Pentru absolvenții promoției 2020 nu a existat propriu-zis un capăt de drum… El a început cu o suspendare, a cutremurat firescul unui final de ciclu și a făcut imposibil un punct terminus care să „valideze” momentul de rămas-bun adresat anilor de liceu și adolescenței.
Fetele de la „filo” din Colegiul Național își vor auzi miercuri, la ora 12, strigat pentru ultima dată numele la o oră de dirigenție (on-line). O oră la care și-au invitat profesorii pentru a povesti despre lucrurile cu adevărat importante, despre ce a însemnat pentru ele a fi și a face lucrurile altfel, despre cum poți să-ți descoperi bucuria în apropierea de celălalt, rămânând transparent și trăind extrem de tare & incredibil de aproape – una de cealaltă și unii de ceilalți. O oră care va avea ca motto versul lui Borges „Suntem deja uitarea ce vom fi” (vers ce a devenit și titlul unui volum cunoscut). Până atunci, o parte dintre gândurile lor, aici, ca un zbor în bătaia săgeții:
„Acum, în al XII-lea ceas, pot spune că filo/ Alecart/ liceul (ele în multe locuri se suprapun) nu a însemnat doar a cunoaște și a discerne frumusețea, valoarea și bunătatea din oameni, ci și să îi întâlnesc pe mentorii despre care, mult mai târziu, am înțeles că sunt într-o foarte mare măsură responsabili de simbiozele noastre.”
Anastasia Fuioagă*: Mărturisesc că îmi e destul de greu să-mi adun gândurile în acest moment, stând în fața laptop-ului, înconjurată de cărți & caiete, de volume de poezii care acoperă cuvintele sinteze și bac de pe diferitele culegeri din cameră. Mă încearcă acum un amestec de emoții, ca la un 5-6 dimineața prins la sfârșitul unei petreceri la care n-ai simțit cum trece timpul, când din boxe se aude o melodie ușor melancolică în timp ce se strâng scaunele.
Nu știu cum aș putea să fac o ierarhie a momentelor fundamentale din liceu. Cred că cele care m-au marcat cel mai mult sunt cele despre care nu se scrie și, într-un fel, mă bucur că e așa. Dincolo de orice altceva însă, liceul a fost povestea în care am descoperit literatura și-am început să cred în ea. Nu vreau să devin tezistă, dar, cel puțin acum, cred că literatura e ceea ce rămâne esențial și mai cuprinzător din acești patru ani, iar asta pentru că ea nu se rezumă la cărțile citite, ci adăpostește și întâlnirile, toate stările și trăirile care m-au însoțit în acest continuu periplu printre paginile lor. Dacă n-ar fi fost literatura, n-ar fi fost nici oamenii, n-ar fi fost nici emoțiile acelea care ne fac să fim vii și ne fac să fim oameni, n-ar fi fost nici filmele văzute, nici albumele ascultate, nici discuțiile de ore întregi, n-ar fi fost nici prieteniile. Am simțit că literatura s-a plimbat alături de mine, ușor în spatele meu, gata să mă prindă atunci când simțeam că mi se crapă pământul sub picioare și că eu devin transparentă până la refuz. M-am aruncat cu încredere în brațele ei și-am înțeles că e singurul lucru pe care realitatea uneori cam aspră nu mi-l va putea răpi niciodată.
Orice poveste începe însă cu un povestitor care s-o arunce în lume, iar eu n-aș putea să vorbesc despre povestea aceasta a literaturii fără să vorbesc și despre cei ce au început-o, anume profesorii din liceu. Emil și Nicoleta Munteanu, respectiv d-na Radu Adriana sunt oamenii care, dincolo de faptul că m-au făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de literatură și de istorie, mi-au arătat, poate fără să știe, ce fel de om vreau să devin. Am învățat de la ei ce înseamnă prietenia, răbdarea, ce presupune să ajuți pe cineva, ce înseamnă verticalitatea, coerența interioară, ce înseamnă să nu te lași compromis de realitate. Am văzut în ei prestanța, eleganța, demnitatea.
Simt cum anii ce urmează nu mai au răbdare cu băncile liceului și știu de pe-acum, într-un mod inexplicabil, ce va fi în mintea mea atunci când îmi voi ține în palmele umede diploma de absolvent. Va fi o anume oră de dirigenție din clasa a X-a, în care dirigu’ ne-a citit episodul cu valiza lui Steinhardt din Jurnalul fericirii, și cuvintele lui de la sfârșit: atâta timp cât veți rămâne onești cu voi înșivă, nimic rău nu vi se va întâmpla cu adevărat.
Poezia ne va scoate vii din asta. Restul e o mare poveste din care sper să nu ies niciodată.
(*Anastasia este semifinalistă a Concursului Național de Literatură „Rețeaua literară”-2020, concurs organizat sub egida PEN Club România, semifinalistă a Concursului Național LicArt și a obținut calificarea la faza națională a Olimpiadei de Filosofie-2020.)
Andrada Strugaru*: Nu chiar din prima, dar din a doua mea zi de „filo”, în clasa a X-a, Tamara m-a și ne-a zguduit cu o prezentare a „lecturii de vacanță” (Recviem pentru o țară pierdută, Nichita Danilov) care m-a aruncat în miezul unor exerciții de admirație pentru care nu ar fi avut cine să mă pregătească. Am avut impresia că am ajuns aici și am întâlnit emoția în persoană; într-un loc în care FILIT-ul a fost decretat sărbătoare universală sau, cel puțin, „săptămână luminată”, în care întocmai libertatea de a citi, simți, vorbi și scrie într-o manieră diferită, personală, despre orice este limbajul comun, elementul de coeziune, firul roșu care înnoadă o fundiță între două persoane care nu par să aibă niciun fel de legătură. Înainte să îmi dau seama, mi s-a construit și mie nodul.
Filo a venit și cu o nouă formă de simbioză, care a început (așa cum de multe ori, în liceu, începe) în banca de la școală: cu aceeași mirare și duioșie văzând că persoana de lângă tine ajunge treptat exact ca ultima foaie albă împărțită la un test, ca pixul ăla de care aveai atâta nevoie sau cerneala albastră înainte de simulare: indispensabilă, familiară/familială, păstrând o dăruire necondiționată.
Și simbiozele au continuat înainte, în, și după ALECART, traducându-se dintr-o prezentare la comun pregătită în drum spre librăria Tafrali într-o salată spălată în dușul de la cămin care să însoțească o „șezătoare” interminabilă. Și, de fapt, așa s-a transpus și admirația: dinspre felul în care fetele din jurul meu reușesc să împărtășească talent și emoție în tot ceea ce scriau sau spuneau în fața mulțimii, înspre felul în care împărțeau (cu mine, și nu numai) fără să stea pe gânduri (uneori ultima/singura) farfurie de mâncare din pachetul de acasă.
Acum, în al XII-lea ceas, pot spune că filo/ Alecart/ liceul (ele în multe locuri se suprapun) nu a însemnat doar a cunoaște și a discerne frumusețea, valoarea și bunătatea din oameni, ci și să îi întâlnesc pe mentorii despre care, mult mai târziu, am înțeles că sunt într-o foarte mare măsură responsabili de simbiozele noastre. Tot aici am prins (cu adevărat) curaj și încredere să îmi exprim părerile necosmetizate în discurs, în eseu sau în atât-de-dragile recenzii; dar, mai ales, aici am întâlnit oamenii care au crezut în ceea ce scriu (și în ceea ce am scris toate de-a lungul timpului), punându-se în felul acesta o inevitabilă piatră de temelie la persoana/omul/eul mai dezirabil care a început să se construiască.
Îmi dă încredere în viitor și, dacă vrem, în atât de abstract numitele „prietenie” și „educație”, că ceea ce a făcut locul acesta pentru mine va continua să facă pentru atâtea alte generații: că pentru ei totul, și ceva în plus, va fi repetat, iar pentru mine (și partenerele mele de simbioză) totul, și ceva în plus, va fi, cândva, repetabil.
(*Andrada a avut anul trecut lecturi pubice la festivalurile internaționale: „Poezia e la Bistrița”, FILIT și „Poets in Transylvania”, este finalistă LicArt, a fost olimpică la latină și română. Poezia ei a fost inclusă în două antologii și a apărut în reviste culturale prestigioase.)
„Pentru că am crescut unele prin altele, urcându-ne pe umeri, împingându-ne de tălpi și aruncându-ne scări ajutătoare. Pentru că nu a fost niciodată vorba despre ierarhii, ci doar despre ce putem oferi mai mult potirului comun.”
Tamara Bivol*: Suntem atât de norocoși. Dacă aș putea, m-aș opri aici. La a spune cât de norocoși suntem să locuim spațiul cultural sub aripa magică a Alecartului și, mai ales, a oamenilor ce dau viață acestuia.
În lumina finalului de ciclu care se apropie parcă temător, parcă amenințător, îmi place să cred că noi, cei din redacția care predă în aceste momente ștafeta, am parcurs, la bordul acestei fantastice nave, ținuturi cel puțin memorabile și demne de a fi înscrise în istoria îndelungată care-i este sortită Alecart-ului.
Dacă am reușit să dăm un suflu nou acestui proiect rămâne o întrebare de care viitorul se va ocupa. Dacă a reușit însă Alecart să ne însuflețească pe noi cu adevărat nu mai există dubii, cel puțin nu în ceea ce mă privește. E impresionant cum un microcosmos care nu e orientat niciodată spre individualități le creează și le zidește în cel mai frumos mod. În acești aproape patru ani de Alecart, a fost întotdeauna despre alții și despre cum întotdeauna celălalt este calea spre adevăratul eu.
În definitiv, acesta este lucrul pentru care sunt în cea mai mare măsură recunoscătoare oamenilor care mi-au construit lumea în ultimii ani. Ochi cu ale căror lacrimi comunicam atunci când încercam să conturez cruzimea unor universuri mai mult sau, din păcate, mai puțin ficționale din cărțile prezentate; scriitori alături de care am acceptat provocarea depășirii barierelor lingvistice și am experimentat verbalizarea unei limbi ce până atunci se auzise doar la televizor și în capul meu; necunoscuți cu care ne îmbrățișam după lungi zile de FILIT încheiate cu succes; jurnaliști ale căror microfoane și camere au prins fragmente din magia noastră; vitalitatea și entuziasmul ce mă izbeau când deschideam ușa sălii Alecart Junior; bucuria de a fi adunat destul de mult în ulciorul tău pentru a putea transfera mai departe. Din această energie exterioară mi-am hrănit și inspirația, și motivația, și speranța că într-adevăr se poate trece și altfel prin liceu.
Energia eternă, încrederea în ceea ce urmează și, mai ales, convingerea că frumosul va ajunge în viața noastră viitoare oriunde vom ști să rostim un vers frumos, să conturăm imagini sau să fredonăm muzici, pe toate acestea le-am învățat, însă, de la colegele (!) mele din redacție și, împreună, de la profesorii coordonatori Emil și Nicoleta Munteanu. Alecart a fost, din acest punct de vedere, spațiul generozității supreme, pentru că am împărțit, în patru ani, totul – de la idei, chei de interpretare, întrebări, la ritualul de cafea, emoția dinaintea prezentării (re)construite în baia cafenelei, slalomul printre task-uri și deadline-uri, blocajele de la miez de noapte care alungau somnul, revolta față de sistemul ce claustrează, nu încurajează.
Pentru că am crescut unele prin altele, urcându-ne pe umeri, împingându-ne de tălpi și aruncându-ne scări ajutătoare. Pentru că nu a fost niciodată vorba despre ierarhii (exceptând topul imaginar al glumelor spuse la ședința de redacție), ci doar despre ce putem oferi mai mult potirului comun.
Pentru că am plecat de acasă și am ajuns tot acasă, vă mulțumesc. Atât sunt de norocoasă!
(*Tamara a fost olimpică la istorie, a obținut Premiul I la Sesiunea Națională de Comunicări Științifice-istorie.)
Sabina Cojocaru: Celor care au plecat. Celor care se gândesc să plece. Celor ce vor pleca.
Te rog să nu te stresezi, important e să citești și să scrii cu bucurie! îmi spunea domnul diriginte înainte de testările pe care le-am dat pentru a mă transfera de la mate-info la filologie; atunci a început cu adevărat liceul pentru mine. Am rămas cu bucuria de a face aceste lucruri și am descoperit o pasiune poate prea puțin bănuită până atunci, istoria. Deși am avut nevoie de mult răgaz să iau hotărârea de a studia în clasa de filologie de la Colegiul Național, timpul a avut răbdare cu mine chiar și în momentele în care eu nu aveam.
Răbdarea mi-am testat-o citind Avalon, romanul lui Bogdan Suceavă; în afara cărților scriitorilor prezenți la Întâlnirile Alecart de la Filit 2018, am vrut să aflu secretele emigranților fericiți prin intermediul personajului principal, sosit în America dintr-un regim totalitar pentru a studia matematica. Am sfârșit prin a înțelege mai multe lucruri despre matematică decât m-aș fi așteptat, însă nu din nostalgie sau regret, ci din necesitatea de a fi reușit să-mi asum abandonul, nu eșecul: matematica nu putea ține loc, pentru mine, de filosofie, religie, atitudine politică și, în ultimă instanță, de pașaport. Odată cu permisul de conducere, cel de la biblioteca județeană sau cel de reducere la Cărturești, de doi ani am bucuria să am un alt pașaport și, deși n-am plecat departe, am păstrat și eu un secret de emigrant: când cartea de identitate expiră, ea trebuie schimbată imediat, fără excepții.
„Literatura și prietenia își dau reconfortant mâna, iar această strângere de mână este cel mai frumos dar pe care l-am primit în anii de liceu.”
Viviana Gheorghian*: Privind înapoi, totul se rezumă la un singur cuvânt cheie, iar acela este întâlnire. De-a lungul acestor patru ani, întâlnirile cu oameni și cărți prilejuite de Alecart au reușit, fiecare în parte, cu o forță și cu o siguranță absolut seducătoare, să construiască, să modifice, să rupă și să reașeze sub auspiciile unui nou sens părți componente ale sufletului meu. Poezie. Muzică. Proză. Arte plastice. Film. Teatru. În aceeași direcție, prietenie. Frumusețe. Admirație. Și multă recunoștință.
Întâlnirile Alecart & FILIT & Poezia e la Bistrița. Cărți & oameni & povești a căror amintire încă mă emoționează. Când citesc un roman din literatura rusă, invariabil îmi amintesc de Mihail Șișkin, de cărțile sale și de vibrația vocii, când fermă, când tremurândă, atunci când vorbea despre cele două Rusii, despre facerea unui roman, despre oamenii aflați în suferință, despre literatură. Când citesc un nou volum de poezie, invariabil îmi amintesc de Bistrița, de toți poeții a căror poezie am ascultat-o, trăit-o și asumat-o dintr-o perspectivă a mea în sinagogă. Când citesc poezie, de cele mai multe ori mă gândesc și la un prozator, iar acela este Gyorgy Dragoman, scriitorul care trăiește literatura și viața cu aceeași intensitate și dăruire, scriitorul pentru care fiecare aspect insipid al existenței poate nutri o poveste și pentru care poezia este elementul indispensabil supraviețuirii noastre ca oameni. Când mă gândesc la cât de tristă și de nedreaptă este uneori lumea aceasta, mă refugiez în interiorul următorului gând: dacă l-ai ascultat măcar o singură dată pe Radu Vancu vorbind, nu ai cum să nu crezi în frumusețea lumii. Și a oamenilor. Și a literaturii. Când pășesc, când vorbesc, fac cunoștință cu oamenii, simt cum toate întâlnirile din acești ani se răsfrâng asupra mea. Și sunt, din nou, recunoscătoare.
Cea mai valoroasă rămâne, însă, întâlnirea cu oamenii alături de care am străbătut acest drum, pentru că Alecart a însemnat pentru mine, poate mai mult decât orice altceva, prietenie sinceră. O prietenie care s-a născut și s-a construit treptat, firesc, în absența nevoii terifiante de a o verbaliza, chestiona ori căuta. O prietenie care plutește tacit între noi și care ne ține aproape, o prietenie generată de pasiunile noastre comune, de bucuria întâlnirii și de admirația pe care fiecare dintre noi am nutrit-o, la un moment dat, una față de cealaltă. În cercul format de întrepătrunderea gândurilor și sufletelor noastre, s-au așezat blând, deopotrivă ca îndrumători, ca mentori și ca prieteni, profesorii noștri, cei în absența cărora prietenia, întâlnirea, literatura și, în principiu, frumusețea ar fi rămas noțiuni deformate, mult prea abstracte și lipsite de sens. Datorită lor, în Alecart, literatura și prietenia își dau reconfortant mâna, iar această strângere de mână este cel mai frumos dar pe care l-am primit în anii de liceu.
(*Viviana a fost olimpică la istorie, anul trecut obținând Mențiune la faza națională.)
„Anii mei de liceu au miros de cărți cumpărate de la anticariate sau nou-venite în colete și gust de ciocolată împărțită în pauze.”
Amalia Carciuc*: Când privesc la anii mei de liceană – aproape pe terminate – îmi dau seama cât de mult a însemnat pentru mine găsirea unui adăpost pentru fiecare idee rostită stângaci sau care nu își găsea o formă închegată care să mă mulțumească pe deplin. Inevitabil, la începutul unui drum cauți un grup, o poveste de care să te agăți, în care să fii prezent și autentic, de aceea am fost răbdătoare și blândă cu pasiunile mele, pe atunci încă necultivate. Treptat, literatura a devenit pentru mine un organism viu, palpabil, pe care l-am cercetat mereu cu o curiozitate adesea neînțeleasă de cei din jur. De aceea, e mereu eliberator gândul că ți-ai găsit o sectă care să te îmbrățișeze și în interiorul căreia să te simți ca într-un mare cocon protector.
Îmi este greu să mă opresc doar asupra anumitor experiențe pentru că mi-e frică să pun niște etichete, considerând că fiecare dintre acestea a avut propria înrâurire, a trasat o direcție pe care am explorat-o la un moment dat. Fața nevăzută a Alecartului însumează toate clipele de extaz sau de agonie (cu recenzii scrise în miez de noapte, finalizate odată cu alarma de dimineață, cu întâlniri așteptate cu sufletul la gură), prietenii în care am încredere că nu sunt trecătoare, un nucleu în jurul căruia ne-am adunat ca albinele la miere și, mai mult decât atât, imaginea a doi profesori îndrăgiți prin felul în care au mijlocit și susținut întâlnirea cu apele mișcătoare ale literaturii, Emil și Nicoleta Munteanu.
Prietenia nu s-a desfășurat doar în contextul evenimentelor Alecart și aleg să cred că s-a cristalizat (și) cu o pungă de biscuiți strecurată în ghiozdan de prietena-care-face-gesturi-frumoase-mereu-pe-fugă pentru a îndulci nopțile în care nu ai nimic de ronțăit la cămin, (și) cu vizitele în cămăruța neîncăpătoare în care ochii cercetători caută, pe furiș, detalii dintr-un tine pe care nu îl văd la școală, (și) cu gândul că sunteți împreună în această mare aglomerare și, inevitabil, îl influențezi pe celălalt prin acțiunile tale. Nu îmi plac superlativele, dar o să îndrăznesc să îmi numesc prietenii o mare familie, gândindu-mă cu o strângere de inimă că de unii mă voi despărți odată cu începerea facultății. Așadar, anii mei de liceu au miros de cărți cumpărate de la anticariate sau nou-venite în colete și gust de ciocolată împărțită în pauze (asta în cazul în care colega din spate nu aducea humus și sticks-uri), decupaje mici de fericire sau momente de cădere la capătul cărora prietenii îți spun mai poți un pic.
Să rămână, deci, tropotul pantofilor pe străzi al celor care vin de la teatru, al celor care încă mai caută o alimentară după o lectură de poezie pe fundalul unui râs tineresc, zgomotos, incapabil să anticipeze ce îl așteaptă și, mai ales, să rămână prietenia, acel exercițiu admirativ pentru care o să fiu veșnic recunoscătoare, și motto-ul dirigintelui: zâmbește! mâine va fi mai rău.
(Amalia s-a calificat anul acesta la faza națională a Olimpiadei de Lectură –OLAV.)
„Ești mândru că învinșilor li s-a lăsat literatura.”
Iustina Cârstoiu: Când nimic nu te mai sperie, nici măcar cuvintele lungi sau picturile abstracte, când înveți despre fragilitate în miez de noapte, când parcă sunt prea multe nume pentru o singură memorie și într-o piruetă haotică au trecut 4 ani. Liceul rămâne un colaj despre prietenia cu toți și prietenia cu tine, despre a transforma oameni în familie și a plânge zgrunțuros sau a râde rușinat cu mâinile încordate duse la gură și capul pus sub banca. O continuă teorie a apropierii în care bei cafea zilnic pentru doi, în care mergi la teatru și citești sau, poate, doar înveți melodia Mariei Tănase pentru a cânta versurile alături de prietena ta. Totul este foarte intens, fiecare reflexie în vitrină aduce un alt deja-vu. Înveți anotimpurile în funcție de lumina clasei când neonul este stins și crezi că este o poveste fără sfârșit.
Prietenii mei se vor răspândi în fericirea lor, pașii noștri nu se vor sincroniza, jumătatea o să își uite sfertul și orice rest o să se ascundă, cel mai probabil, într-o manea salvată în „Vizionați mai târziu”. Dar primăvara voi auzi înfundat sunetul sticlei prea ieftine de vin alb deschis cu cheia, când a început, de fapt, un râs asurzitor dintr-o prea prostească fericire a zilei de vineri.
Începutul liceului a fost ca o restartare din fabrică a tuturor reperelor anterior formate. O să rămână mereu emoția primei întâlniri Alecart, atunci când înțelegi că și scriitorii sunt umani, când, vorbind despre cărți, vorbești despre tine, o introspecție a sinelui prin celălalt. Începi să crezi în absurd atunci când primul scriitor ce ți-a vorbit la finalul evenimentului îți zâmbește anul următor în cortul Filit. Liceul a însemnat o reactualizare a priorităților, a valorilor, este despre cum să îmbrățișezi eșecul și să te îndrăgostești de frică pentru a te salva din neputință. Când poate încă nu poți vorbi public fără să te sufoci sau să tremuri, dar ții microfonul în mâna. În final, te uiți la poarta liceului cu mâinile în buzunar și ești mândru că învinșilor li s-a lăsat literatura.
„Îmi doresc să împrumut, când voi fi și eu profesor, din subtilitatea necesară unei astfel de intuiții a profesorului meu.”
Ioana Tătărușanu*: Când am intrat la liceu, eram nu doar un altfel de om, ci și un altfel de elev. Purtam cu mine bagajul unor convingeri firave, al unor preconcepții asupra limbajului și literaturii, însă aveam bucuria aproape obsesivă a lecturii, care nu s-a schimbat de atunci decât, poate, prin nuanțare și rafinare. S-au întâmplat însă cu mine alte schimbări fundamentale, pe care le datorez, mai mult decât Alecartului, prieteniei. Sunt poate curajoasă să-mi consider, aproape de absolvire, profesorii Emil și Nicoleta Munteanu prieteni. Am acum propriile dubitații legate de posibilitatea reală a unei astfel de situări, însă ele pălesc fulgerător când mă gândesc la multele momente și dialoguri cu ei, cu colegele din redacție, care m-au făcut să cresc. Fie că ele s-au petrecut seara târziu, la Festivalul de la Bistrița, la ore, în timpul meu liber care gravita ocolitor în jurul acelorași preocupări și obsesii comune, Prietenia m-a înălțat, mi-a corectat stângăciile, m-a situat în interiorul unor comparații și ambiții pe care le-am înțeles odată cu trecerea rapidă a timpilor condensați pe marginea nevoilor și îndatoririlor imediate. Sunt o tânără învolburată, excesivă, am avut întotdeauna de la viața mea așteptări idealiste, care vizau Frumusețea și ignorau împotrivirile lucide ale realității.
Clasa a noua este acum pentru minte un timp îndepărtat în care nu mă mai recunosc decât prin urmele pe care persoana mea de atunci le-a imprimat necruțător (dar pe bună dreptate) asupra celor câțiva oameni care m-au însoțit în rătăcirile de atunci. Dirigintele meu este unul dintre acești oameni, chiar dacă prezența i-a fost subtilă, nedeclarată, în marginea absenței. Intuindu-mi nu doar zbaterile, ci și ambițiile naiv idealiste, profesorul meu de literatură mi-a spus să scriu un roman. Câte douăzeci de pagini pe săptămână. Am primit inițiativa oarecum ca pe o cerință, oarecum ca pe un imbold și aceea a fost perioada în care mi-am concentrat mai mult ca niciodată apoi eforturile și consecvența asupra redactării la timp a celor douăzeci de pagini. Nu m-am dezis niciodată de conținutul lor, deși ele sunt un fluviu ficționalo-biografic nesusținut decât prin exercițiul și eliberarea pe care le-au presupus. Răspunsul profesorului meu a rămas, în timp, cea mai luminoasă și sincer îmbucurată reacție pe care a avut-o referitor la vreuna dintre încercările mele literare. În sine, a reprezentat cu mult mai mult, pentru că nu s-a redus la haina unei metode terapeutice camuflate. Cred că profesorul meu a vrut, atunci, să-mi trezească conștiința celui care scrie, să-mi lumineze alternativa. Într-un fel, calea. De atunci, am scris mult mai rar, niciodată la fel de mult, însă atenția pe care am acordat-o limbajului s-a modificat dintr-odată. Mi s-au ascuțit simțuri, lecturile mi s-au diversificat, am început să nu-mi mai tolerez în frază excesivul sau aleatoriul. După aproape patru ani, identific acel moment ca fiind secvența de restructurare de la care multe altele s-au ramificat. Profesorii nu au datoria programatică a unor astfel de aprinderi. Nici elevii, în majoritatea lor, nu găsesc în nevoile acestea o condiție fundamentală a parcursului lor viitor. Însă eu am avut și dirigintele meu mi-a răspuns. Îmi doresc să împrumut, când voi fi și eu profesor, din subtilitatea necesară unei astfel de intuiții.
(*Ioana a obținut premii la concursuri naționale de creație literară, este semifinalistă a Concursului Național de Literatură „Rețeaua literară”-2020, concurs organizat sub egida PEN Club România. Anul trecut a obținut Premiul I -cu punctaj maxim- la faza națională a Concursului „Tinere condeie”, a avut lecturi publice la Festivalul Internațional „Poets in Transylvania” și la Institutul Blecher, iar anul acesta a fost invitată ca poet nedebutat la Festivalul Internațional „Poezia e la Bistrița”. Creațiile ei literare au fost incluse în mai multe antologii.)
