În mine zace toată groaza de care am nevoie, se gândește.
Cu Durerea nevăzută, Giulia Caminito plonjează pe teritoriul descompunerii interioare. De fapt, al retragerii în sine, al cedării în fața unui rău fără o formă precisă, dar nu mai puțin devastator. Romanul e o radiografie a anxietății. A acumulării de percepții care devin realități interioare. A renunțării. Treptate, zi după zi scufundându-te în spațiul sufocant al neputinței, al indiferenței – singura formă de ființare. Acolo unde te debarasezi de bucăți de viață și din tine. Acolo unde angoasa aduce cu sine o deformare a realității. A felului în care trupul reacționează. A felului în care mintea se hrănește, compulsiv, din frică. Reală pentru cel ce o simte, de neînțeles pentru cei din jur.
Personajul Giuliei Caminito e un bărbat de treizeci de ani. Al cărui corp îi transmite semnalele unei iminente apocalipse. O durere insuportabilă. Care se hrănește din ea însăși. Irațională, de vreme ce niciun medic nu o poate localiza și niciun fel de analize nu o confirmă. Pentru că nu există o boală propriu-zisă, un organ afectat, ceva palpabil, concret, de tratat. Există doar durerea vie, pentru Loris întru totul adevărată, ce se poate localiza oriunde. Un rău fizic. Hrănit de spaime lăuntrice, de căutări continui pe internet, de renunțări la ceea ce pentru cei din jur sunt gesturi și acțiuni firești.
Iar el nu mai izbutește să suporte această incertitudine, această viață care stă să se sfârșească în orice clipă, dar nu se știe când anume, această îmbolnăvire fără simptome care, imediat ce s-au manifestat, e deja prea târziu.
Harta aceasta cu puncte inflamabile, în care realitatea ta devine diferită de a celorlalți e materia romanului Giuliei Caminito. Pe ea se adună oboseala fizică, obsesia, frustrarea, starea de rău, renunțarea. Ca o bulboană în care, odată cu personajul, e atras și cititorul. Cu o forță hipnotică, presimțind dezastrul iminent, știind unde se va ajunge, dar neputând împiedica nimic. Nici absențele tot mai dese de la serviciu, nici greșelile ce vin odată cu decuplarea de la realitate, nici augmentarea lor de către nervii suprasolicitați, nici exasperarea, nici impresia că încă există o soluție, deși nu poți controla cu adevărat nimic. Cu atât mai puțin mâna ce caută telefonul, site-urile din care informațiile și mărturiile galopează către cel ce le consumă ca pe un drog – pagină după pagină de simptome, de posibilități prin care răul se manifestă, de cazuri, de boli incurabile. O gaură neagră în care se deversează orice, în care devii captiv. Singura alinare – iluzia că nu ești singur, că nu ești singurul. Singura alinare, de fapt calea sigură către alienare. Acolo unde totul pare real. Acolo unde ți se livrează orice. Acolo unde te pierzi având senzația că ți se oferă ceva de care să te agăți. Fără a-ți da seama că ești atras cu o forță de nestăvilit în jocul algoritmilor, că ceea ce numești certitudine nu e altceva decât butaforie. Și dacă nu e gaura neagră a paginilor cu pacienți, cazuri și boli, e cititul compulsiv, revenirea la problema din copilărie. Fuga în spațiul cuvintelor, goana după o cantitate de „real” care să astâmpere o foame fără saț, care să te scoată din tine. O formă, nu neapărat un sens. O cochilie în care să te poți adăposti. Să fugi. Nu se știe de ce. De tine, de viață, de ceea ce ești. Fără a putea stopa nici degradarea relației cu Jo, nici pe aceea cu șeful, nici cu părinții. Nici măcar cea cu tine însuți. Devenind aproape nefuncțional. Pierzând totul. Știind că pierzi bătălie după bătălie fără ca măcar să intri în luptă, dar asistând indiferent, de pe margine, la ceea ce ai devenit. Nu singur însă. Însoțit de o prezență ce poate lua orice formă. Fetița pe care ai descoperit-o cu aproape douăzeci de ani în urmă pe bancheta din spate a mașinii bunicului. Și-atunci o zări: era o fetiță de vârsta lui, purta o rochiță de dantelă albă, ca acelea pentru prima comuniune, pantofi de lac, părul prins în codițe, pistrui pe nas; avea la ea un pachet cu carne, îl deschise și acum o mânca așa crudă, o smulgea cu dinții de pe os. Fetița care te-a urmat în apartamentul părinților, în camera ta de copil. Pe care nimeni altcineva nu o poate vedea. Cea care are trupul acoperit când de pene, când de solzi, un rânjet batjocoritor, o privire uneori de gheață, alteori compătimitoare, păr scurt sau în bucle albastre, șosete cu danteluță sau tocuri uriașe și transparente. Care cel mai adesea împrăștie în jurul ei un miros pestilențial. De frică. Numele ei e Catastrofă – un fel de alter-ego al personajului, forma pe care o ia angoasa, anxietatea, renunțarea. Cea care e lângă el mereu. O perioadă ținută la distanță. Până când revine mai puternică, mai insidioasă, vorace. Deopotrivă seducătoare și înspăimântătoare, cea mai iubită creatură, cea mai iubită suferință. Forța romanului vine din această tensiune: ceea ce știi rațional și ceea ce ajungi să simți prin oglinda pe care ți-o așază în față personajul Giuliei Caminito.
Giulia Caminito la Întâlnirea Alecart din cadrul FILIT – 2023.
Ce se va întâmpla cu băiețelul din fotografie el știe deja, și totuși nu poate face nimic să-l salveze, nici de el însuși, nici de durere, fiindcă așa se petrec lucrurile: când răul sosește și trece mai departe, strivește și nivelează totul în cale, deviază cursul râului care ai fost.
Scriitoarea alege să construiască, de fapt să deconstruiască, eșafodajul anxietății personajului. E, în acest caz, vorba despre o treptată somatizare a unei traume. Căreia i se adaugă și alte puncte de vulnerabilitate, de inaderență la real, de momente de ruptură, de fugă. În ochii celorlalți, acest bărbat de treizeci de ani devine întruchiparea eșecului. Pe toate planurile. O hipersensibilitate nativă, o mamă ultra protectoare, un tată ce îi forțează maturizarea, o relație devenită în timp nefuncțională, mai degrabă un soi de atașament emoțional față de o vârstă și himera unei posibilități de maturizare, o facultate care nu-i oferă prea multe oportunități de angajare în domenii sigure, de succes, bine remunerate, o slujbă prost plătită într-o editură, acolo unde visurile tânărului despre literatură și piața editorială se frâng repede în rutină și sub o presiune constantă. Fără a fi atât de dur ca romanul anterior, Apa lacului nu e niciodată dulce, Durerea nevăzută este și radiografia unui timp și a unei generații. Nepregătită pentru o realitate pe care pășește ca pe nisipuri mișcătoare. O generație vulnerabilă. Prinsă într-un mecanism de care se lasă acaparată, devorată. Fără posibilitatea de a se întreține nerenunțând la sine. O generație care se luptă, pe de o parte, cu constrângerile realului (probabil la fel de împovărătoare ca ale generațiilor anterioare) și, pe de altă parte, cu asaltul imaginilor de pe rețelele sociale redând marșul triumfal al succesului altora. Succesul ce se măsoară în trupuri sănătoase, sculptate în săli de gimnastică, în locuri cât mai exotice vizitate, în zâmbete cât mai largi. Și corolarul lor: eșecul, catastrofa, răul ce pândește de pretutindeni. Cele două fețe, în alb-negru, fără nicio nuanță, ale lumii în care trăim. Stându-ne de-a dreapta și de-a stânga, la un click distanță. Făcând din noi ființe schizofrenice. Așadar, o generație care trăiește între două mecanisme la fel de înfiorătoare: realitatea propriu-zisă și imaginea despre realitate livrată cu o viteză înnebunitoare – cea care-l conduce pe personajul Giuliei Caminto la angoasa de a fi el însuși. Ceea ce anulează orice strigăt după ajutor, orice mână întinsă către un posibil salvator, orice încercare de vindecare. Suntem departe de exasperarea, de zbaterea, de contorsionările interioare pe care expresionismul european le făcea vizibile și aproape palpabile. Acolo exista o luptă. Acum, la un secol distanță, omul, așa cum ni-l arată scriitoarea italiană în acest roman, a renunțat la luptă. S-a predat. Înfrânt, rușinat, incapabil să facă față. Golit de orice altceva mai puțin de propria neputință, de propriul eșec, de propriul rău.
Acela fusese momentul precis, secunda care, cu numai puțin mai înainte, păruse cu totul banală, suspendată în normalitatea unei dimineți de vară, și care apoi devenise o clipă strâmbă, periculoasă, ale cărei detalii Loris avea să și le aducă mereu aminte și a cărei durată avea s-o reinventeze, ajungând să creadă că ținuse trei secole sau un mileniu: clipa în care crescuse brusc.
În Durerea nevăzută, somatizarea traumei e legată de ceva din trecut: ieșirea dintr-un timp paradisiac. Odată ce promisiunea bunicului, făcută înainte ca acesta să se interneze în spital, va fi spulberată de un rău până atunci ținut la distanță. Moartea lui Tempesta aduce după sine despărțirea definitivă de casa de la țară – singurul loc unde copilul se simte în siguranță. În grădina în care cresc cireși și caiși, printre căpșuni și vechiturile ce păstrează amprenta unui alt timp și printre frânturi de povești dintr-o viață pe care el nu a cunoscut-o, dar care are aroma necunoscutului și a libertății: cea din Adiss Abeba, acolo unde bunicul s-a născut și a trăit mult timp, acolo unde a cunoscut-o pe bunica Gemma, acolo unde copacii au rădăcini puternice și totul pare o aventură. O viață atât de străină de felul de a fi al băiatului ce, doar în preajma bunicului, pare a-și liniști spaimele și nevoia de a se apăra de realitate devorând orice fel de pagină scrisă – orice îl poate ține ocupat, îl vindecă, calmându-i presentimentul catastrofei. Paradisul din curtea și din casa acestuia e departe de a fi cu adevărat un paradis, dar pentru Loris el înseamnă prezența lui Tempesta: liniștea revărsată din gesturile bătrânului, prezența lui calmă, de neclintit, plăcerea de a lucra cu mâinile, încrederea că totul va fi bine. Există și în acest paradis urme ale răului – gândacii, refuzul de a rodi al unor cireși, altoiul care nu se prinde, mersul uneori șontâc al bunicului, dar mai ales întâmplarea legată de porumbeii pe care acesta îi aduce pentru un timp în voliera construită chiar de el. De ei e legată cea mai puternică intruziune a răului, imprevizibilul și teroarea acestuia. Mai întâi, în acțiunile criminalului, porumbelul care ucide un alt porumbel și este alungat, dar care va reveni zi de zi până ce li se face milă de el e lăsat din nou printre ceilalți. Apoi, în masacrul descoperit într-o dimineață, când copilul, însoțindu-și ca de obicei bunicul, simte că ceva nu e bine, că aerul e neclintit, lipsit de mișcarea, de uguitul atât de cunoscute. Ceea ce descoperă în clipele care i se vor părea nesfârșite nu e doar moartea, ci forma ei hâdă și neașteptată, cruzimea, absurdul. E primul semn, ținut încă la distanță de trupul și de vocea bunicului, că răul poate lovi pe neașteptate. Că paradisul poate fi devastat. Că nimeni, nicăieri nu e în siguranță. Corelat cu pierderea – pentru care nu e deloc pregătit – a celui ce fusese până atunci un fel de zid între asaltul imprevizibilului și sufletul deja sensibil și ușor de tulburat al nepotului, cu pierderea definitivă a singurei ființe ce părea că poate păstra coerența a tot ce este și cunoaște, momentul e semnificativ. El deschide un fel de fantă către ceva perceput ca rău absolut. În fața căruia copilul de atunci va rămâne mereu vulnerabil. E percepția acută a morții pe care nimic nu o poate îndepărta. Ce va fragiliza orice formă de rezistență, de aderență la real. Spaima că răul poate veni oricând, de niciunde. Rădăcinile anxietății.
Un bărbat care fusese cândva copil printre acele ierburi, printre pomii și altoiurile pe care continuăm să le facem și să le greșim.
Finalul e deschis. Pare a se întrezări, odată cu recuperarea spațiului în care Loris a copilărit, posibilitatea unei salvări. Chiar dacă prezența calmă a unei tinere în grădina bunicului nu înseamnă definitiva plecare a celeilalte, care-i șoptește în continuare despre iminentul pericol ce va distruge totul. Nu ceea ce se întâmplă însă cu Loris în aceste momente e important, ci felul în care Giulia Caminito reușește să dea o formă acestui rău care ajunge să pună stăpânire pe el. Unul dintre cele mai insidioase. Pentru că nu „cazul” în sine interesează, ci ceea ce se ascunde în spatele lui: oameni ce ajung să fie evacuați din propria viață, reduși la condiția de umbre neputincioase. Și da, anxietatea e una dintre maladiile timpului în care trăim. Durerea nevăzută (în traducerea Cristinei Gogianu) ne poartă pe teritoriul ei pustiitor, în mintea și în realitatea unui bărbat ce, de la un punct încolo, pare a pierde orice voință de a lupta.
P.S. La Întâlnirea Alecart cu Giulia Caminito din cadrul FILIT (2023), când discutam Apa lacului nu e niciodată dulce, scriitoarea ne-a vorbit despre o scenă trăită pe străzile Iașului și care i s-a părut ireală. Plimbându-se pe înserat, a văzut mai mulți studenți la medicină disecând un cadavru. Lumina lunii bătea în ferestre și totul dobândise un aer extrem de straniu. Ne-a mărturisit că intenționează să introducă imaginea în cartea la care lucrează. Și da, ea chiar există! E unul dintre visele pe care Loris le are la un moment dat. Așa cum există și un personaj venit la Roma din România și niște flori care copilului i se par minunate: bujorii.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
