Dramatica relatare a unei convertiri

Scriu în ipostaza în care Home sweet home este cea mai confuzӑ parafrazare a comunicӑrii mele cu originea tuturor lucrurilor, mama mamelor, absolutul, rӑdӑcina Spiritului și a Materiei care m-a adus pe lume și m-a trimis, dupӑ nouӑsprezece ani de rӑstӑlmӑciri alegorice, în Scoția. Nu știu dacӑ s ӑ spun “tocmai în Scoția”, pentru cӑ traseul Iași – Edinburgh nu mi s-a arӑtat ca al lui Saul din Tars în drumul spre Damasc, ci mai degrabӑ a fost rezultatul unui lung șir de circumstanțe aparent intrigante.

Infirmitӑțile vieții de student, așa cum apar ele pe nesimțite, de la începutul celei de-a, sӑ zicem, doua sӑptӑmâni de stat în chirie au fost la fel de gustoase ca cidrul la pet. Sau, mai bine zis, ca un borcan de Ma’mite, care zace și acum pe raftul pe care nu se umblӑ din bucӑtӑrie (pentru cei care nu știu, e vorba de un fel de bere tartinabilӑ, foarte sӑratӑ, groasӑ, maro și lipicioasӑ, specificӑ bucӑtӑriei Regatului). Nici nu știu ce e mai fascinant la studenția în Scoția: studenția sau Scoția.

Dacӑ e sӑ luӑm la bani mӑrunți studenția, ea e suma tuturor nopților nedormite (acasӑ), tuturor vaselor nespӑlate și tuturor speranțelor cӑ, la un moment dat, o sӑ ne iasӑ ciorba ca a lu’ mama. Toate astea într-o igrasie mai mult conceptualӑ decât evidentӑ, pentru cӑ am împachetat și Domestosul alӑturi de hainele de iarnӑ. Oricum, multe și necunoscute sunt cӑile Sale, ale Studenției aici în cauzӑ, cӑci fiecare o trӑiește așa cum vrea și se raporteazӑ la ea în funcție de cum a ieșit de pe bӑncile liceului sau, mai nou, dacă a luat bacul. Eu am ales sӑ o trӑiesc în Scoția, Edinburgh, o realitate pentrcare încӑ mӑ ciupesc din când în când. Strӑzi șiruind printre castele, lăsând sӑ se înghesuie dinspre Arthur’s Seat pânӑ la Portobello un ocean de umbrele și pelerine de ploaie colorate, care permit sӑ se vadӑ în balansul lor kilturi în carouri și șosete cu scaieți. Centrul universului meu scoțian este însӑ mult mai departe de centru, la Merchiston Campus, School of Engeneering and Architecture.

Drumul spre facultate are amprentele sale autohtoneînșirându-se de-a lungul celor exact 11 minute: un bakery scoțian cu plӑcinte cu dovleac și gogoși cu vanilie, spӑlӑtoria ‘Dry Merchiston’, un veșnic – ieftin Tesco (Kauflandul de la noi), un Royal Bank of Scotalnd și un fel de mic restaurant cu opțiunea take-away, pentru care mulți dintre profesorii și colegii mei solicitӑ ‘Scottish breakfast’ pentru £6-£7. Please, google it, Alecart reader! Stomacul meu n-a acceptat niciodatӑ pânӑ acum așa ceva!

Viața de student în Scoția se împarte oricum între dorința de a-ți afirma propria cultu rӑ și dorința de a te adapta la o alta , at ât de dist inct ӑ! Atitudinea asta m-a fӑcut și pe mine sӑ afirm de multe ori: ‘Yes, I’m half Scottish!’, și nu pentru cӑ îmi e rușine cu țaramamӑ, ci pentru cӑ mӑ simt comfy în cuibușorul de aici. Mersul lucrurilor e foarte accelerat și trebuie sӑ fii tot timpul pe fazӑ și disponibil. Când îmi aminteam de câte ori “ne învoiam” la liceu, pentru cӑ aveam una sau douӑ ferestre! Aici, orele libere se desfӑșoarӑ în restaurantul universitӑții, în cafeneaua universitӑții, la biblioteca sau magazinul ei de suveniruri sau chiar în Gaming Rooms. Și cum totul este atât de calculat, mӑ gândesc: cum am rezistat eu în ultimul an de liceu (colegele mele de bancӑ știu!) fӑrӑ sӑ-mi scriu orarul nicӑieri! Și nu pentru cӑ îl țineam minte (pentru cӑ nu îl țineam!), ci pentru cӑ acceptam faptul cӑ sunt aerianӑ. Aici, totul s-a schimbat; sunt sub atenta supraveghere a unui auto-test de cunoaștere.

Merg pe principiul: nu e agenda disponibilӑ? Ne-a dat Dumnezeu mâini și picioare, învelite în piele albӑ și netedӑ, numai bunӑ de luat notițe pe ea. Nu existӑ mi-am uitat caietul acasӑ, nu existӑ îmi dai sӑ copiez tema, nu existӑ putem sӑ d ӑm testul când suntem pregӑtiți. M-am prins în sfârșit care e treaba cu working extra hours și statul peste noapte la facultate. Am gӑsit dulcea conectare, unire a obrazului meu și a planșetei de lucru, ecuație din care rezultӑ multe ore de somn sau recuperarea nopților pierdute în același ritm! E o chestie pe care oricum n-o aveam în liceu, poate dintr-o comoditate generalӑ generatӑ de absența neîndoielnicӑ a competiției. Sau poate dintr-o maturitate care se dobândește (cu câteva excepții, firește, cӑ tot de pe bӑncile liceului au ieșit majoritatea), cӑci nu se mai bate nimeni sӑ fure gagiul Ilincӑi și nu mai existӑ nicio Marie sӑ bârfeascӑ șefa clasei. Colegul meu de bancӑ e cӑsӑtorit și așteaptӑ o fetițӑ și tocmai îmi spune cӑ poartӑ o șosețicӑ de copil în rucsacul de facultate, între foile de curs și cӑrțile cu terminologii arhitecturale. Eu, bineînțeles, scriu pentru Alecart tot pe brânci, în pauze, în parc, pe unde apuc, cu gândul la prietenii de acasӑ și la Iași.

Foto: Astrid Băgireanu

Articolul poate fi citit integral pe www.alecart.ro si în ediţia tipărită Alecart 9.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.