Ce ai înțeles din viață? // Că e suferință. // Doar atât? // Și singurătate. // Cu atâția alții asemenea ție în jur? // Chiar așa. E o rușine viața. Am făcut atâtea de care mi-este acum rușine. Nu merit nimic de la nimeni. Nu mă pot lăuda cu nimic. Am fost un neisprăvit. Încredere și curaj am avut o vreme, dar apoi, de pe-o zi pe alta, le-am pierdut pe amândouă.
Citind Drumul spre Soare-Răsare m-am întrebat aproape continuu ce ne poate salva. Nu aici, în viața mică și nevolnică a fiecăruia, și nici dincolo, când sufletul trece – precum cel al lui Maxim Radu Niculai, personajul cărții Ioanei Nicolaie, prin vămile văzduhului în timp ce își privește viața încercând să prefire dintre momentele negre pe cele care să cântărească ceva întru lumină și bucurie și să nu-l lase pradă suferinței veșnice. Tot ceea ce rămâne întru salvarea noastră e amintirea pe care cineva alege să o păstreze despre noi. Amintirea plămădită din dragoste și din încercarea – chiar dacă eșuată – de a face ceva (mai mult) pentru tine. Fiindcă, oricât am iubi și oricât de puternică e legătura ce ne apropie de cel de lângă noi, fiecare are propria viață și întâmplările care o alcătuiesc. Și zidurile de care se izbește. Și neputințele de care nu reușește să se vindece. Și căderile, și tunelurile în care alege (sau se întâmplă) să se prăbușească. O viață în care aluatul fiecărui suflet și ceea ce numim șansă ori destin se leagă diferit. Poți întinde o mână, poți fi acolo pentru un timp, îți poți simți sufletul țăndări, dar drumul tău nu se va suprapune nicicând peste al lui. Indiferent dacă e vorba despre frați și surori, părinți sau propriii copii, indiferent cât de netrebnic, de nesăbuit, de slab sau de blând, și bun, și neprihănit e celălalt. Iar când el s-a dovedit pentru sine și pentru alții un om de nimic, cu atât mai răscumpărătoare e amintirea-salvatoare. Cea înfiorată de acele clipe care fac posibilă dragostea – dragostea cea mult răbdătoare, dragostea îndurătoare, dragostea pe care nu poți să ți-o smulgi din suflet oricât de mult ai încerca. Nu cea a lui Radu pentru Helga, deși și ea strălucește în bezna unei vieți ofilite de nenoroc și de slăbiciuni prea omenești, ci dragostea unei surori pentru fratele cel iubit, pentru fratele mult hulit, pentru fratele căzut. Pentru fratele rău, dar cu atât mai drag. Dragostea Arseniei (!) – căci suntem avertizați că Drumul spre Soare-Răsare e un roman (și nici n-ar putea fi altceva de vreme ce orice amintire e o rescriere, o refacere, o reconfigurare din miezul căreia adevărul se pulverizează în mii de adevăruri posibile, alternative și ea, amintirea, e adevăr în aceeași măsură în care e ficțiune: imaginea noastră despre ceea ce s-a întâmplat, ceea ce am ales să păstrăm, ceea ce am ajuns să credem că a fost – pentru Maxim Radu Niculai, primul născut dintre cei doisprezece frați, cel mai iubit, cel mai înzestrat, cel mai lipsit de noroc, cel mai delăsător cu talantul lui. Fiul risipitor. Cel care nu se mai întoarce acasă/nu mai ajunge la liman, pentru că nu mai are o casă/fiindcă, pentru el, nu mai există liman. Căruia singura casă i-a devenit renunțarea. Și care a avut nevoie de douăzeci de ani de renunțare la sine pentru a se elibera. Care a murit și căruia dragostea de soră – nu viața, nu moartea – i-a dat o nouă șansă: să adune din bezna a ceea ce a trăit acele gesturi, fapte, vorbe, acele puncte de lumină care să-l facă să treacă prin vămile văzduhului și să ajungă din nou acasă: în sufletele celor ce l-au uitat uitându-i momentele bune, gata să păstreze doar zgura, și nevolnicia, și căderea: Dacă viața omului e, cum tu însuți ai spus, numai o pictură pe apă, nu contează atât de mult câți i-au văzut sau i-au înțeles desenul, ci câți s-au bucurat de el, câți încă îl au viu în minte.
Acestui Radu îi dă voce Ioana Nicolaie în Drumul spre Soare-Răsare – o voce ce se desprinde dintr-o altă realitate, aceea de după ce totul s-a sfârșit în cea de aici; o voce împovărată de rușine și de spaimă, o voce care se rostogolește printre amintiri căutând ceea ce poate să răscumpere un suflet.
Am greșit, cât de mult am greșit!
Fiecare dintre cărțile ce alcătuiesc saga (de până acum) familiei și a Văraliei are crestătura ei de suferință și de frumusețe luminoasă, dar Drumul spre Soare-Răsare e poate cea mai dureroasă dacă o scoți din rama în care a fost fixată, aceea a unui roman. Astfel încât aceasta trebuie să rămână lupa sub care privim viața lui Maxim Radu Niculai – o viață de care se leagă alte vieți și multe adevăruri crunte despre traiul în comunism și cel de dinainte, în Ardealul de Nord, și cel de mai dinainte, al oamenilor ce și-au dus existența în umbra minelor de aur din munții Rodnei încă de la năvălirile tătarilor, dar și cel care a însemnat căderea în ruină a Văraliei în anii imediat următori Revoluției. Căci istoria – istoria de care e Radu pasionat și pe care nu va ajunge niciodată să o studieze la facultate – izbește cu hârlețul, face gropi imense, le umple de cadavre și-apoi, veselă nevoie mare, iese la gard, își toarnă un păhărel, dă binețe unora și altora, care nu știu ce ascunde, nu vor să afle, nu pot să afle, mai curând își pun singuri câte-o fașă pe ochi. Iar această istorie macină direct sau indirect viața bunicului Maxim, primul dintre Frați în Văralia, pe cea a bunicii dinspre a mamă a Helgăi, pe cea a Helgăi însăși și a familiei Schuler (deși lor le dă o șansă), pe cea a lui Damian, a lui Anton, a lui Radu însuși și a tuturor celor care s-au întâmplat să se ciocnească de dezlănțuirile ei peste lume. În vremuri de restriște sau de pace, de lipsuri sau de necazuri, dintotdeauna fiecare viață de om își are întâmplările și împotmolirile ei. Din cele care i-au fost date, Radu a ieșit în ultimii lui douăzeci de ani un alcoolic, dar tot el, Radu, nu a fost nicicând crud. Căci tu, Radu, ai simțit mai mult și poate mai greu decât alții. Ai îndurat și n-ai ridicat mâna. L-ai sprijinit pe cel care a fost lângă tine, pe oricare, chiar și pe Bețivă, atât cât ți-a fost în putere. I-ai ajutat pe toți ceilalți, de la ultimul cerșetor până la Damian, de la Mona la Helga…
Când i se sfârșește unui om viața? Îmi intră de nicăieri în cap. Nu când moare. Ci când, pe neașteptate, se-ntâmplă ceva care-l scoate din drum, îl aruncă-n cine știe ce hățișuri, îl dă de-a berbeleacul. Mie mi s-a sfârșit, mare parte din ea, când a dispărut Helga.
Sprijinit de Cel Alb, mereu pe punctul de a fi înhățat de demoni care mai de care mai înspăimântători, târât în beznă și pucioasă, destrămat de o durere mai rea decât aceea prăvălită asupra lui de surparea minei la nici nouăsprezece ani sau înghițit de un gol mai cumplit decât cel pogorât după plecarea Helgăi, Radu e îndemnat să coboare printre întâmplările vieții lui omenești și, nu întâmplător, multe dintre ele se leagă de intervalul dintre ziua Răstignirii și cea a Învierii. Când peste Văralia se dezlănțuie puhoaie, când apa brăzdează șanțuri mocirloase și pământul se transformă parcă în rană sângerândă, așteptând lumina dătătoare de speranță ce, un timp, chiar coboară peste lume și în sufletele încă neîncercate cu adevărat ale lui Radu și Helgăi, ale fraților mai mici porniți în sat după ouă frumos vopsite, îmbrăcați de sărbătoare și așteptând să joace țig. Sunt câțiva ani în care prezența Helgăi, fata fotografului Schuler, colega de clasă a lui Radu, ține la distanță lipsurile, alungă drumurile la distilerie după tatăl care își bea tot salariul și apoi își plânge propria slăbiciune, îndepărtează duhul răului ivit odată cu descoperirea cadavrului pădurarului, spaima de a nu pleca din sat – dacă nu la Liceul Militar, unde nu absența banilor sau îndărătnica tatălui i-a oprit visul, ci o întâmplare nefericită, măcar la Cluj, la Facultatea de Litere -, face suportabilă înverșunarea tatălui Helgăi împotrivă sărăntocului cu care umblă fata lui. Sunt câțiva ani în care mâna caldă a Helgăi, privirea ei limpede, spațiul parcă rupt de realitate al casei dărăpănate a bunicii Strella care ascunde comori neprețuite și povești dintr-un timp despre care nimeni nu poate vorbi azi (căci e incompatibil cu vremea Tovarășului și a Partidului, cu cea în care Lavrenti, vorbind la început stâlcit românește, pare a urmări tot ce se întâmplă, în care magazinele sunt tot mai goale și primărița strânge lumânările înainte de Paște și pune să fie topite și apoi îngropate pentru a nu mai încuraja ereziile) fac sufletul lui Radu să se întindă spre viață cu încrederea celui ce știe că e, deși nu are, un băiat bun, un băiat muncitor, un băiat talentat, un om care poate avea un viitor diferit de cel al tatălui său. Sunt ani în care Radu umple primele caiete cu poezii, ani în care dragostea pentru Helga îi dă puterea de a crede și de a se gândi că ar putea deveni cineva. Ani care se surpă înainte de admiterea la Litere, când Corina îi spune ceea ce fata pe care a iubit-o nu o poate face: că nu vor mai fi nicicând împreună. Și că acest nicicând, va afla abia mult mai târziu, înseamnă 8 500 de mărci pe care Republica Federală Germania le-a dat pentru fiecare locuitor sas statului român. În deceniul sărăciei și al foamei, când valuta se împuținase cu totul, comuniștii îi vindeau pe nemți cu suma fixă de 8 500 de mărci. Atât a valorat Helga mea. Peste ei, vin ceilalți ani, cei care deschid drumul spre treptata îngustare a oricărei căi de salvare. Ani încleștați în hotărârea de a uita. Ani în care amintirea Helgăi devine, intermitent, un punct luminos care se întunecă brusc odată cu tot ceea ce va urma: împotmolirile într-o viață din ce mai rănită, mai plină de nenoroc. E ca și cum, plecarea ei scufundă nu doar ceea ce ar fi putut fi, ci orice fapt bun din care s-ar fi putut ivi salvarea. Căci nimic nu durează și totul se dovedește înșelăciune și vânare de vânt, renunțare și, în final, dorință de a pune capăt definitiv. Ieșirea din umilință, fuga de eșec ca de o piele ce te sufocă și împotriva căreia nu ai ce face. Din dragostea pentru Helga, îngemănate cu ea, se nasc poeziile. Și fragmentele de roman, și paginile de jurnal. O promisiune ce se usucă, împotriva căreia Radu însuși își varsă resentimentele, prilej de batjocură pentru cei ca Mona, cei ce nu văd, cei ce doar fac căzând mereu în picioare. Când adevărurile se vor arăta în toată grotesca lor realitate, nimic din ceea ce sufletul lui Radu a încercat să salveze din sine nu va putea dura. Micile evenimente, cele la care nu te aștepți, tranșează, de fapt, existențele. Ele te ajută să mergi mai departe, sau dimpotrivă. Caietele vor fi fie arse, distruse, fie lăsate să putrezească pe dulapul dintr-un dormitor în care nu mai intră nimeni. Puținul care rămâne e mărturia aceleiași vieți care s-a înverșunat să arate că unora li se dă, iar altora li se ia totul. Răul e deopotrivă în afară și înăuntru, e în inima prea mare și nepregătită să fie dată câinilor – căci câini fără stăpân par a fi întâmplările ce se aruncă asupra lui Maxim Radu Niculai și dau cu el de pământ până când țesutul încrederii e complet amputat și nici măcar gândul cristalizat în caietele ce-i sunt pentru un timp colac de salvare nu îl mai poate scoate la suprafață. Eu n-am fost rege, deși o vreme aproape că m-am închipuit așa. Încetul cu încetul, am ajuns alcoolic. Și alcoolicul nu poate izbândi nimic. Nu până la capăt, nu limpede, nu fără tăgada și batjocura celorlalți. Poetul fără cărți publicate nu face nici cât o ceapă degerată. Pe când dom` profesorul și dom` poetul de cârciumă, acesta da, se vede de departe. Până și copiii strigă după el, maimuțărindu-l: poietule! Poietule!
Hai, răspunde, ce ți-ar plăcea să fii când ajungi mare? // Huckleberry Finn.
Dacă deschiderea și, într-o anumită măsură, închiderea romanului stau sub semnul unui fantastic cu inserții creștine, păstrat pe parcurs doar atât cât e necesar pentru a întări convenția și pentru a justifica formula pe care o alege Ioana Nicolae, având evident rol de liant și neconstituind (aș zice) punctul forte al cărții, tot ceea ce se află între, tot ceea ce se adună în jurul lui Radu și al poveștilor de viață din lumea pe care o străbate și o prefiră apoi cernându-i sensul este o extraordinară broderie din care țâșnesc adevăruri dureroase, fragmente de timp și istorii personale, destine – unele abia schițate, întrevăzute și refăcute din câteva linii, o broderie narativă menită să redea cu o extremă precizie acele noduri prin care istoria unui loc, a unei colectivități, a unei familii se întretaie și se ciocnește de ceea ce e individual. Din seva aceasta densă, în care se amestecă realitatea nordului transilvănean și ceea ce a fost trăit se nasc imagini tulburătoare ce depun mărturie despre felul în care se croiește destinul fiecăruia și istoria mai largă și mai adâncă a unui spațiu. Cred că Drumul spre Soare-Răsare e cartea în care în cea mai mare măsură Ioana Nicolaie amestecă realitatea și ficțiunea, poezia (și aici nu am în vedere cele câteva poeme inserate scrise de Radu), meditația amară și tăvălugul faptelor de zi cu zi. În Drumul spre Soare-Răsare Ioana Nicolaie te poartă prin lumi adevărate și prin altele doar posibile, căutând să mărturisească și să strângă mici pepite de frumusețe – cu gândul la o lume și la un timp acum pierdute. Cu gândul la un om acum definitiv plecat, devenit pentru noi personajul Maxim Radu Niculai.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto: Ioana Fînaru
