noastre blegi și nefuncționale? Dar tu? O să îmi mângâi oasele până mor sau măcar până adorm odată?
*Dora Gherman, fost redactor Alecart, este studentă la Facultatea de film – UNATC. În prezent, este redactor al revistei de cinema „Acoperișul de Sticlă” și membră a proiectului Film Menu, unde publică cronică și moderează proiecții de film. A fost invitată și a citit în cadrul ediției aniversare poezie | ceai | veselie din Iași, iar scurtmetrajul său documentar „Zilele noastre mărunte” a fost proiectat la Festivalul de cultură queer Art200.
