Dumitru Crudu: „Noi suntem poveștile pe care ni le spun părinții noștri.”

Ultimul roman al dumneavoastră pare a fi înțesat de referințe autobiografice ficționalizate. Care este raportul dintre ficționalitate și realitățile personale, așa cum au fost trăite în Flutura, în Chișinău sau în Tbilisi, în Moldova și în România postbelice și din perioada de tranziție?

D.C.: Cu toate că noul meu roman meu pare a fi înțesat de referințe autobiografice, în realitate cele mai multe dintre ele nu au nicio legătură cu mine sau cu străbunicii, bunicii, părinții sau cu sora mea și copiii ei. Unele similitudini există, firește, dar deosebirile sunt cu mult mai mari decât asemănările. Într-un cuvânt, nu e ego proză acest roman și nu e despre mine și ai mei și nu sunt niște memorii deghizate. Și totuși, mă veți întreba, oare bunicii sau părinții tăi nu au trecut prin foamete? Oare un bunic de-al tău nu a fost deportat în Siberia? Oare sora ta nu lucrează în Italia? Da, da, așa e. Doar că istoria bunicului meu deportat în Siberia e alta decât cea a personajului din roman și alte  întâmplări au trăit ai mei în timpul foametei decât personajele mele din roman. Ocupația Basarabiei, războiul, deportările, KGB-ul, sovietizarea cu forța,  războiul ruso-moldovenesc din 1992, tranziția sufocantă de după 1992, revenirea comuniștilor la putere, migrația- sunt niște fenomene pe care le-au cunoscut toți basarabenii, dar fiecare în alt mod, și asta se referă și la personajele mele, ale căror experiențe nu seamănă cu ale rudelor mele. Să luăm, de exemplu, migrația. Cine dintre basarabeni nu are vreun migrant în familie? Migrația e ca pecinginea. Toată lumea are pe cineva plecat să muncească în Europa. Cel mai interesant e că, la ora când scriam romanul, în finalul căruia foarte multe personaje migrează în Olanda, Anglia sau Italia, soră-mea încă era acasă. A plecat după ce mi-am terminat romanul. Iar acum lucrează și ea în Italia și cei care îmi vor citi romanul ar putea să creadă că m-am inspirat din experiența ei. Nici vorbă. Pentru că ea a plecat după ce eu îmi terminasem romanul.  Migrația, sovietizarea, deportările, foametea sunt niște fenomene colective, care, așa cum am mai spus, i-au afectat pe toți basarabenii. Iată de ce atunci când vorbesc despre foamete ați putea crede că repovestesc ce mi-au spus ai mei. Altfel de unde să știu toate astea? Dar nu-i așa. Inventez. Inventez însă în limitele verosimilului. Și de ce nu am repovestit ce mi-au spus ai mei? Doar ai mei mi-au tot povestit cum au trecut prin foamete de-a lungul copilăriei mele. Da, mi-au povestit. Eu nu am crescut cu poveștile lui Andersen sau ale lui Ion Creangă, ci cu poveștile pe care mi le spuneau mama și tata despre foamete. Cu toate astea, nu le-am utilizat și în roman. Și știți de ce? Fiindcă poveștile lor au intrat deja în cele câteva cărți despre foamete apărute în republica Moldova și nu am vrut să merg pe căi bătătorite. Cum a fost posibil ca poveștile bunicilor și părinților mei să fi încăput într-o carte despre foamete, când autorii lor nu i-au întâlnit niciodată și nu i-au intervievat ? Foarte simplu. Poveștile alor mei au coincis cu poveștile altor basarabeni. Nu le-am reluat, pentru a nu deschide o ușă deja deschisă.

Despre Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici scriați „Ceea ce am încercat să fac în acest roman (…) a fost o cronică a familiei Lebadă-Ciuntu întinsă pe o perioadă de 80 de ani (…)”; 80 de ani care, poate, nu sunt atât despre familia Lebădă, ci mai degrabă (ca în veacul de singurătate al lui Marquez), e recompusă din mărunte istorii personale o imagine de ansamblu asupra unui secol din istoria Basarabiei. Dacă „marea istorie” poate fi reflectată (uneori chiar cu o mai mare acuratețe) prin aceste mici experiențe personale, considerați că experiența existențială a oricărei persoane este suficientă în această reasamblare?

D.C.:  În acest roman nu am încercat să reasamblez „marea istorie” plecând de la niște istorii personale, ci am vrut să arăt felul cum umbra istoriei poate să cadă peste viețile unor oameni obișnuiți, schimbându-le într-un mod radical și dramatic destinul. De aceea, și romanul meu se termină cu ziua când se naște Mihăiță. Cu care, de fapt, ar fi trebuit să înceapă. Am lăsat însă începutul la sfârșit pentru a sugera faptul că, dacă pe 28 iunie 1940 armata sovietică nu ar fi invadat Basarabia, poate și soarta sa ar fi fost alta. Așa însă, a avut soarta unui ghinionist, cum a calificat-o Marius Miheț, într-o cronică la roman din „România Literară”.

Povestea fiecăruia dintre noi este purtătoarea reconstrucției potențiale a realității trăite? Arată aceste reconstituiri ale aceleiași lumi diferit?

D.C.: Arată. Asta am făcut și eu în romanul meu. Am inclus în el perspective foarte diferite asupra realității. Am inclus atât perspectiva lui Mihail Feodorovici deportat în Siberia, dar și a lui Radu Gavrilovici care, fiind îndrăgostit de soția acestuia, de Liza, îl toarnă, pentru a se combina cu ea. Realitatea văzută prin ochii unui deportat arată complet altfel decât cea pe care o înfățișează un colaboraționist și un nomenclaturist. E vorba de realitatea din primii ani de ocupație sovietică. Anii 1946-1947 pentru Mihăiță și ai lui stau sub semnul unei foamete apocaliptice, dar pentru ofițerii și soldații sovietici reprezintă perioada unei  bătălii decisive cu dușmanii de clasă și ai puterii sovietice. Iată cât de diferite pot fi perspectivele asupra aceleiași perioade istorice, pot exista două perspective diametral opuse. Pe care dintre ele o iei de bune? Dar ce faci când mama ta se căsătorește a doua oară și primul tău tată e un om deportat în Siberia, iar cel de-al doilea președintele sovietului sătesc din sat, adică cel mai mare ștab comunist din localitate! Pe cine dintre ei îl crezi? Pe cine îl urmezi? Asta e și drama lui Mihăiță: că îl urmează când pe unul, când pe altul.

„Situația literaturii din Republica Moldova pe plan internațional e cam cea pe care am descris-o eu în romanul meu.”

Un element-cheie în construcția romanului Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici este concentrarea acțiunii sub forma unor numeroase relatări, toate gravitând în jurul zilei de 28 iunie (de la nașterea lui Mihai Lebădă în 1940 și până la înmormântarea acestuia pe 28 iunie 2018), iar ritmul alert al cărții este și un efect al trecerilor bruște și al metamorfozelor surprinzătoare la care sunt supuse personajele de la un an la altul. Având în vedere și fondul biografic al cărții, a existat, în experiența personală, un astfel de „28 iunie”, un moment în care să simțiți că, în mai puțin de 365 de zile, viața a luat întorsături neașteptate, radicale?

D.C.: Romanul meu e și un roman alegoric, iar din această perspectivă 28 iunie este și ziua de naștere a Basarabiei, nu numai a lui Mihăiță. A acestei noi Basarabii. A acestei părți din România ocupată de armata sovietică. Începând cu această zi, drumurile Basarabiei și ale României nu au mai fost aceleași. Ziua de 28 iunie este o răspântie și pentru basarabeni. Unii au luat drumul exilului, alții au fost deportați, unii s-au dat la fund, iar alții au schimbat foaia și au trecut de partea noului regim, îmbrățișând și promovând alte valori. Un altfel de 28 iunie a fost ziua de 27 august când Basarabia a ieșit din componența Uniunii Sovietice. Un 28 iunie pe dos. Apoi a venit ziua de 2 martie când Rusia a declanșat un război contra Republici Moldova, pe care l-a și câștigat, ocupându-i un sfert din teritoriu. Adică ne-am întors de unde am plecat. Ziua de 28 iunie e o foaie de turnesol pentru personajele din cartea mea. E o matriță pentru toate celelalte zile. Cum am mai spus, dacă nu era această zi, poate și Basarabia ar fi avut un alt destin.

În primul capitol al romanului, personajul-narator, ajuns in Republica Moldova, relatează: „Eu îi povestisem că sunt grădinarul scriitorului Lodge, iar el a înțeles cu totul altceva. De pe facebook au aflat și romancierii europeni din Moldova că un romancier englez a venit la Chișinău, ca să scrie un roman despre Moldova, și toți au ținut să îl cunoască, pentru a profita de ocazie, ca să pătrundă și ei în Anglia. M-am uitat în jurul meu și am văzut că nu era om să nu mă privească admirativ. În frunte cu Dumitru Crudu, se apropiau cu romanele lor în mâini, pentru a mi le înmână ca eu să le duc în Anglia și să le dau traducătorilor și editorilor englezi”. Iată o frântură din umorul dens, frizând absurdul și autoironia, care impregnează cartea. Dincolo de asta, care este, în prezent, situația literaturii din Republica Moldova pe plan internațional? Ar fi necesară mai multă deschidere sau niște rampe de popularizare?

D.C.: Nu aș putea spune că literatura din Republica Moldova este cunoscută pe plan internațional, dar, dacă și e cunoscută, e cunoscută ca parte a literaturii române și e și foarte firesc să fie așa. La festivalurile din străinătate eu sunt invitat ca scriitor român. Scriitorii români din Republica Moldova au început să fie traduși în afară. Unii au apărut cu romane în Franța, Germania, Italia, Spania, Cehia, Slovacia sau Polonia.  Dar, cu toate astea, în mare, situația literaturii din Republica Moldova pe plan internațional e cam cea pe care am descris-o eu în romanul meu.

Unul dintre momentele care m-au emoționat în roman a fost acela în care, cu inima frântă de o fată din sat, Mihăiță ajunge acasă la familia îndurerată de moartea vacii, singura sursă de hrană rămasă, și a început să plângă împreună cu ei, deși „motivele care-l făceau pe el să plângă erau cu totul altele.” – o formă de suferință trăită împreună, deși din motive diferite, care își găsește alinarea într-un plâns colectiv, în acea îmbrățișare de familie. La nivel extins, poate exista o astfel de alinare colectivă, ca în acea îmbrățișare de familie, când fiecare suferă dintr-un alt motiv? Poate omenirea să ajungă la acest nivel de afecțiune și compasiune necondiționată sau se întâmplă deja, la nivel regional, național sau pământesc să suferim dimpreună, din motive mai mult sau mai puțin diferite, în același timp? Există vreo formă de alinare?

D.C.: Mă întrebați dacă poate omenirea să sufere împreună, dacă poate exista o alinare colectivă, și eu vă răspund că poate. După părerea mea, asta și se întâmplă în creștinism, unde oamenii suferă și se bucură împreună. Iar îmbrățișarea aia de familie și plânsul acela în cerc reprezintă o manifestare a creștinismului.

Cum s-ar fi schimbat viața dumneavoastră dacă v-ați fi născut cu două decenii mai târziu, după căderea regimului comunist?

D.C.: Eu am crescut cu poveștile pe care mi le spuneau ai mei despre ziua de 28 iunie, despre război și foamete. Erau poveștile pe care mi le spuneau ai mei în copilărie, așa cum v-am mai spus mai la deal și nu cred că, dacă m-aș fi născut cu două decenii mai târziu, bunicele mele și părinții mei mi-ar fi istorisit alte povești. Or, noi suntem poveștile pe care ni le spun părinții noștri. Sigur că, dacă ei mi-ar fi înșirat alte povești, poate și eu aș fi fost altul, dar ei nu puteau să-mi spună alte povești, fiindcă asta a fost viața lor.

 „Literatura este în primul rând rodul libertății interioare. Dacă nu ai libertate interioară nu poți scrie nici literatură. Iar libertatea interioară o poți avea până și într-o închisoare.”

Care este dimensiunea cea mai facilă exprimării libere și cea mai ofertantă materializării literare a ideilor personale? Jurnalismul, proza, teatrul sau poezia?

D.C.: Eu mai scriu teatru, poezie, critică literară, mai fac și jurnalism, dar prefer proza, pentru că în proză mă simt ca peștele în apă. De ce? Pentru că proza îmi induce o stare permanentă de bucurie. Pentru că proza face parte din viață.  Numai scriind proză simt cu adevărat că trăiesc.

Având atât experiența unui mediu al manifestărilor controlate, cenzurate, cât și pe aceea a libertății care a urmat, considerați că există o legătură între preferința pentru unele dintre aceste dimensiuni literare și perioadele istorice și politice? Mai exact, condiționează parametrii exteriori (conducerea politică, cenzura) felul în care se scrie și, mai ales, ceea ce se scrie? (de la jurnalism la dramaturgie)

D.C.: Până și la radio Europa Liberă, unde am lucrat mai bine de zece ani, există cenzură. Nici măcar acolo nu poți să vorbești deschis chiar despre toate subiectele. Să zicem, nu ni se dădea voie să atacăm chestiunea unirii cu România. Acesta fiind un subiect tabu, dar și altele, și altele. Ce să mai vorbim atunci despre presa controlată de stat sau finanțată de partidele politice? Ceea ce ne mai rămâne este libertatea interioară. Asta nu ne-o poate lua nimeni. Or, literatura este în primul rând rodul libertății interioare. Dacă nu ai libertate interioară nu poți scrie nici literatură. Iar libertatea interioară o poți avea până și într-o închisoare.

Despre dramaturgul Dumitru Crudu știm că, dincolo de a fi tradus în numeroase țări europene, este singurul scriitor de limbă română ale cărui piese sunt jucate pe scene din Africa și din America Centrală. Cum reușesc aceste opere să ajungă (atât fizic, cât și spiritual) la publicul de pe alte continente?

D.C.: Mie mi s-a jucat în Africa și America centrală piesa „Alegerea lui Alexandru Suțo”, tradusă în franceză de Benoit Vitse. Așadar, în teatrele de pe aceste două continente eu am pătruns prin intermediul limbii franceze.

Felul în care ne amintim de ceilalți și în care ceilalți sunt amintiți antrenează cititorul într-un joc al schimbărilor surprinzătoare de perspectivă. V-ați gândit cum își va aminti lumea de scriitorul și omul Dumitru Crudu? Sau cum ați vrea să se întâmplă acest lucru?

D.C.: În toate cărțile mele apare ca personaj și Dumitru Crudu. De ce o fac? Pentru ca să existe și în cărțile mele un personaj negativ.

Ediția aceasta din Alecart este lansată de Ziua Cooperării Europene, în consecință v-aș întreba cum ar fi arătat Republica Moldova în Uniunea Europeană și care ar fi, din punctul dvs. de vedere, avantajele vecinătății cu U.E.

D.C.: Întrebarea dumneavoastră mă invită să creez utopii, or, acest lucru este foarte dificil atâta timp cât viitorul pe care-l vedem prin geam pare a fi mai degrabă unul distopic.

 

(*Dialogul cu scriitorul Dumitru Crudu a fost inițiat/ realizat de Andrada Strugaru.)

Foto: Alina Sava. Articol preluat din ALECART 23.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.