Mitul peșterii și Cum și de ce mai educăm cu Doru Căstăian

Dedesubtul olimpicilor naționali și internaționali ai României se află un sistem care e putred aproape în întregime.

Am pornit luni spre întâlnirea de la Casa Cărții cu Doru Căstăian cu un soi ciudat de nerăbdare precaută. Și nu pentru că aș avea eu rețineri cu privire la complexitatea subiectului, ci, poate, fiindcă îmi plăcea până acum să cred în importanța infantilă a educației, nu în aceea standardizată, despre care se scandează în public și la televizor și care mă lasă rece. Ei bine, întâlnirea inițiată în cadrul proiectului AICI de Sedcom Libris Iași și moderată de Nicoleta Munteanu a reușit să-mi demonteze niște preconcepții și, paradoxal, să-mi provoace alte ezitări cu privire la apropierea de obiectivele educației prin prisma unor criterii adeseori considerate absolute. A fost un dialog provocator, în interiorul căruia mă încercau succesiv stări oscilante sau confuze, dialog pe care l-aș fi prelungit bucuroasă pentru a continua discuția despre cutumele sistemului de învățământ, inteligență și inadecvare, artă și intuiții.

Cartea pretext a întâlnirii a fost Cum și de ce (mai) educăm?, o radiografie onestă a situației actuale, însă întrebarea firească pe care ți-o pui după lecturarea volumului este și ce (ne) facem cu aceste constatări? Rămân ele doar niște reflecții ale interiorității sau se pot concretiza în soluții care să genereze o schimbare? Răspunsul dur a fost că deziluzia unora este pe atât de dezamăgitoare, pe atât de necesară. Poate totuși câștigăm ceva și doar printr-o radiografie, dacă este realizată cum trebuie.

Am apreciat în mod deosebit simțul umorului de care a dat dovadă omul din spatele cărții: un Doru Căstăian cald, sincer, vizibil implicat, căruia nu îi este teamă să-și arate limitele sau hibele în momentul în care acestea, inevitabil, apar. Am să încep cu o observație făcută la sfârșitul întâlnirii, nu pentru că ar fi fost neapărat cea mai percutantă (a avut multe foarte interesante), dar este cea care m-a sensibilizat și m-a responsabilizat în cea mai mare măsură: Trăim într-o lume în care toată lumea pretinde că are ceva de spus. Voi, cei tineri, sunt singurii care pot să mai pompeze energie în realiști ca mine.

Profesorul Doru Căstăian preferă să fie un profesor corect sau un profesor bun? (o întrebare nuanțată și poate puțin ironică pentru noi, elevii, cei care încă mai credem în „sacralitatea cancelariei”, „sacralitate” despre care ne-a vorbit demitizant și profesorul de istorie pasionat de evoluția ideologiilor și sistemelor politice, Bogdan Caranfillof, aflat alături de autor în fața noastră).  

Poți să fii și bun și corect fără niciun fel de problemă (…) Copiii n-au nevoie să fii doar de gașcă. Copiii au nevoie să fii și o funie de care să se țină, și un schelet pe care să se atârne, au nevoie de autoritate în aceeași măsură în care au nevoie de prietenie.

În timp ce scriu mă gândesc, în schimb, cât de autentică poate să fie totuși prietenia unui profesor și în ce condiții. În ce limite trebuie să se încadreze, cum poate exista încrederea aceea oarbă? Doru Căstăian mărturisea amuzat că a trăit o perioadă în care fuma pe la colțuri cu elevii (deși nu este o idee bună, pentru că nu au niciodată țigări), dar problema este în ce măsură mai poate insufla autoritate un profesor în zilele noastre și cum ne raportăm la ea în sistemul de învățământ românesc. Nu sunt un conservator, dar când vine vorba de educație am intuiții conservatoare (…) Cred că există foarte multă ideologie și multe basme moderne, cum ar fi asta cu materiile care nu mai sunt în Finlanda. Este o poveste. O reală ușurare! Așadar, dovada vie că anumite inițiative exagerate pot pune atât de multă presiune! Modelele mai serioase arată că, de fapt, sunt atât de mulți factori implicați, încât e foarte greu să pui degetul pe ceva. Lumea uită că sistemele astea au, de fapt, o finanțare foarte consistentă.

Ne lovim de această realitate repetat și se pare că nu am scăpat de ea nici la această întâlnire: România este o țară a extremelor. Dar nu e nimic, ne-am obișnuit, poate că la un moment dat ne vom sătura și noi să ne uităm în gol la un perete și să ne fie suficient (voi reveni la această imagine absolut tulburătoare și frecvent menționată de Doru Căstăian). Bogdan Caranfilof spunea că dedesubtul olimpicilor naționali și internaționali ai României se află un sistem care e putred aproape în întregime. Un subiect care naște polemici, căci societatea e divizată în oameni care sunt mândri încă de ce s-a realizat în timpul comunismului și persoane care cer disperat schimbări radicale, iar olimpiadele nu au un statut diferit – ridicate în slăvi ca exemplu că sistemul funcționează și naște performanțe sau, dimpotrivă, blamate pentru frustrările pe care le provoacă, pentru prăpastia evidentă și tot mai adâncă între cei foarte buni și analfabeții funcționali.

Mărturisesc că am primit cu brațele deschise pragmatismul lui Doru Căstăian, un observator lucid din interiorul sistemului, care păstrează însă și o mică doză de entuziasm, deși se consideră un realist incurabil: nu există infinite momente de energie inspirațională, există zile când te târăști ca un câine. Și este perfect ok așa. Eu, dincolo de modele și teorii, am în față copii. Populația noastră școlară e eterogenă: de la copii de familie bună care fac artă, până la copii din orfelinate (…) dacă te duci în vacanță și după două săptămâni vrei iar acolo înseamnă că ai ceva din miezul acela care-ți trebuie ca să funcționezi.

A fost evident că pentru Doru Căstăian să fie profesor este un mod de existență asumat, este în esență acel a fi, fără niciun fel de superlativ. Pentru el nu înseamnă nici hârțogărie, nici rezultate la olimpiade, nici competiție dusă la extrem. Nimeni n-a reușit vreodată să evalueze performanța așa cum scrie în manualul de pedagogie. Și mi-a plăcut cum vorbește discret despre anumite aspecte restrictive ale educației, de exemplu, despre cât de tipizată devine mentalitatea tinerilor profesori la un an după ce primesc acest statut.

În toată cultura noastră există o relație între cunoaștere, fericire, bunăstare și prosperitate. Asta nu este experiența mea – mărturisește domnia sa. De multe ori am văzut cunoașterea cum se corelează cu suferința și luciditatea sporită cu inadecvarea. Am înțeles, așadar, că înțelepciunea are un preț de plătit și, de multe ori, ignoranța sau incompetența sunt mai confortabile. Și chiar unele idei considerate universal valabile, în care credeam cu naivitate până acum („fericirea este o alegere”) îmi par acum depășite. Făcând trimitere la mitul peșterii al lui Platon, Doru Căstăian ne-a spus că el nu se revoltă împotriva bucuriei de a învăța (acum realizez și eu singură cât de ingenuă și nesolidă câteodată), ci împotriva ideii că asta este suficient ca să generezi un proces de învățare solid și serios. Singurul lucru pentru care eu pledez este sinceritatea. Sinceritatea cu tine însuți în primul rând, pentru că preferăm de multe ori să trăim în minciuni prost clădite.

Mitul peșterii este o superbă metaforă pedagogică. Oamenii pot fi deștepți și bine intenționați, dar își pot petrece toată viața uitându-se la un perete. Și pot fi fericiți.

Nu vedeam până acum educația pe care o primesc ca fiind un lux, ci o invariabilă obligatorie. Și învățam pentru că mi se părea un proces natural. Dar iată cum ceva ce credeai a fi un drept din naștere este, în realitate, un proces în interiorul căruia îți testezi limitele constant și fericirea pe care o cunoșteai se abstractizează. Fiecare dintre noi este în fiecare moment într-un acvariu. Lumea pe care o locuiești te cuprinde și (îți) ajunge. Memento: singurul nefericit din mitul peșterii este chiar cel care a ieșit la lumină. Desigur, poate e mai bine să rămânem la ideea că este doar o metaforă. Știți voi, pentru protecție…

În cele din urmă, după ce a subliniat că resursele intelectuale și atenția sunt resurse finite, Doru Căstăian a răspuns la întrebări despre mediul digital și influența acestuia asupra educației. Cum este posibil să-i facem pe tineri să conștientizeze irealitatea lumii virtuale? Aș adăuga acum că eu cred că ne îndreptăm încet spre „normalizare” (grosolan termen, știu), cel puțin noi, unii dintre tineri, întrucât am observat cu îngrijorare cum vârstnicii ne-o iau repejor înainte cu timpul petrecut pe Facebook, dar, într-adevăr, imprevizibilitatea este uriașă și bariera dintre real și ireal s-a subțiat vizibil. Mi-a plăcut mult răspunsul lui Doru Căstăian, pentru că mă așteptam la un alt argument și m-au surprins observațiile lui: Trăim într-o iluzie. Glumesc. De fapt, e mai grav de atât, dacă aș ști că trăim într-o iluzie, aș avea o certitudine, așa nu pot fi sigur nici măcar că trăim într-o iluzie. Lumea ar putea fi așa haotică, încât am putea trăi în realitate. (…) Pe lângă șanse, există o capacitate mutagenă profundă a tehnologiei care ne scapă din vedere. Un spațiu infinit în lungime și profunzime în care ne grupăm cu toții în niște hiper-triburi virtuale și internetul ne arată că poate fi perfect și o formă a închiderii.

Cu imaginea Raiului ca un server uriaș am încheiat, pe de o parte optimiști, pe de o alta îngândurați, discuția despre profesori și părinți terorizați, elevi și examene, artă și educație, cu părere de rău, fiindcă am fi dorit să o extindem. A fost o seară petrecută interesant, în spațiul primitor al galeriilor Casei Cărții, cu umorul lui Doru Căstăian și în compania unor oameni plăcuți.

 

*Mălina Turtureanu este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

(foto: Alina Sava)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.