Dezarticulări interioare și tirania imaginii: Școala din Topeka, de Ben Lerner

O criză a conținutului și a formei. Pentru că amândouă depindeau de încrederea în ideea că mai mult înseamnă întotdeauna mai bine, acumulare cu orice preț.

Cu o detașare tăioasă scrie Ben Lerner despre viața americană și visul transformat, dacă nu în coșmar, într-o formă apropiată de acesta, despre criza de identitate a unei generații, despre psihicul individual și despre manifestările colective ale tinerilor crescuți în anii `90 în Midwest, despre relațiile – compulsive – din interiorul unei familii și, mai ales, despre descompunerea limbajului, despre modul în care acesta trădează și definește nu doar relația dintre sine și celălalt, ci și constructul social în interiorul căruia se situează fiecare persoană. Nu în ultimul rând, despre „limbajul” narațiunii, despre ritmul vieții cotidiene reflectat în ritmul de frazare, despre cum modul în care se spune ceva influențează/manipulează nu percepția despre, ci chiar ceea ce există. Dur pentru că nu lasă loc de nicio pauză de respirație, de nicio iluzie, pentru că prezintă secvențial, ignorând parțial cronologia și schimbând perspectivele „analizei” evoluția unei generații (avem „un caz”, cel al lui Darren, și trei personaje-pretext ale altui „studiu de caz”, familia alcătuită din Jonathan, Jane și Adam, fiul lor, în jurul cărora se configurează alte și alte interacțiuni sociale), schimbările survenite la toate nivelurile, demontând mecanismele de angrenare în realitate a unor oameni care au conștiința a ceea ce presupune articularea prin limbaj, au feluri diferite de a-l lua în stăpânire, de a-l analiza și de a se lăsa posedați – până la deposedare – de acesta. Doi psihologi și un adolescent campion național la dezbateri, iar acest fapt imprimă viziunii lor o „articulare” personală. Totul la limita dintre patologic și normalitate, deși termenii devin relativi și își rescriu permanent semnificația.

Fețele și atitudinile din fotografiile de familie înșirate pe policioară pot varia, însă toate aparțin aceleiași gramatici a chipurilor și a atitudinilor.

O ambarcațiune plutind în derivă. Doi tineri și o confesiune dezlânată din care rezultă că ceea ce fusese promisiunea unei plecări împreună din Topeka la studii s-a transformat în indiferență. Mărturisită acum. Aducând cu ea o absență. Din Amber nu mai rămân decât hainele și urma unui parfum. Un val de furie pentru a nu da voie panicii să apară, apoi sudoare rece, gesturi mecanice, căutarea, ușurarea lui Adam că Amber e în patul din casa ei, după care înțelegerea bruscă a realității: toate casele sunt la fel, pretutindeni te întâmpină sublimul arhitecturii identice.[…] în fiecare dintre aceste  locuințe, ea sau cineva ca ea, se află în pat, dormind sau prefăcându-se că doarme. Fuga, rătăcirea în noapte până la mașină și apoi chipul fetei apărând înaintea lui ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Amber exersase în propria familie capacitatea de a dispărea. Reluată acum cu băiatul care i-a spus că nu o mai vrea. Îi va lua lui Adam douăzeci de ani să observe analogia dintre momentul în care ea s-a lăsat să alunece de pe scaun și cel în care s-a furișat afară din barcă. Două elemente simptomatice pentru ceea ce înseamnă viața acestor oameni: absența identității – manifestată în uniformitatea locuințelor, a gesturilor, a atitudinilor și încercarea tuturor de a căuta o formă de a se sustrage din realitate atunci când aceasta devine sufocantă, plictisitoare, alienantă.

Adam, Amber sunt și, în egală măsură, nu sunt niște individualități, așa cum Jonathan și Jane sunt asemenea celorlalți membri ai „școlii” din Topeka, toți psihiatri sau psihologi, istoria lor personală variind prin doar câteva detalii față de a celorlalți. Oameni de mucava într-o societate de mucava, cunoscând limitele „teritoriului” desemnat pentru a-și duce existența, cu probleme și alegeri cărora trebuie să le facă față, cu compromisuri, situându-se permanent între ceea ce i-a condus către un anumit moment și conformismul reacțiilor impuse sau autoimpuse.

Opusul unei afirmații corecte este o afirmație incorectă; însă opusul unui adevăr profund poate fi un alt adevăr profund. (Niels Bohr)

Adam și concursurile lui de debate, prezența de spirit și capacitatea de a-și pune în dificultate adversarii. Interogatoriile lui erau temute de toată lumea. Argumentația în rafale  a acestor concursuri e aceeași din viața de zi cu zi;  între timp, politicienii au continuat să vorbească încet, încet, despre valori complet disjuncte de propriile lor politici, așa cum Adam însuși ajunge să simtă că nu livrează un discurs, ci că discursul îl livrează pe el, că nu conținutul, ci ritmul e ceea ce contează până în momentul în care a simțit că înțelesul referențial al acestuia se dizolvă într-o formă pură. Semnificația înghițită de semn, în fapt de sonoritate.

Aceasta devine simptomatic reala miză a romanului lui Ben Lerner: analiza mecanismelor limbajului și a mecanismelor sociale prin raportare la el, totul din perspectiva nu a unui individ, nu a unei comunități restrânse, ci a unei întregi societăți. O societate în care cuvintele pot demonstra orice: aproape orice plan ar fi dus la un holocaust nuclear. Și asta devine valabil pentru orice temă abordată, pentru orice subiect analizat, indiferent dacă vorbitorul pledează pro sau contra.

Ironia e vizibilă, absolută, dar ea nu afectează obiectivitatea observațiilor, modul în care e disecat, până la descompunere, totul. Apariția camerelor tv și a senatorului Bob Dole, următorul președinte al Statelor Unite care însă, în mai puțin de o lună, se va înclina în fața lui Bill Clinton, confirmând o realitate – conservatorismul cultural lăsa frâu liber unor boomeri ceva mai liberi – e parte integrantă a acestei metamorfoze colective. Iar fotografia care surprinde un băiat de 17 ani aflat între atmosfera stângistă a casei părintești și statul roșu în care a crescut, pe Adam, câștigător al competiției din Russel, luând trofeul chiar din mâinile senatorului, imortalizează momentul. Dar acest băiat simte încordarea, se confruntă cu furia, cu migrenele tot mai puternice, cu teama că el însuși și le provoacă. E un adolescent cu doi părinți psihoterapeuți, îngrijorați, dar nu foarte îngrijorați, pentru că știu bine „istoria” acestor migrene și vinovăția trăită după momentul loviturii la cap a lui Adam, dar mai știu și că era mereu curios și prindea din zbor noi feluri de a gândi și de a vorbi […] Lua numai note de zece (Nu-l bănuiau că trișează la matematică). Era un star al „vorbitului în public”. Citea și scria poezie. Probabil că avea tot ce îi trebuia ca să ajungă într-o universitate din Ivy League, cu toate că părinții lui s-ar fi mulțumit să-l vadă acceptat și la Kansas University. Un copil, un adolescent și apoi un matur cu doi părinți care au propriile traume, cărora psihologia le-a oferit nu atât prilejul de a-i înțelege pe alții, de a le rezolva parțial, ci de a ține sub control relațiile și reacțiile lor înșiși – cu tot ceea ce înseamnă asta. Un adolescent care nu și-a găsit încă o identitate în interiorul propriei maniere de a se raporta la limbaj, căci în liceu dezbaterile te transformau într-un tocilar, iar poezia într-un fătălău. Pentru a distruge aceste imagini e necesară reconfigurarea lor: secretul era să prezinți participarea la aceste dezbateri ca pe o formă de bătălie lingvistică, iar poeziei i se putea găsi o scuză dacă ridica miza jocului, dacă devenea cipher și flow. Ignorând consecința acestor conversiuni, migrenele. Indiferent cât de dese sau de puternice. Din punct de vedere social, însă, acest lucru era pentru el esențial: bătălia rap îi transforma abilitățile de vorbitor public și de poet aspirant în ceva cool.

În sondaje, cei mai mulți dintre americani recunosc faptul că temerea lor cea mai mare este aceea de a vorbi în public […] În realitate, vorbitorul s-a pregătit, s-a antrenat să maimuțărească naturalețea, ceea ce te pune însă în situația de a fi deconspirat ca maimuță. (Și un animal poate muri de rușine).

Jonathan trăiește în tinerețe propria reeditare a episodului Ziegler în Muzeul din Met, iese dintr-o primă căsnicie pentru a-și întemeia o familie alături de Jane și reface alături de Sima, cea mai bună prietenă a soției, trădarea inițială. Ca psiholog, știe că tinerii asemenea fiului său aparțin unei generații a cărei suferință, a cărei nevroză, a cărei „anomalie” vin tocmai din absența suferinței: ce putea fi mai evident decât faptul că nu cunoscuseră niciodată suferința, decât acela că, dacă suferiseră vreodată de ceva, suferiseră exact de lipsa suferinței. Și că acești băieți eterni, niște Peter Pani, niște bărbați-copii nu pot fi altceva de vreme ce America însăși este o nesfârșită adolescență. Și că petrecerile cu băutură, droguri, sex sunt forma lor de a mima comportamentul adulților. Jane are propria traumă legată de tată, un părinte abuziv, parțial iresponsabil în relația cu familia, și de atitudinea de negare adoptată de mamă, trăiește propria „rivalitate” cu Sima, prietena și psihanalista ei, o fascinație concurată de atracția lui Jonathan față de aceasta, scrie o carte care o propulsează în centrul atenției și atrage ostilitatea și amenințările unei părți a comunității masculine conservatoare, renunță la scris după lovitura la cap a lui Adam și vinovăția legată de incapacitatea ei de a intui consecințele a ceea ce i s-a întâmplat acestuia.

Romanul acumulează fapte, reacții, evoluția fiecăruia în interiorul familiei și în afara acesteia, dar o face sincopat, schimbând unghiul de analiză: Adam, Jonathan, Jane, din nou și încă o dată, interpunând între aceste bucăți de existență o alta, cea a lui Darren, imaginea în oglindă a tuturor adolescenților ca Adam și ca prietenul lui, Jason, fiul Simei. Darren, pedepsit pentru că era diferit, un surplus nedorit, bărbatul-copil, bătaia de joc a celorlalți, cu încercările lui ratate de integrare, cu eșecul în stabilirea oricărei apropieri de o fată, cu modul de a interioriza violența celorlalți: el era Victor de l`Aveyron-ul, Kaspar Hauser-ul lor. Oare ar fi fost în stare să învețe să vorbească la fel ca ei, să le deprindă obiceiurile? Deși doar cu aproximație și eșuând, Darren asigura o funcție socială critică: își însușise felul în care vorbeau ceilalți, precum și ritualurile lor; Darren îi ajuta să păstreze vie realitatea acestor deprinderi. Sau-sau, polarizarea e evidentă.

În America în care superioritatea rasei albe încă persistă, cel puțin la nivelul mentalului colectiv, indiferent cât de contorsionată ar fi identitatea reprezentanților ei, nu există decât drumul care să te facă să ajungi în tabăra câștigătorilor. Iar imaginea e cea care a luat locul realității interioare – aceasta trebuie doar ajustată pentru a corespunde imaginii.

Ben Lerner analizează deopotrivă imaginea și ceea ce se ascunde în spatele ei, limbajul și mecanismele lui de manipulare a emoțiilor, dar și formele de apărare împotriva agresiunii acestuia; căci senilitatea sau alte forme maladive de uitare, de absență, de retragere într-o lume paralelă se interpun constant în viețile acestor oameni. Ca niște avertismente, ca niște falii ce fisurează imaginea – a lor și a societății în care trăiesc.

Un roman deloc ușor de digerat, dur, care nu lasă loc niciunei iluzii asupra lumii în care trăim și a mecanismelor care ne guvernează, asupra sălbăticiei adaptării și formelor de manipulare pe care le acceptăm sau le construim.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

Foto: Andrei Rusu

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!