Privesc berzele de pe acoperișul primăriei și chiar încerc să mă gândesc la un roman. Ar avea rost oare să scriu un roman despre dependență și încercarea de a te lăsa de ceva? Uite, chiar merită gândită o chestie din asta. Să scriu despre chin, despre derută, despre ratare, despre orice altceva decât ceea ce înseamnă normalitate. Un roman despre ratare, ăsta ar fi un subiect care mi-ar plăcea. Și dacă se termină bine? Mie nu îmi plac romanele cu happy-end.
În fața unui destin care nu se vrea a fi implacabil, dar care este atemporal, adică maimultcaprezent, evoluția noastră are vocația unui traseu maleabil. Cel puțin asta am realizat citind cărțile lui Cristian Fulaș, Fâșii de rușine & După plâns, două volume constituite sub forma unui melanj de atitudini complexe, cu întrebări și imagini când suspendate până la un posibil răspuns, când trasate în linii de forță, cu gânduri, versuri ori stări de fapt, toate zugrăvite într-un stil vibrant, grav și dinamic, în interiorul căruia este reconfortant să te plasezi ca receptor. Intri, alături de protagonist, într-un joc al dependențelor, al neputinței, dar și al recuperării și construiești în permanență, citind, noi ipoteze și premise ale vindecării. Vorbind despre literatura vie, despre creație și despre artă, despre alegeri și despre compromis, cădere, neputință și recidivă, despre teamă, singurătate și despre rușine, care mai sunt întrebările care rămân în urmă? Unde încep și unde se termină limitele vindecării?
Dincolo de stilul și de povestea pe care ți le livrează, cărțile lui Fulaș te invită la un alt tip de problematizare și de interiorizare. Dependența, viciul și toate tenebrele ori atrocitățile pe care le pot provoca ele atât de ușor și de categoric în viețile noastre sunt teme care, în ciuda gravității și consistenței lor, nu suscită, aproape mai niciodată, un interes viu. Nu știu dacă lipsa de empatie ori slab înzestrata capacitate de regăsire a sinelui în celălalt poate fi sorgintea acestor reacții aflate la limita indiferenței, dar știu sau, cel puțin, pot intui că prezentarea unor cazuri de dependență, individuale, distincte și poate chiar antagonice prin firescul și specificitatea lor, în interiorul acelorași șabloane-tip ori după regulile aceluiași mecanism, crezând chiar (paradoxal) că poți face un bine lumii, constituie o gravă eroare de percepție. Este ca și cum ai prezenta numărul de morți la știri. Adică, nu poți schimba nimic. În ciuda unei simptomatologii comune ori a unor consecințe asemănătoare în ceea ce ține de sfera vieții private ori profesionale, fiecare dependent vine cu o poveste a sa. Cu un trecut și cu un viitor ale sale care, dacă nu există, se pot (re)construi. În absența unor povești vii, dependența este doar o noțiune vagă. În acest context, ce ne-ar putea împiedica, real, să ne plasăm la distanță față de dânsa? În același timp, putem noi, oare, să ghidăm singuri viitorul atât de incert? Se spune adesea că doar atunci când treci cu adevărat printr-o stare de fapt, poți rezona cu dânsa. În (sperata) absență a unor astfel de experiențe, romanele lui Fulaș rămân pentru noi, liceenii (și nu numai), contextul potrivit (& necesar) înțelegerii și conștientizării anumitor stări și atitudini. A unor vicii și dependențe. Nesatisfăcătoare. Pentru că Fulaș nu ne prezintă dependența sub forma unui tabel psihologic, a unei sociograme ori a unei statistici rigide, ci ne-o livrează încă în formă nealterată și vie, adică prin literatură și instrumentele sale.
În Fâșii de rușine, dar mai ales, în După plâns, am simțit mereu cum traseul protagonistului, dinspre copilărie înspre maturitate, dinspre inocență înspre dependență și, în cele din urmă, înspre renunțare ori dinspre ceilalți înspre sine se confruntă cu o serie de piedici, de provocări, de un soi, așadar, de probe, plasate strategic, dar deloc calculat și, categoric, involuntar, de către însuși personajul acesta fără nume, care se zbate perpetuu pentru a găsi un sens după hotărârea de a se lăsa. Mai întâi omul care simte viața, mai apoi omul care simte strada, personajul devine în cele din urmă omul care simte literatura și lumea. Printre înstrăinări și regrete, el înțelege când renunțarea trebuie să fie una definitivă. Până acolo, însă, va fi parcurs deja un drum de la care mulți s-ar fi abătut cu ușurința și plăcerea delăsării. El de ce nu a făcut-o? Poate pentru că are propria sa poveste, poate pentru că are substanță, poate pentru că are capacitatea de a înțelege ori poate pentru că a găsit în artă, în literatură, în sculptură, în romanul său cu R mare ori în imaginea cerșetorului rușinos cu mâinile îngemănate alinare. Suprapersonajul lui Fulaș este omul care, în absența unui trecut ori a unui viitor, a unor repere ori a unui sprijin, caută și vrea să reconstruiască. De aceea, pentru mine, cele două romane nu sunt o cartografiere a dependenței, nici un elogiu adus renunțării, cât unul adus supraviețuirii, repoziționării, rigurozității și perseverenței înecate în incertitudinea permanentă a unui personaj confuz, dar drag, față de care nu poți nutri compasiune, ci atașament și speranță.
Închid cartea. În mintea mea nu rămân nici dependența și nici viciul, deși ele planează aievea deasupra tuturor celor mărturisite aici. Rămân însă imaginile atât de vibrant construite de autor. Imaginea copilului din cabinetul directorului, imaginea discuției despre literatură din bar, imaginea centrului de terapie, a injecțiilor, a oamenilor pierduți, a dălții și a bucății de lemn, a mâinilor, umbra tatălui. Imginea unui roman pe care l-ai reciti cu certitudinea că îți va spune aceeași poveste, dar că ți se va înfățișa complet diferit:
Orice creație ține de o acțiune de deplasare, spune gândul meu, schimbând brusc poemul. Îmi construiesc în minte un alt poem, unul aritmic și ilogic, tocmai poemul care nu se poate scrie și care care e format numai din sunete, muzica absolută. Cu acest poem scriu prietenia, o scriu din lovituri de daltă și din șuvoaie de apă aruncate pe lemn, o scriu pentru că știu că nu are importanță ce scriu eu și nimic nu va semăna, la sfârșit, cu o semnătură lizibilă. Totul va fi în memoria mea, scris în țesătura maimultcaprezentului.
*Viviana Gheorghian, redactor & PR Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.
** Cu Cristian Fulaș ne vom întâlni, mâine, 23 mai, la Librăria Tafrali unde, începând cu ora 17, vom discuta despre cele două romane analizate mai sus: Fâșii de rușine & După plâns.
