Realitatea: pieliță strălucind entuziastă peste nimic, comună primitivă de cauze & efecte – și în centrul ei, neprevestită de nimic, ca toate marile catastrofe – inima & dictatura ei neînduplecată. (Radu Vancu – Psalmi)
În ultimele zile de liceu, când emoția sfârșitului se cuibărea timid în coșul pieptului, nu am putut decât să mă gândesc la lucrurile cu care voi pleca de aici, dintr-un loc în care căldura nu a fost suficientă. Nu exista nimic în afara cărților citite pe sub bancă sau a celor citite acasă – când îmi doream să nu mai meargă internetul sau când, deodată, (doar) la anumite ore online, nu mai funcționa camera. În momente ca acelea, cartea de pe marginea biroului aștepta să își ocupe cât mai repede locul din bibliotecă.
Chiar și retezat, creierul continuă să absoarbă frumusețea. Îmi amintesc primul an pandemic, când aproape terminam clasa a X-a și am descoperit poezia, urmând ca, mai târziu, să o caut în proză, în muzică și în fotografie. La una dintre orele de română, am discutat Psalmii lui Radu Vancu și am primit, ca temă, să construim câte un poem, decupând versuri&imagini din volum. Chiar dacă acestea nu ne aparțineau, modul în care fiecare dintre noi a ales anumite frânturi și le-a ordonat, astfel încât forma finală să încapă în forma propriei inimi, a făcut ca, în cele din urmă, poeziile să ne aparțină. Au rămas ale noastre, așa cum amintirea acelei ore încă sapă în sensibilitatea fiecăruia, fiind de o frumusețe care nu trebuie atinsă. Mai târziu, când proful de română ne-a întrebat dacă a fost prea devreme să cunoaștem universul poeziei contemporane, ne-am dat seama că nu există un timp al poeziei, așa cum nu există o imagine a omului care să o citească, înțelegând, de fapt, că, poate, această întâlnire a avut loc prea târziu (în clasa IX-a făcusem română cu un alt prof.)
și lucrurile au început să se schimbe/ au rămas doar nostalgiile mele care au crescut/ sufocant de mult/ ca gropile uriașe/ în care speranțele s-au îngrămădit/ de la un timp tac din ce în ce mai mult. (Andrei Novac – Prin închisori și prin libertate)
Poezia există pentru toți, iar dacă îi dăm puțin timp să se așeze și să se acomodeze în interior, s-ar putea să vedem că poezia există în orice, că viața trăiește, de fapt, în poezie, și nu invers. Există ceva fragil&sfâșietor, iar fiecare salvare și apropiere de aceasta presupune și o prăbușire, poezia e într-adevăr zdrăngănitul ăsta drăguț & atroce. (Radu Vancu). Cândva, dorința mea a fost să am o bibliotecă plină de cărți impunătoare – cotorul gros și mii de abțibilduri și marcaje, post-it-uri, proză bună și grea, însă acum îmi doresc ca pe raft să nu încapă doar cinci cărți, ci mult mai multe siluete, subțiri, cu titlul abia vizibil, înghesuite ca într-o îmbrățișare, acolo unde viața celui care scrie e dezvelită complet, privită parcă prin singura fereastră din bloc unde lumina e încă aprinsă. Poate asta aduce în plus poezia – posibilitatea de a locui câte puțin în viețile celorlalți, de a observa sinceritatea și curajul de a te oferi în totalitate, de a așeza la vedere fricile, defectele, gândurile pentru care fiecare își scrie condamnarea. Viețile celorlalți nu rămân neatinse, construite și preschimbate fiind de propriile dorințe și căutări. Poezia nu vrea să îți ofere ceva, ea a fost deja consumată de cel care a trăit-o și care a așezat-o cumpătat pe hârtie. Poezia îți oferă, de fapt, ceea ce tu îți dorești și ceea ce ești, fără să fi descoperit însă până atunci. Din acest motiv, nu am fost niciodată de acord cu o singură modalitate de a înțelege un poem, cu un anumit mesaj universal al acestuia, ci am căutat mereu să mă prind puțin de mână atunci când citesc, să transfer lumea mică a versurilor într-o lume mult mai mică și mai timidă, cea a interiorității.
în ultimul timp mă gândesc/ tot mai des la viața mea/ ca la un banc sec/ pe care nu-l mai înțeleg/ atunci de ce râd laolaltă cu ei/ de ce râd ca un nebun/ aproape sufocându-mă (Adrian Diniș – Toate zborurile au fost anulate)
Liceenii au nevoie de poezie pentru a descoperi o nouă modalitate de a se raporta la tot ce îi înconjoară, pentru a se situa diferit față de ei înșiși și pentru a percepe strălucirea unui text bun&fain&percutant, pentru a ieși, de fapt, din monotonia programelor și a unor lecturi impuse care își pierd efervescența tocmai prin modul în care se cere a fi înțelese. Poezia ar trebui să fie despre libertate și vulnerabilitate, despre senzația zborului – fiindcă doar ea lucrează atât de atent și de puternic cu emoția, fiindcă doar poezia poate naște o frumusețe la care privești până te macină. Îmi amintesc cum, într-o seară, mi-am propus să abandonez câteva volume de versuri care m-au purtat prin cele mai ascunse sensibilități, care mi-au zdrobit inima până când am început să cred că poezia chiar poate distruge. Și chiar o face, însă, absurd, e o formă de „rău” al cărei efect nu este tot răul, ci binele, senzația că te simți mic și moale ca un copil de plastilină, iar când începi să trăiești toate acestea, nu mai poți renunța. Desigur că m-am întors. Am început să mă împrietenesc cu rătăcirea prin poezie și chiar să recitesc poemele care m-au sfărâmat, iar pentru micile semne pe care aceasta le lasă, am descoperit că cel mai bun plasture este tot poezia. Sudura poet-cititor, cititor-poezie devine o sudură cu propriul sine pentru că poezia este despre răbdare și înțelegere, despre o formă de cunoaștere absolută a lumii și a propriei interiorități, fiind în cele din urmă o formulă a prieteniei. Există multă bunătate aici, iar poezia operează cu bunătatea din oameni, reușește a o ridica la suprafață pentru că oamenii zdrobiți simt visceral fragilitatea existenței.
Haideți să plecăm într-o țară/ În care se vorbește cu propoziții simple, blajine-/ A bea, a mânca ceva, a te încălzi,/ A merge la film, a tăcea. (Serghei Timofeev – Aparatele unui timp liniștit)
De fiecare dată când termin un volum de citit, am senzația că și eu aș putea scrie poezie, că gândurile mi se ordonează diferit după fiecare lectură. În final, nu simt doar că poetul a rămas descoperit, ci simt propria goliciune. Mă văd stând în fața unei lumi întregi care privește și știe că, dacă am avea cu toții curajul să citim poezie, ne-am înțelege mult mai bine. Întâlnirile cu cei care pot să o scrie par a crea o buclă în timp din care nu îți dorești evadarea, iar tendința este cea de a căuta mereu aceste spații și stări care te fac să te simți uman, care te determină să cauți o frumusețe salvatoare. Odată ce poezia a transformat construcțiile interioare și a găsit un loc potrivit unde poate rămâne permanent, prelungirea acestei stări are nevoie de intensificări periodice, iar lecturile nu mai sunt de ajuns. Vocea poeziei capătă rezonanță prin întâlnirile cu poetul, cel care amplifică sunetul, trăirea, emoția, cel care izolează pentru câteva clipe pereții încăperilor, astfel încât ai senzația că nu mai există nimic în afară de spațiul delimitat de scaunul pe care stai. Este fascinant să auzi piruetele din vocea celui care a scris poezia ta preferată și să te lași învins, să accepți că acum versurile nu mai sunt aceleași nici pentru tine.
Singurul regret care rămâne cu mine este faptul că nu am avut parte de aceste întâlniri încă din clasa a IX-a, atunci când simțeam că drumurile s-au cam încurcat și părea că nu voi găsi ceea ce aveam nevoie. Primii poeți i-am ascultat în cadrul întâlnirilor ALECART, un spațiu blând&protector, unde emoția mea s-a simțit acasă, un loc care a făcut posibilă deschiderea către o lume mult mai frumoasă din care nu îmi doresc vreodată să plec. Apoi a urmat FILIT, cu Noaptea Albă a Poeziei, cu senzația unei beții atunci când ieșeam din Teatrul Național Iași, cu străzile pline de scriitori și de oameni cu luminițe în priviri, oameni pe care îi priveai și puteai să ghicești că sunt de-ai tăi, că și ei citesc. Vara trecută am avut șansa să ajung pentru prima dată la Festivalul Internațional de Poezie și Muzică Poezia e la Bistrița. Orașul mic și prietenos părea a fi construit din poezie, iar emoția din timpul lecturilor poeților era dublată de faptul că existau mari șanse să te duci la magazin și să te întâlnești cu unul dintre aceștia. Bistrița era o cutiuță de chibrituri, iar cel mai fascinant lucru era întocmai această apropiere nemediată și firească față de ceilalți, posibilitatea de a observa îndeaproape gesturile, emoția, mișcarea scriitorilor, de a vedea omul din spate și modul în care își livrează frumusețea. Festivalurile aduc în față forma absolută a poeziei, modalitate prin care aceasta devine vocală, puternică, învingătoare, trăind deasupra mâinilor care au scris-o și demonstrează că poeții chiar sunt niște oameni veseli&blânzi, pentru care simplitatea a rămas un mod de a fi.
și cine sînt eu aici și cine nu sînt/ și ce cunosc din mine și ce nu/ și ce-mi scapă și ce țin în frîu/ și nici o oglindă nu e suficientă ca să văd tot/ mereu e o oglindă între mine și mine/ și numai ce văd fără să mă uit în oglindă/ sînt eu. (Svetlana Cârstean – sînt alta)
Când ne întorceam de la Bistrița, am așteptat trenul două ore în gara din Beclean, un loc (și mai) mic, unde apusul a încheiat triumfător zilele poeziei, iar lumina soarelui ne-a surprins spunând că a fost cel mai frumos vis. Oboseala acumulată era plăcută, iar corpurile de liceeni păreau a ceda de la prea multă emoție. Și asta a fost poezia – cea mai frumoasă epuizare a sufletului. Am părăsit liceul cu plăcerea de a citi poezie, care s-a transformat într-o nevoie, într-o emoție ce aduce coerență și liniște și curajul de a demola, dacă e nevoie, cu sinceritate. Poezia exploatează&protejează emoția, este sclipirea beculețului care rămâne mereu aprins, este căldură&lumină, apropiere&sinceritate&înțelegere. Construind o lume din aceste fărâme, unde simplitatea gestului și a trăirii înduioșează, vom putea spune că viața trăiește în poezie. Iar dacă poezia chiar există, atunci nimic parcă nu mai este atât de rău, ca într-o zi în care după ce uiți tot/ râzi cu gura până la urechi. (Andrei Novac-Prin închisori și prin libertate)
acum gândurile mele/ tot ce simt acest răsărit roșu/ cum n-a mai fost niciodată/ dacă iei aparatul de fotografiat/ îți dai seama imediat/ cerul din poză nu e cerul de aici/ nu poți să-l împarți cu nimeni/ și asta e tot și e de ajuns/ dacă ar mai fi și altceva (Adrian Diniș – Toate zborurile au fost anulate)
P.S. Radu Vancu, Adrian Diniș, Andrei Novac, Serghei Timofeev și Svetlana Cârstean sunt câțiva dintre poeții pe care nu îi pot reciti fără să simt emoția începutului. Poezia lor puternică, zguduitoare s-a așezat în forma inimii mele în momente mai puțin echilibrate, fiind un semn că orice lucru greu trebuie lăsat să apese până când rămâne el însuși fără forță, drept pentru care mi-am decorat pereții casei cu versurile lor. Plecând de la receptarea realității ireale, unde nici inima nu îmi aparține, lăsând loc unei melancolii a propriei vieți sau a altor vieți care îmi aparțin, căutând bucuria momentului în senzația rătăcirii și în simplitatea existenței, mi-am dat seama că e normal ca, uneori, să nu găsești drumul spre tine. În momente ca acestea, tot ce rămâne e impresia că nu poți da formă propriilor gânduri. Iar atunci găsești poezia.
* Editorialul noii ediții Alecart dedicate poeziei, ce va apărea în varianta print la Festivalul Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița” (14-17 iulie), este semnat de redactorul-șef Denisa Grădinaru, proaspăt absolventă a Colegiului Național Iași.
