Echilibru, viciu, prezențe sau Întoarcere la Brideshead, de Evelyn Waugh

Există trei motive pentru care această carte nu ar fi trebuit (ipotetic) să îmi placă. În primul rând, temele majore sunt aristocrația britanică din perioada interbelică și catolicismul. Deși începutul secolului XX este o perioadă istorică despre care îmi place să citesc, aristocrația nu m-a atras niciodată (și nu cred că mă va atrage vreodată cu adevărat), iar catolicismul îmi instigă interesul doar la nivel de mitologie. În al doilea rând, structura narativă este „dezordonată”. Cele trei părți în care este fragmentată cartea nu sunt foarte bine legate între ele la nivelul acțiunii, singurul lucru constant fiind „reîntoarcerea” naratorului la Brideshead. Nu în ultimul rând, am sperat să nu existe o poveste de dragoste, dar speranțele mele au fost în zadar.

Deși aceste aspecte erau într-o oarecare măsură specificate în puținele recenzii pe care le-am consultat când am descoperit această carte, am decis să ascult de impulsul care m-a îndrumat să mă opresc din lectura parcursă la acel moment și să citesc Întoarcere la Brideshead. Acum pot spune că am făcut alegerea corectă.

Charles Ryder, naratorul, este un sergent în armata britanică în timpul celui de-al doilea război mondial. El este mutat, împreună cu regimentul său într-o tabără al cărei nume nu  este specificat, iar ajuns acolo el descoperă că se află într-un spațiu familiar. Romanul este o rememorare a evenimentelor petrecute la Brideshead sau alături de familia care deținea acest domeniu, întâmplările fiind învăluite în nostalgie. Acest sentiment este redat atât de imaginile evocate (picnicul de la marginea drumului, în care Charles și Sebastian servesc căpșuni și șampanie la umbra unui pom înflorit, portretul Juliei decupându-se peste imaginea cerului înstelat), cât și de melodicitatea limbajului. Stările sunt adesea redate subtil, discursul și perspectiva naratorului reușind să captureze anumite valențele mai bine decât evenimentele propriu-zise.

Acțiunea, deși „dezordonată”, reușește să țină cititorul în suspans. Nu am mai fost atât de captivată de un roman de când eram în generală și petreceam nopțile încercând să aflu ce se va întâmpla „mai departe” în  cărți ca Harry Potter sau Winnetou. Însă, în acest caz, lipsa unui fir narativ bine definit a fost motivul pentru care romanul mi-a creat această stare, dezordinea fiind cea care conferă acțiunii o doză de neprevăzut.

Structura narativă nu este singurul lucru care a reușit să îmi depășească (sau mai bine spus să îmi dea peste cap) așteptările. Povestea de dragoste, care ar fi avut toate șansele să devină un element siropos, repugnant, este atât de bine ancorată în psihologia personajului încât oferă noi orizonturi în descifrarea lui. Deși inițial aveam impresia că se va transforma într-una dintre acele idile întâlnite adesea în filmele hollywoodiene, în care relația nu are niciun alt obiectiv decât simpla ei existență, Evelyn Waugh o folosește pentru a delimita anumite aspecte ale personajelor și ale ideologiilor la care acestea subscriu.

Protagonistul, Chares Ryder, este un personaj ratat, dând adesea impresia că se află înafara propriei lui vieți. Acest lucru poate fi observat chiar din prolog, când își compară serviciul cu o căsătorie în care a dispărut fascinația, cei doi rămânând împreună doar din inerție. Tinerețea, chiar și analizată retrospectiv, este singura perioadă în care observăm o anumită vitalitate a personajului. Cu timpul, asistăm la o degradare emoțională a acestuia, amintită într-o conversație cu unul dintre prietenii lui de la Oxford, care îi spune cu prilejul unei reîntâlniri că farmecul britanic, capabil să ucidă frumusețea și arta, l-a ucis și pe Charles. Deși motivul invocat de acest prieten poate fi contestat, observația lui descrie foarte bine impresia pe care o oferă protagonistul în timpul lecturii.

Sebastian Flyte, cel care îl introduce pe narator în această „lume” delimitată de Brideshead, este unul dintre acele personaje enigmatice, care par să îți scape printre degete. Suspendat între spiritualitate și vicii, între frumusețe și ură, între dorința de a ajuta și imposibilitatea de a fi ajutat, el este cel mai bine descris de Cordelia, care spune că are doar „jumătate de chemare”. La început el se refugiază, într-un fel, în copilărie, purtând cu el ursulețul de pluș sau crezând în anumite idei datorită frumuseții lor.  Asocierea acestor elemente cu unele vicii îl transformă într-un personaj paradoxal, excentric, memorabil.

Romanul oferă, de asemenea, personaje feminine diverse, fascinante, bine conturate; evoluția surprinzătoare a Cordeliei și acel simț al datoriei construit pe baza propriilor convingeri și sentimente, caracterul melancolic al Juliei, prezența puternică a Doamnei Marchmain sau cea prozaică a Carei oferă viziuni diferite asupra feminității, fiind una dintre puținele cărți în care există un anumit echilibru între prezența masculină și cea feminină.

Am fost întrebată dacă aș schimba ceva la această carte. Dacă aș oferi un răspuns sentimental, acesta ar fi da. Evelyn Waugh creează personaje de care te atașezi, personaje a căror ratare este dureroasă, personaje pentru care ți-ai dori un final fericit. Dar în același timp el creează un roman bine închegat, în care toate elementele se completează reciproc, iar o schimbare nu ar face altceva decât să-l altereze. Din acest motiv, singurul răspuns pe care îl pot oferi este nu. Întoarcere la Brideshead este o carte în care nu poți contesta alegerile autorului, chiar dacă așteptările nu ți-au fost confirmate, chiar dacă ți-au fost provocate „daune emoționale”. O carte ale cărei componente nu pot fi dezmembrate și recompuse, o carte care, indiferent de impresia pe care ți-o creează, atinge cel mai înalt punct în integralitatea sa.

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.