Capcanele istoriei: Dosarele mamei mele, de András Forgách

Există lucruri pe care le putem înțelege doar dacă ni se întâmplă nouă.

Volumul, apărut recent în colecția Anansi Ego, al scriitorului maghiar András Forgách (în traducerea lui Andrei Dósa) e o asumare publică a unui adevăr familial și o mărturisire-ispășire cu mijloacele literaturii, o încercare de a pune o anumită distanță între sentimentele de fiu ce se confruntă cu descoperirea rolului jucat de părinții săi în perioada comunistă și conștiința că nu toți au ales să facă același pas. E o necesară disecare a realității, o strădanie de a face inteligibil, deci acceptabil (chiar parțial), ininteligibilul angrenaj al turnătoriei într-un sistem politic absurd. O încercare de a recompune imaginea familiei, în special pe cea a mamei, după momentul în care fiul are acces la rapoartele semnate de aceasta și la dosarele în care ea apare cu numele de cod „doamna Pápai”. De a racorda aceasta nouă față cu amintirile în care se răsfrâng momente, scene, sentimente trăite alături de ea. Un demers de exfoliere a celor mai intime resurse interioare și traversarea purgatoriului pe care îl implică asocierea celor două ipostaze ale celei care i-a dat naștere: comunistă convinsă și colaboratoare a regimului, respectiv, ființă ruptă între identitățile multiple și imposibil de asumat împreună, fiică născută și crescută în Israel, soție și mamă în Ungaria, într-o perioadă pe care orice cititor din Europa de sud-est o recunoaște dincolo de datele particulare ale opresiunii impuse de regimul politic aflat la putere în fiecare dintre țările comuniste.

Dumnezeu/Era tăcere întuneric și negură

Demersul lui András Forgách este la limita obiectivității, într-un dezarmant demers de recuperare a datelor care au făcut posibil ceea ce s-a întâmplat. În țară și între membrii propriei familii. Inserarea unor note din rapoartele informative la care a avut acces, a documentelor din dosarul de recrutare sau din dosarul operativ face parte din această oglindire-decojire până în miezul putred al unui sistem și al vieții unui om în toată interioritatea lui la care nimeni nu are, cu adevărat, acces. Un om care a ales din convingere ideologia comunistă, care a crezut cu tărie în această politică și care a ajuns să trăiască schizofrenic, o victimă în măsura în care propriile convingeri, propriile alegeri și realitatea în care ai decis sau s-a întâmplat să trăiești te pot face victimă. Mama mea a fost agent sau informator. N-a fost. Ba a fost. Nu. Ba da. Bine, nu a fost informator, ci spion. Nu un spion adevărat, dar pe aproape. Nici, nici, a fost colaborator secret, cs. Un șurub minuscul, ultima rotiță dințată a unui aparat opresiv și meschin. Piesa care n-a putut fi niciodată suficient de mică. Și care n-a putut fi suficient de neînsemnată. Și o singură clipă modifică fiecare clipă pe care ai petrecut-o împreună cu acest șurub minuscul, cu această piesă minusculă, fiecare clipă pe care ai trăit-o alături de acest c.s., n.c. (colaborator secret, nume de cod). Între acest „n-a fost”, traducând realitatea unui fiu legat prin noduri (imposibil de desfăcut) de dragoste, de duioșie, de înțelegere a unei vieți pe care doar cel ce a trăit în imediata apropiere a celei care l-a născut o poate avea, de afecțiune necondiționată și acel „a fost” care vine din confruntarea cu ceea ce nu poate fi negat, nu poate fi înțeles până la capăt, cu trădarea pentru care se pot găsi justificări, dar ele nu diminuează sentimentul responsabilității și al vinovăției că nu altcineva, ci tocmai mama ta a acceptat oroarea de a scrie note informative, de a sluji sistemul, se întinde teritoriul uman al acestei cărți.

Ei doi erau locuitorii nicăieriului, nici unguri, nici evrei, nici străini, nici tovarăși, nici compatrioți.

Nu e o încercare de a găsi motive sau motivații, ci o radiografie a unui sistem dictatorial, profund inuman, absurd și a vieții unor oameni, părinții tăi, care nu au putut, nu au știut, nu au vrut să spună nu. Părinți care au intrat în lume și au crescut într-un timp care nu a avut milă de nimeni, și de evrei cu atât mai puțin, în care orice decizie ai fi luat, de a rămâne în Europa sau de a pleca spre „pământul făgăduinței” pentru a construi o nouă țară, însemna o trădare. Față de cei ce nu au plecat și au ajuns în lagăre, față de toți morții și de familiile supraviețuitorilor care au cunoscut direct oroarea holocaustului. Familia tatălui meu fusese exterminată până aproape la ultimul membru. Fiul însă s-a salvat, urcat într-un tren de mama care i-a cumpărat cu ultimii bani ai familiei libertatea, convinsă fiind că se vor revedea, că de femei nu se vor atinge. Trădare față de cei care au decis să construiască o patrie, crezând că aceasta îi așteaptă – un pământ gol, gata să-i primească și să se lase modelat. Dar patria a însemnat și întemeierea unui stat. Care a însemnat nașterea mișcării sioniste. Care a însemnat conflictul cu arabii și taberele de refugiați palestinieni alungați din casele lor. Care a însemnat, pentru unii evrei, moartea unui vis, revolta, sentimentul că au fost trădați (din nou) și decizia de a se reîntoarce în Europa pentru a lua viața de la capăt, călăuziți de gândul unui socialism luminos. Căci Palestina de azi este însuși iadul. Oricât de mică ar fi, sunt întrunite toate condițiile ca ea să devină o mare tabără a suferinței – scria Bruria, visătoarea, idealista, tânăra plină de viață, viitoarea doamnă Pápai. În vara lui 1947, Pápai și frumoasa lui soție … au coborât din trenul care a ajuns din Praga în gara Keleti. Lăsaseră totul în urmă, fugind din Palestina răvășită de război, unde amândoi simțiseră că le era imposibil să mai rămână. … Trădătorii Israelului. Doar că oamenii nu spun adevărul atunci când afirmă că a fi evreu în Ungaria nu reprezintă o problemă.

Aceasta e moștenirea obiectivă cu care cei doi ajung la Budapesta. Peste ea se suprapune un anumit temperament. La care se adaugă niște condiții obiective, o familie, multe frustrări, nenumărate probleme. Schizofrenia cu care l-au diagnosticat mai târziu pe tatăl meu cuprinsese întreaga societate maghiară. Date obiective și date subiective. Realități exterioare de necontestat și trăsături morale care au condus către colaborarea cu regimul. Căci „doamna Pápai” e o femeie prinsă în capcana propriilor convingeri, dar și a nefericirii; e o soție și o mamă pe umerii căreia apasă responsabilitatea pentru copiii care nu-i împărtășesc convingerile politice, iar regimul știe bine acest lucru, pentru soțul de care nu a fost niciodată îndrăgostită și care acum a devenit un bărbat cu trupul doborât și mintea întunecată, pentru fiica plecată în State sau pentru cea căsătorită la Moscova. Aflată la mijlocul unei axe fatale, între interesele statului ungar de a schimba imaginea țării în afară și destinul propriei familii desfășurat într-o geografie atât de largă: Orientul Mijlociu, America, Uniunea Sovietică. O femeie îngrijorată de asigurarea traiului de zi cu zi, încercând să-și pună la adăpost familia. Crezând în continuare că ceea ce face e bine, punând scopul înaintea mijloacelor, idealismul înaintea evidențelor. Având momente de nemulțumire sau de ezitare față de misiunile care i se dau, dar preferând să acționeze in absentia, închizând ochii cu speranța că ceea ce a văzut și a înțeles va dispărea și astfel totul va deveni logic din nou. Sau suportabil. Căci proscrisă fiind tânjea/Să se întoarcă în lumea din care fusese luată/În felul acesta și-a organizat călătoriile/Sehr praktisch sehr geschickt sehr ce să mai spun/Ulterior dacă stai să te gândești/Oricât de inexplicabil ar fi totuși pe undeva e explicabil/De-aș ști unde este acest pe undeva.

Într-un anumit moment al vieții, s-a trezit închisă într-o țară, fără să bage de seamă, într-o țară în care nu voia să trăiască.

Nicio notă stridentă în succesiunea de momente, de dări de seamă și de rapoarte care reface acest traseu, încercând să facă vizibile nu doar liniile țesute pe fața covorului, ci și nodurile de pe spatele lui. Prin reveniri, retușări parțiale ale perspectivei, multiplicarea punctelor de vedere, prin inserțiile poematice din miezul cărții și recuperarea într-o manieră lirică, impregnată de tensiune interioară a unor „clipe”, prin alternanța realității absurde consemnate de reprezentanții sistemului și gândurile adultului care reflectă suferința, revolta, neputința față de ceea ce i se dezvăluie se constituie imaginea unui destin (cel al mamei), în care părțile luminoase și cele întunecate alternează. Nu supoziții, ci fapte. Și uneori accente, retușări dintr-o perspectivă mai largă, așa cum este relația pe care fiul o are cu limba ebraică, limba mamei, limba la care a ajuns prin ea și care l-a făcut să o regăsească altfel: Dintre toate aceste cuvinte neobișnuite, care contraziceau toate legile naturii, eu am reconstruit simțul vederii, auzului, și al mirosului mamei mele. I-am reconstituit copilăria. I-am înțeles lumea întoarsă cu susul în jos. Ea stătea în cap, eu am pus-o în picioare. Așa cum este momentul în care mama devine instrumentul de care sistemul se folosește pentru a monta în apartamentul fiului aparatura de supraveghere sau cel în care se gândește că el i-ar putea continua munca pentru a se pune astfel la adăpost. Adevăruri-revelație tardive, privite acum în față fără a diminua însă tandrețea îndreptată către latura fragilă a sufletului mamei și apoi observațiile înecate de amărăciune ale celui neputincios în a (mai) schimba ceva: Și degeaba au fost Thomas Mann, Goethe, Oscar Wilde și Joseph Conrad, degeaba au fost Bach, Beethoven, Brahms, Schubert și Ceaikovski, cu toții s-au dovedit a fi prea puțini, nu au putut contrabalansa gândirea ce simplifică periculos de mult lumea, de care minunata, dar imposibil de salvat ființă umană, menită să-i ajute pe ceilalți, avea o atât de arzătoare nevoie.

Frumusețea nu salvează, sensibilitatea și pofta de viață nu o fac, arta e neputincioasă, răul pândește din afară și dinăuntru în egală măsură. De data aceasta, pentru András Forgách și familia lui, dar și pentru nenumărați alții din țările fostului bloc comunist, în contextul realității regimului în care au trăit, refăcut nu doar la nivelul vieții de zi cu zi, ci și al dedesubturilor, al meschinăriei, al formelor de corupere și de aservire morală a individului.

Păi ce fel de om este ăsta/Minunat minunat sortit pieirii

Un demers nu atât curajos, cât necesar. Un demers public care are ca punct de plecare convingerea că e o adevărată crimă că nici după 1990, nici după aceea, nu au făcut public totul, dar absolut tot ce se găsea în aceste documente. E o crimă, e o crimă, e o crimă. Iremediabilă și de neiertat. O crimă care a avut loc nu doar în Ungaria, ci în majoritatea fostelor țări comuniste și care a împiedicat șansa la expiere a unei generații și a unei întregi societăți. Care a lăsat în urmă un cadavru în putrefacție al cărui iz încă se simte și care ne bântuie și ne dictează, inerțial, comportamentul. Un capăt de acuzare împotriva căruia orice demers precum cel al lui András Forgách este binevenit.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

Foto: Bogdan Onofrei 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!