28 iunie 1948: tânără mamă cu soț deportat, primind în toiul nopții vizita șefului de partid în sat; șeful de partid aduce făină.
28 iunie 1950: băiat pe o uliță prăfuită, în urma unui cortegiu funerar, suferind pentru prima dată din dragoste; întors acasă, jelește alături de familie vaca.
28 iunie 1968: tânăr dezertor, fugit pentru a vedea lumea liberă de la Praga, ascunzându-se de ofițeri și miliție.
28 iunie 2018: grădinarul lui David Lodge la Chișinău, încolțit de membrii Uniunii Literare.
28 iunie 1940: soldații români, marii proprietari de fabrici, restaurante și hoteluri, negustorii de pânzeturi, prăvăliașii, medicii și profesorii, sau funcționarii statului, impiegații, jandarmii și muncitorii părăsesc orașul. Chișinăul se golește ca un pahar de apă scăpat din mână. Ard portretele regelui și steagurile României. Basarabia este „eliberată” de către sovietici. Mihai Mihailovici se naște.
Chiar și de la distanță, în toate aceste cadre fugitive, desprinse din romanul lui Dumitru Crudu, există ceva de natură imagistică, ce pare a fi mai degrabă opera unui versat cineast, care m-a convins că, dacă Moldova ultimilor 79 de ani ar fi fost trasă pe un diafilm, cu siguranță Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici ar fi fost acela.
(aproape) 80 de ani de singurătate
Mihai Mihailovici se naște, de fapt, odată cu ruptura dintre românii de o parte și de alta a Prutului; viața lui începe în același timp cu aceea Basarabiei sovietizate, asupra căreia comunismul se abate anihilând ceea ce fusese construit înainte, impunând noi modele, ideologii și idealuri sociale, permanentizând confuzia, teama, neliniștea și nesiguranța. În aceste circumstanțe, destinul băiatului este, încă din fază incipientă, condiționat contextual; existența și experiența lui anterioară „Zilei Eliberării” sunt nule, iar acest lucru îl transformă, în mod indirect, într-un exponent al unei generații limită, de tranziție: felul în care evoluează și ceea ce i se întâmplă lui și familiei sale în Chișinău, Flutura, Siberia, Anglia și Tbilisi, întotdeauna sub semnul zilei fatidice de 28 iunie, reflectă întocmai felul în care a evoluat și tot ceea ce s-a trăit în Moldova și în fiecare casă de pe teritoriul acesteia în ultimii 80 de ani; este, de fapt, în sine, povestea încercărilor de adaptare/ resemnare/ avansare/ resemnare, a zbuciumului și a goanei neîntrerupte în căutarea unei soluții, a unui rost al vieții pe care toți românii din Basarabia au trăit-o de la 1940 încolo.
Amintind de Marquez într-Un veac de singurătate, Dumitru Crudu nu își minimalizează personajele pentru a face loc expunerii istorice în radiografia aspectului socio-politic al Basarabiei, ci, mai degrabă, fiecare membru al familiei Lebădă-Gavrilovici, de la Mihai Feodorovici și Liza, părinții lui Mihăiță, care părăsesc Chișinăul și se refugiază în Flutura în timpul invaziei sovietice, și Radu Gavrilovici, șeful de partid care preia conducerea Fluturei și cel de-al doilea soț al Lizei, până la copiii și nepoții acestora (fie că se angajează la aceeași tipografie, aduși de Vladilen, căruia succesul în viață îi este asigurat de numele abreviat de la Vladimir Ilici Lenin, fie că se ascund sub pat de miliție sau renunță la bursa de traduceri în Georgia și părăsesc în plin război civil țara cu bani împrumutați, fie că emigrează pentru a-și câștiga traiul) devin instrumente în crearea unui mare tablou; căci mutațiile politice se subînțeleg din turnurile existenței lor, așa cum felul în care viața fiecărui personaj evoluează se subînțelege din schimbările care au loc în exterior. Deci instalarea comunismului, foametea, locuințele de stat, poliția politică, suspiciunea, războiul din Transnistria, tranziția anevoioasă, împiedicată de funcționarea neîntreruptă a vechilor mecanisme mentale și politice nu iartă nici clanul Lebădă-Gavrilovici. Mai mult decât atât, este accentuată interdependența stabilită între macro-nivel și micro-nivel: instalarea comunismului conduce la deportarea lui Mihai Feodorovici, tatăl lui Mihăiță, iar foametea care urmează o determină pe Liza să înceapă o relație cu Radu Gavrilovici, lider de partid, care le poate procura hrană copiilor ei. Atunci când Mihai se întoarce nu mai este primit în casă, iar vestea că Liza și Radu sunt un cuplu îl aruncă într-un întuneric existențial în urma căruia își află spontan, dar nu pe loc, sfârșitul sub roțile unui tren. La fel, luptele de la Tighina, care au valoare episodică în macro-nivel, schimbă definitiv viața lui Mihai Mihailovici, care își pierde ambele picioare și căruia nu îi rămâne decât să ducă o existență secătuită, străină, distantă față de oameni. Relația aceasta dintre individ și context, dintre personal și universal, episodic și permanent, la nivel micro și la nivel macro dobândește o amploare spectaculoasă, deconcertantă, pe alocuri hipnotică.
Lui Radu Gavrilovici nu-i venea să-și creadă ochilor. Să mai spună cineva că nu se întâmplă minuni. Iată una dintre ele. Ziarul ăsta de azi a căzut din cer. Radu Gavrilovici se aplecă mirat și fericit spre ziarul căzut la picioarele sale, și-l apucă între degete, ca pe o sticlă de lapte, dar nu putu să-și dezdoaie spatele (…) și rămase încovoiat spre pământ, cu ziarul în mână ca un semn de întrebare. Când milițienii au năvălit la balcon, lui Bogdan Gheorghevici i-a pierit curajul să se mai arunce în gol și i-a lăsat să-l înșface de brațe și să-l tragă în casă. În sfârșit, Radu Gavrilovici și-a dezdoit spatele și s-a ridicat în picioare. Putea merge. Și se porni spre banca aia de la intrarea în bloc, cu Moldova socialistă în mână. Dar înainte de-a intra în bloc, se mai uită o dată în sus ca să vadă de unde totuși a căzut ziarul acesta atât de drag lui, care urma să-i înfrumusețeze o nouă dimineață din viață. Sus, toate balcoanele și ferestrele erau închise și el nu observă nimic ciudat.
Dincolo de o ilustrare sau, mai bine-zis, o punere în scenă a ceea ce devine probabil cel mai tulburat secol din istoria Basarabiei și a României, Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici mi-a lăsat impresia că ar putea fi, dacă nu chiar că trebuie privită, și ca un experiment asupra naturii umane în ansamblu: ne sunt aduși în față acești oameni simpli, asemănători (dacă nu chiar înrudiți) și diferiți totodată, iar de la un an la altul, de la un 28 iunie la altul, sunt surprinși în câte o fotografie, întotdeauna sub un alt filtru, sub o altă lumină. Dumitru Crudu ne arată, în definitiv, că sufletul omenesc este elementul invariabil, singura constantă (în sensul permanenței, nu al platitudinii), iar, fie că este vorba de familie sau politică, sau, ca în cazul romanului, de felul în care (chiar și) familia se transformă prin prisma politicii, ceea ce se întâmplă în jurul lui e o problemă de reglaj și de lumină, atunci când este developat filmul.
punerea în scenă
Imposibil de trecut cu vederea este caracterul scenic al acțiunii și teatralitatea personajelor. Așa cum observă Gelu Diaconu pe www.omiedesemne.ro, într-o cronică a romanului lui Dumitru Crudu, pe parcursul întregului roman sunt atât de elaborate straturile paraverbal și nonverbal, încât personajele devin niște entități dense, ultra-expresive, ce ar putea cu ușurință să ia locul actorilor unui film mut.
Tovarășul Viorel, cu un fel de sfredel și fără anestezie, îi găurea un dinte și lui Mihăiță îi dădură lacrimile și Pavel Ivanovici îl văzu că se uită la portretul lui Stalin și crezu că plângea pentru că-și amintea că acest conducător atât de înțelept a murit.
Lumina sub care își așază autorul personajele, fie că este cea a unui anumit context istoric sau nu, de la un capitol la altul, scoate la iveală aceeași lume a oamenilor mărunți, a gesturilor ordinare și a vorbelor familiare; ceea ce oferă însă, consistență cadrelor aproape cinematografice este tocmai atenția pentru detaliu, manifestată obsesiv și impecabil, fără a trăda atitudinea nonșalantă și detașată pe care o asumă naratorul.
Este impresionant felul în care Dumitru Crudu reușește să transforme unele dintre cele mai firești gânduri, dintre cele mai banale sau stânjenitoare situații în adevărate spectacole ale neputinței, ale obișnuinței, ale iubirii sau, mai exact, ale elementului cât mai uman din fiecare dintre noi. Un 28 iunie ploios, în care Mihai Mihailovici se hotărâse să își serbeze aniversarea, naratorul îl brodează la marginile absurdului: asemenea unui scenograf, o așază pe Barno alături de copii refugiată într-o cofetărie și telefonând la intervale regulate pentru a-l asigura pe soțul ei că vor sosi invitații, în ciuda furtunii, iar pe Mihai îl lasă în apartament, cu masa pusă, cu apa care începe să picure din tavan – iar toată emoția așteptării musafirilor este completată de alergătura bărbatului în apartamentul lui, în încercarea de a goli și de a înlocui la timp toate vasele în care lăsase apa să se scurgă, până când decide să acopere canapeaua copiilor cu propriul trup pentru a o proteja de umezeală.
Umorul construit înăuntrul absurdului, ironiei și autoironiei este calibrat perfect, integrându-se și potențând impactul discursului fluid al naratorului. Cu toate acestea, scenele savuroase, chiar și în tragismul care le înconjoară, nu mușamalizează sau, mai bine-zis, nu minimalizează mesajul de substrat al cărții: alegoria dintre soarta Basarabiei și cea a lui Mihăiță, într-un parcurs anevoios, care, până la urmă, nu este justificat, nici justificabil prin neșansă. Romanul lui Dumitru Crudu lansează, cu subtilitate, și o întrebare de tipul „Cum ar fi fost dacă”, ilustrând raportul dintre eveniment imposibil de influențat, alegeri personale, alegeri colective și destinul scăpat de sub control. Mihăiță însuși, poate asemenea Basarabiei, ajunge să crească în umbra a două modele paterne: tatăl natural, deportat și anticomunist, și tatăl vitreg, comunist convins, iubitor de revoluție, ajuns în familia lor inițial ca sursă de hrană, mijloc de supraviețuire; condiționare contextuală care limitează posibilitățile de a alege ale protagonistului într-o lume în care nu poate fi spus ce este rău și ce este bine, ce este greșit și ce este corect; undeva, pe fundal, în decor, mereu cineva sărbătorind 28 iunie, Ziua Eliberării, și Mihăiță sărbătorindu-se din când în când, în rest, trecându-se el însuși cu vederea, mai puțin important decât toți oamenii.
