Doris Mironescu: „Cititorul, și cititorul tânăr în primul rând, nu iubește clasicii împăiați.” (interviu)

„Cititorul, mai ales cel tânăr, vrea să fie o insulă, posesorul unei experiențe de lectură singulare. Și lectura contemporanilor, dar și a scriitorilor străini permite mai ușor asta. ” Doris MIRONESCU, critic literar și profesor la Facultatea de Litere a Universității „Al.I.Cuza” Iași.

 

Ați publicat o ediție critică Blecher care a suscitat interes în rândul specialiștilor. Vom începe cu o întrebare pe care ar putea să v-o adreseze profesorii noștri: De ce ar trebui studiat Blecher în liceu? (în condițiile în care acest lucru nu se întâmplă decât foarte rar)

Este, poate, regretabil că Blecher nu apare în manualele de literatură de azi. Imaginea pe care și-o va forma un licean despre literatura română va rămâne incompletă în absența acestui extraordinar scriitor interbelic. Drept este că scriitorul nu poate fi revendicat de manuale pe baza unui temei pedagogic explicit, precum acela de a fi descris o anumită felie sociologică și geografică din istoria României, cum se întâmplă cu Creangă, Slavici, Sadoveanu, Rebreanu sau Preda: Blecher nu poate fi redus, decât cu mari pierderi, la statutul de cartograf al orașului (moldovenesc) de provincie. El explorează stări de conștiință, descrie experiențe paradoxale care pun percepțiile sub semnul întrebării, este interesat de formele uneori stranii ale cunoașterii, care desfid rațiunea. Experiența pe care o descrie Blecher este una pe care o numim, convențional, „poetică”, deși n-are nevoie să fie așezată în versuri ca să fie scrisă. Din cauza asta, nici nu știu unde ar putea fi ea introdusă în manualul de literatură ca să aibă sens: la tema „copilăriei”? A „fantasticului”?

Dar trebuie să vă întrebați voi, liceenii: chiar e necesar ca un scriitor valoros să apară în manual ca valoarea sa să fie socotită confirmată? Este oare manualul de literatură un compendiu de istorie literară în care valoarea estetică este stabilită prin plebiscit național, în chip definitiv și irevocabil? Oare nu cumva ideea de manuale alternative ar trebui să facă să explodeze istoria unică a literaturii și să deschidă orizontul studioșilor către o experiență cât mai completă și cât mai diferită a lecturii?

„De obicei, scriitorii din manuale au ceva antipatic, dat de obligativitatea declinării canonice a valorii lor inevitabile.”

Aveți vreo rețetă prin care Eminescu să devină mai apropiat de tineri? Cum ar trebui să-l citim?

Nu am nicio rețetă la îndemână. Eminescu trebuie, firește, citit și cunoscut ca să poată fi apreciat și, eventual, iubit. Citiți-i cât mai mult din opera literară, citiți-i splendidele poeme postume, uneori extraordinar de subtile, lăsate în manuscris din cauza vreunei stângăcii prozodice pe care poetul n-a știut cum s-o elimine. Dar mai ales, încercați să-i înțelegeți cronologia internă a operei, reușitele și tatonările. Opera lui Eminescu este una neîncheiată, în care autorul n-a apucat să facă ordine. A publicat puțin, mult prea puțin față de cât a scris, s-a autocenzurat cu duritate. Asta nu înseamnă că tot ceea ce a scris este la fel de valoros, dar nici că are sens să citim doar textele publicate de autorul însuși în timpul vieții. Opera lui Eminescu are în continuare nevoie de buni monografi și de cititori critici, foarte bine informați cu privire la lecturile poetului și la epoca în care acesta a scris. O perspectivă istoricizantă, de pildă, asupra operei lui Eminescu mi se pare cel mai sănătos lucru pe care îl putem face azi, ca cititori.

De ce literatura contemporană prinde mai ușor la publicul tânăr decât scriitorii canonici? Este școala „vinovată” de asta?

De obicei, scriitorii din manuale au ceva antipatic, dat de obligativitatea declinării canonice a valorii lor inevitabile. Pe vremuri, când manualul era unul singur, notele la română se dădeau pe cunoașterea pe de rost a explicațiilor pentru „măreția” scriitorilor din el. Oricât de mari și de agreabili la lectură vor fi fost Eminescu, Caragiale, Camil Petrescu sau Marin Preda, filtrați de înțelepciunea manualului, ei deveneau banali și plicticoși, reduși la câte un set de clișee critice care le retezau potențialul estetic și semantic. Dar cititorul, și cititorul tânăr în primul rând, nu iubește clasicii împăiați. Dimpotrivă, preferă lectura ilicită, furișată, privată, care poate să-i permită accesul numai lui la ceva unic, neprevăzut, necunoscut decât altora, puțini, care-i seamănă. Cititorul, mai ales cel tânăr, vrea să fie o insulă, posesorul unei experiențe de lectură singulare. Și lectura contemporanilor, dar și a scriitorilor străini permite mai ușor asta. Deci nu, nu cred că școala e de vină dacă nu vă plac canonicii. Trebuie un mic efort pentru a face dintr-un scriitor de școală un autor „al tău”. Dar merită.

„M-au atras mereu cărțile aparte, unice, care păreau să contureze o sensibilitate singulară. Iar ceea ce găseam de spus despre ele era nu o celebrare a valorii lor estetice, ci o relevare a unui mesaj care trebuia comunicat mai departe.”

O întrebare pe care o adresăm tuturor invitaților noștri: Cum ar arăta ora ideală de literatură în viziunea criticului Doris Mironescu?

Ca un seminar bun la Facultatea de Litere…

Cum vă alegeți autorii/cărțile despre care scrieți? Care au fost reacțiile după ce ați desființat o carte?

În urmă cu câțiva ani, când încă mai scriam cronică literară curentă, alegeam cărțile care aveau să-mi spună ceva, cele care mi se părea că merită menționate. Am practicat mereu un tip de cronică axată pe analiză și interpretare, iar nu unul de „situare” și calificare. Valoarea cărții era afirmată de însuși faptul că o considerasem suficient de bună pentru o discuție critică, pentru că, altfel, apar multe volume de hârtie tipărită și puține merită atenție. M-au atras mereu cărțile aparte, unice, care păreau să contureze o sensibilitate singulară. Iar ceea ce găseam de spus despre ele era nu o celebrare a valorii lor estetice, ci o relevare a unui mesaj care trebuia comunicat mai departe. Cu toate acestea, în câteva rânduri, mi-am dat și eu obolul de cronicar literar negativist, chiar dacă, după părerea mea, fără violență. Cu toată bunăvoința pe care (credeam că) am arătat-o, pacientul a fost recalcitrant. Și îl înțeleg: scrisul de literatură te expune, judecățile despre scrisul tău par niște judecăți despre tine. Dar asta nu înseamnă că critica literară este inutilă sau trebuie practicată obligatoriu cu blândețe.

Care sunt argumentele pentru ca tineri cititori (ca noi) să citească (și) critică de întâmpinare?

Critica de întâmpinare ar trebui, în mod ideal, să vestească apariția unei cărți bune sau, mai ambițios, să prezinte un tablou inteligibil al literaturii române de azi. Mai ales pentru al doilea motiv, tinerii ar trebui să fie interesați să citească și critică de întâmpinare. Manualul dă o imagine a istoriei literaturii, în cazul optim, pe când revista de cultură cartografiază prezentul. Uneori mai bine, alteori mai puțin, dar pentru asta există mai mulți cronicari literari lucrând în simultaneitate și în concurență. Rostul criticii de întâmpinare nu este să recomande cititorului pe care volum să binevoiască să-și dea banii: de asta se ocupă serviciile de promovare ale editurilor și unele dintre ele sunt de o eficacitate feroce! Cronicarul privește literatura contemporană ca pe un teren omogen, continuu, ca pe un sistem în mișcare și în proces de completare permanentă. Nu e rostul lui, desigur, să ghicească ce îi va oferi viitorul, ce fel de cărți se vor scrie și cât de valoroase vor fi. Dar el trebuie să poată să explice de ce apariția unei cărți este un simptom al unei mișcări pozitive în literatura română, de ce o carte mediocră poate fi mai mult decât o nereușită, poate fi un pericol în măsura în care își găsește admiratori și imitatori necritici. Din opțiunile durabile ale unui critic trebuie să rezulte o viziune despre literatură și o explicație rațională a dezvoltării recente a literaturii române. În acest punct, munca cronicarului devine ea însăși palpitantă, un spectacol demn de a fi urmărit și o îndeletnicire care merită să fie practicată. Inclusiv de tineri. Și, la drept vorbind, doar în tinerețe ai energia de a te ține de cronicărie.

„Criticul literar nu trebuie să se considere un creator pentru că, dacă o face, se situează într-un raport greșit cu obiectul său de studiu.”

Este criticul literar, în viziunea dvs., un creator?

Nu, criticul literar nu este și nu trebuie să fie un creator. Munca lui este alta decât aceea a scriitorului. El nu se ocupă cu literatura (cu cititul, eventual cu scrisul ei), ci cu studiul literaturii. Pe el îl interesează posibilitățile de existență ale literaturii; pe scriitor îl interesează „viața”. Pentru criticul literar care se identifică drept cronicar al actualității, acest lucru s-ar putea să nu fie foarte evident. El participă la viața literară despre care scrie, se simte parte a ei în aceeași măsură, uneori în mai mare măsură decât creatorii. Însă raportul corect este cel pe care îl precizez eu și care oricărui cercetător profesionist al literaturii, oricărui istoric literar, comparatist sau teoretician al literaturii îi este limpede. Relația criticului cu literatura este fatalmente una mediată, el se situează mereu și sistematic în afara literaturii ca s-o poată judeca cât mai eficient. De asemenea, el își pune problema justificării existenței literaturii față cu societatea sau față cu individul considerat sub raport psihologic, moral sau politic, discută chestiuni legate de canon, tradiție, memorie, studiază epoci, generații, direcții, circulația temelor, persistența unor constante ale imaginarului, evoluția unor tehnici. Scriitorul își pune mult mai rar aceste probleme, și, oricum, le utilizează ca pe niște instrumente, nu ca pe niște obiecte de studiu. Criticul literar nu trebuie să se considere un creator pentru că, dacă o face, se situează într-un raport greșit cu obiectul său de studiu. Nu vreau să spun prin asta că i se interzice să „iubească” literatura, așa cum cred scriitorii lipsiți de succes la critică. Dar, dacă e să lucreze în mod profesionist, trebuie să renunțe la iluzii narcisiste și să-și înțeleagă meseria în termeni proprii.

Ce ați reproșa criticului contemporan? De ce credeți că este atât de puțin cunoscut de către liceeni?

Cronica literară, ca și presa culturală și presa în general, trece astăzi printr-o criză. Câmpul mediatic și cel cultural se redefinesc în mod radical, în primul rând datorită internetului, care face ca multe outlet-uri mediatice să devină irelevante. În cronică, discursul se schimbă și el radical, devine mult mai tranzitiv, mai răspicat, mai ludic. Nu sunt sigur că mulți dintre criticii mai vechi vor putea să facă față acestei schimbări. Generațiile mai vârstnice cu siguranță nu-l vor face. Dar nici tinerii nu se descurcă mai bine, mulți dintre ei nici nu se mai preocupă de asta.

Dar, dacă vorbim de critica literară care nu se face în gazete, ci în cărți și în publicații științifice, atunci am multe lucruri bune de spus despre critica românească actuală. Suntem martori ai unei schimbări de macaz și de limbaj în critică. Literatura română începe să fie studiată în raporturile și intersectările ei cu literatura mondială. Se pun pe terenul literaturii pentru prima dată probleme importante, care tind să facă din literatură mai mult decât un refugiu din calea relelor lumii. Studiul literaturii redevine o forță în câmpul umanioarelor. Cititorii, și liceenii printre ei, ar fi bine să ia aminte.

Pe care dintre scriitorii ieșeni contemporani îi recomandați tinerilor?

Îi cunoașteți pe scriitorii ieșeni contemporani valabili, desigur, așa că nu am prea multe emoții că nu i-ați fi citit deja pe Emil Brumaru, Constantin Acosmei, Lucian Teodorovici, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, care sunt în peisaj deja de zeci de ani. Am să vă atrag atenția, mai bine, asupra celor pe care probabil nu-i știți la fel de bine: eseistul Valeriu Gherghel, ale cărui dizertații despre lectură și interpretare, pline de șarm și spirit așa cum nu există altele, le găsiți în Porunca lui rabbi Akiba și în Breviarul sceptic, și poetul Matei Hutopila, ale cărui versuri din Copci și Tișița ar trebui să vă sune familiar, pentru că descriu Iașul corporatist și Hinterlandul lui rural așa cum n-au mai făcut-o alții.

„A fi critic literar ține mai mult de o vocație ce trebuie mereu confirmată, de la o carte la alta.”

Există cărți cu care ați ratat întâlnirea în timpul liceului? Cum le-ați descoperit ulterior?

Deși perioada liceului e una de mari acumulări, să știți că o să mai aveți timp și la facultate să completați ce n-ați prins până acum. Încerc să-mi amintesc o „achiziție” de lectură ulterioară liceului, care să fi avut același impact emoțional ca Dostoievski și Bulgakov, Joyce și Kafka. Cred că în facultate am citit mai mult postmoderni, Kundera, Nabokov, Barnes, Rushdie, care mi-au plăcut, dar nu mi-au transmis sentimentul de urgență epistemologică al precedenților maeștri. Dar cred că facultatea mi-a dat ocazia să revin cu mai mare atenție la autorii realiști majori pe care îi trecusem, cam în fugă, în liceu, pe temeiul greșit că nu erau destul de tenebroși, de metafizici, de provocatori. Percepțiile mele evident greșite despre Tolstoi, Flaubert, Balzac s-au corectat atunci printr-o lectură profitabilă și după aceea prin relecturi pasionate. Morala? Există literatură de citit și după liceu!

Vă considerați în primul rând profesor sau critic literar?

N-aș spune că aici există un „prim rând”. Îmi place mult meseria de profesor, e ceva ce mă definește, inclusiv în nomenclatorul profesional. Poate mă și caracterizează, nu știu. Pe de altă parte, a fi critic literar ține mai mult de o vocație ce trebuie mereu confirmată, de la o carte la alta. Știu că meseria de critic poate fi definită lax și avantajos; mi-ar fi simplu să mă accept drept critic, adică „om de gust”, „chemat” să-și dea cu părerea despre cărți. Prefer însă să cred că nu te naști critic, ci te construiești, și asta cu fiecare carte și, ca să fiu mai dramatic, cu fiecare pagină în care nu abandonezi și nu te lași să aluneci în rutină.

„Probleme etice o să întâlniți toată viața, în orice profesie veți ajunge să faceți. Totul e ca modul de a le rezolva să nu vă atingă propria făptură morală.”

Ce cărți considerați esențiale pentru formarea unui adolescent?

Niciuna/ toate. Orice formează. Dacă citești în perioada asta prostii, cărți de astrologie sau te uiți la telenovele, toate acestea vor avea o greutate în formarea ta viitoare. De aceea e poate mai înțelept să colaborezi cu oameni stimabili, verificați de sute de ani, de la care se presupune că ai ce învăța: Shakespeare, Tolstoi, Flaubert.

Am citit de curând Jurnalul lui Radu Vancu și am fi curioși cum ar arăta/ce ar conține jurnalul unui critic literar :)?

Mă tem că nu vă pot ajuta. Nu țin jurnal, n-am ținut niciodată. Munca de autoconstrucție interioară pe care un jurnal o înregistrează mi se pare prea dificilă ca să mai poată fi și înregistrată în fraze expresive. Cei care reușesc să facă un jurnal și adevărat, și reușit literar au stima mea înfricoșată. Pentru mine, e prea important ce trăiesc ca să îmi mai pese cum scriu despre asta.

Prietenia cu un scriitor v-a influențat opinia despre cărțile lui? Care sunt compromisurile pe care le face un critic literar?

Călinescu spunea odată că cine pretinde că nu face niciodată compromisuri nu știe ce-i viața. Evident, există compromisuri care compromit și altele, mai curând benigne. Anxietatea asta legată de etica cronicarului literar mi se pare însă deplasată. Probleme etice o să întâlniți toată viața, în orice profesie veți ajunge să faceți. Totul e ca modul de a le rezolva să nu vă atingă propria făptură morală.

 Întrebări punctuale:

Literatură engleză sau americană? Americană.

Clasici sau contemporani? Clasici.

Poezie sau proză? Proză.

Călinescu sau Lovinescu? Amândoi.

Nicolae Manolescu sau Eugen Simion? Matei Călinescu :) .

 

*Interviu preluat din ALECART 19.

Foto: arhiva personală a lui Doris Mironescu

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.