Atunci când normalitatea devine neîncăpătoare (editorial)

A trecut un an de atunci și nu pot să spun care dintre perspective a intuit, măcar într-o anumită măsură, ceea ce se va întâmpla. Și nu doar pentru că nu am ajuns (încă?) în punctul în care să ne putem măcar iluziona cu ideea că am revenit în vreun fel la normalitate.

S-a scris atât despre ce s-a întâmplat anul trecut, multe aspecte fiind tratate din perspective total opuse, încât nici nu știu cum ar trebui să încep pentru a-l defini ca să nu cad într-unul dintre clișeele care au constituit laitmotivele acestei perioade. Și ele, la fel ca toate stările pe care le-au creat, fluide, căci cu fiecare lună ceva din noutatea situației era știrbită și înlocuită de complacerea din ce în ce mai neputincioasă și mai tristă într-o poetică a realului pe care niciunul dintre noi nu și-o imaginase & dorise. Martie – confuzie totală. Știri apocaliptice – fie despre cum s-ar putea ca supermarketurile să rămână goale, fie despre toți oamenii panicați care cred asta cu îndeajuns de multă tărie încât să fie în stare să colinde toate magazinele și să își facă provizii până împlinesc această profeție de care se tem. Cu alte cuvinte, ruptură ex abrupto de normalitate. Aprilie și mai – frica în toate formele ei, imposibilitatea de a înțelege cum a fost posibil ca doar cu câteva luni în urmă să nu știm ce înseamnă Coronavirus, iar acum să așteptăm în fiecare zi ora 13 pentru a afla de la știri câte persoane a răpit dintre noi, îngrozindu-ne în momentul când ne dăm seama că numărul e din ce în ce mai mare. Fără dar și poate, incertitudine, însă una poate mai inocentă decât cea pe care o trăim acum, când discuțiile despre evoluția pandemiei au devenit un fel de echivalent al conversației mărunte despre vreme. Să ne amintim, totuși, că atunci încă făceam pe Facebook și pe Instagram postări cu when all of this is finally over, ca și cum ceea ce ne-ar fi ținut pe linia de plutire când eram sufocați de perspectiva pierderii celor dragi și a existenței într-o realitate în care lockdown este cuvântul anului era gândul că, într-o zi cu soare, un reprezentant al OMS urma să anunțe la o conferință de presă festivă că pandemia s-a terminat oficial și că putem cu toții să ieșim din case fără nicio urmă de teamă. Că ne putem întoarce în normalitate. Ca și cum ne-am fi trezit dintr-un coșmar, unul îndeajuns de dureros încât să îi simțim umbra în momentul în care îl rememorăm, dar care este, în același timp, infuzat cu o stranietate și noutate îndeajuns de fascinante pentru a reprezenta, uneori, pretextul unor glume de tipul mă-întreb-ce-știre-apocaliptică-ne-aduce-2020-luna-asta. Aprilie și mai au venit și cu acele momente de solidaritate nou-descoperită, precum oameni aplaudându-i pe doctorii care își riscau viețile pentru a combate efectele pandemiei sau încercând să aducă un strop de lumină în toată această perioadă sumbră, ieșind pe balcoane și cântând. Momente pe care le-am privit cu toții la știri cu ochi umezi și cu speranța zvâcnind în piept între reprizele de reportaje despre situația din spitale sau restricțiile din ce mai dure și care au generat atâtea discuții despre cum această perioadă ne va face mai uniți și mai cuminți în dorințele noastre. Și care nu doar că ne determinau să ne agățăm chiar mai puternic de iluzia că normalitatea se va instaura iar peste noi ca un înveliș protector a cărui existență nu îndrăznim să o punem la îndoială, ci și că această nouă normalitate va fi mai bună, căci va fi redobândită după parcurgerea unui purgatoriu de teamă & vindecare colectivă. Aceste predicții au fost, bineînțeles, urmate de cele care și-au făcut apariția în vară – când noutatea situației s-a estompat și din ce în ce mai mulți au început să ignore realitatea în care ne aflăm în încercarea de a se întoarce la cea pe care o doresc – și s-au amplificat până acum, când conversațiile despre situația în care ne găsim tind să penduleze între furie și pesimism.

A trecut un an de atunci și nu pot să spun care dintre perspective a intuit, măcar într-o anumită măsură, ceea ce se va întâmpla. Și nu doar pentru că nu am ajuns (încă?) în punctul în care să ne putem măcar iluziona cu ideea că am revenit în vreun fel la normalitate. Așa cum am observat cu toții, numai în acest mod nu poate fi descrisă realitatea în care trăim acum și care pare să fie o combinație între un timp gelatinos și cu prea puține repere care să ne ancoreze în certitudine, tentative timide de a face planuri pe care nu le putem vedea decât blurat și o stare acută de burnout pe care nici nu o mai observi de vreme ce a devenit starea implicită a tuturor. Ci și pentru că anul prin care am trecut și a cărui tonalitate pare să îl fi înghițit deja și pe 2021 a scos la iveală vulnerabilități adânc înrădăcinate în noi și în sistemele în care trăim, făcându-ne să credem în mod eronat că au apărut doar ca urmare a crizei actuale. Vulnerabilități ostentativ de vizibile astăzi, pe lângă care am trecut însă nonșalanți și senini atâta vreme fără ca măcar să știm. Și care îmi confirmă zi de zi că nu ne mai putem întoarce la normalitatea anterioară. Și că, poate, nici nu ar trebui să vrem asta.

Această conștientizare s-a ivit altfel pentru fiecare dintre cei ce am ajuns la ea până acum, după care pare să își fi extins nervurile în toate părțile existenței noastre individuale & colective. Pentru mine, momentul de declic a fost cel în care mi-am dat seama că trebuie să găsesc un echilibru între dorința de a-i proteja pe cei din jurul meu (dublată, evident, de frica paralizantă de consecințele oricărei greșeli în acest sens) și presiunea de a relua într-o anumită măsură acele lucruri care mă ancorează în realitatea pe care am încercat să mi-o construiesc în absența uneia mai consistente. Presiunea de a broda pe marginea unei normalități artificiale. Asta știind, la fiecare pas, că încercarea de a crea un astfel de echilibru ridică necesitatea a numeroase compromisuri, a căror asumare presupune o stare de vinovăție, de frică și de neputință ce mă vor urmări chiar și după ce manifestările cele mai corozive ale pandemiei vor fi trecut. Am trăit asta și în cadrul redacției, unde nu vom înceta să simțim trepidațiile morții lui Tudor Berbinschi. Căci, după șocul și durerea care ne-au izbit și pe care încă încercăm să le metabolizăm, am rămas cu un gol pe care nu îl putem umple nici prin amintiri și nici prin cuvinte. Pentru că în fața unei astfel de conștientizări, cuvintele devin pur și simplu neputincioase. La întrebarea cum am putea să ne întoarcem la normalitate în absența idealismului, a forței camuflate într-o prezență discretă, a discernământului și a ideilor mereu fascinante ale lui Tudor, răspunsul este simplu: nu putem. Așa că nu ne rămâne decât încercarea de a lucra în jurul acestei noi și stranii realități pentru care nu eram pregătiți.

Pentru că nu pandemia a reprezentat sursa  problemelor sistemului de educație ci, mai degrabă, ultimul imbold necesar ca mecanismul ruginit – care a reușit, într-un fel sau altul, să se târască ani în șir – să se prăbușească sub greutatea ignoranței sale.

De multe ori, oscilarea între dorința de a recupera modul în care ne desfășuram existența și conștiința dureroasă a faptului că acest lucru nu este doar imposibil, ci și distructiv se traduce acut exclusiv prin momente individuale de declic. Și totuși, dat fiind că ele au marcat viziunea multora dintre noi în ceea ce privește amprenta pe care o va lăsa criza pe care o traversăm asupra viitorului nostru, nu pot să nu mă întreb cum va arăta propagarea lor la nivelul cercurilor și sistemelor mai largi din care facem parte, ale căror vulnerabilități au fost expuse brutal de provocările pandemiei. Laolaltă cu indiferența adânc înrădăcinată în ele, responsabilă pentru faptul că încercările de a repara, măcar acum, ceva din problemele care nu ar fi trebuit să existe par să se soldeze cu aceleași refrenuri de tipul vom face, vom găsi soluții, avem nevoie de mai mult timp care ricoșează un timp până să se resoarbă, iar, în alte probleme. Cu toate că efectele acestei realități găunoase au putut fi observate în aproape toate aspectele existenței noastre, cred că ele au reverberat mai puternic ca niciodată în sfera culturală și a educației, ale căror vulnerabilități le-am observat ca martor tăcut și neputincios. Iar asta pentru că nu doar pandemia este de vină pentru situația artiștilor și a lucrătorilor culturali independenți – în România ei lovindu-se, oricum, adeseori de instabilitate financiară – care s-au trezit brusc fără protecție socială și surse de venit. Și care, dincolo de faptul că au trebuit mereu să se lupte cu o birocrație inflexibilă și cu o legislație ce nu se arată dispusă să se plieze peste particularitățile muncii lor, sunt nevoiți acum să se confrunte și cu perspectiva de a-și continua activitatea în contextul unor măsuri ce par, în unele privințe, arbitrare și al lipsei decontării pentru teste Covid. Pentru că nu doar criza actuală este responsabilă pentru cei 65 de mii de elevi care riscau să rămână cu mediile neîncheiate din cauza lipsei de acces la internet sau la echipamente IT, ci și sistemul care i-a trecut cu vederea confortabil & convenabil ani în șir. Același sistem care gravitează în jurul olimpicilor și al olimpiadelor, privite ca manifestarea cea mai grăitoare a performanței școlare, care concepe examenele naționale pe baza acelorași tipare rigide și incongruente cu ceea ce ar trebui să însemne cunoștințe reale după gimnaziu și liceu și care, în loc să încerce să își depășească vulnerabilitățile, alege să le camufleze atent în spatele unor discursuri la fel de goale ca deciziile pe care le ia. Pentru că nu pandemia a reprezentat sursa acestor probleme ci, mai degrabă, ultimul imbold necesar ca mecanismul ruginit – care a reușit, într-un fel sau altul, să se târască ani în șir în ciuda problemelor – să se prăbușească sub greutatea ignoranței sale. Cu toate că au existat multe momente definitorii pentru toată această perioadă absurdă, haotică și dureroasă din atâtea puncte de vedere,  aș vrea să mă opresc asupra a ceea ce consider că este cel mai grăitor exemplu al încercării de a masca problemele cu care se confruntă sfera culturală și toți cei care fac parte din ea. Cel în care lui Alexander Nanau, regizorul filmului documentar Colectiv (un alt exemplu despre ce înseamnă normalitatea în care ne situam înainte de pandemie și la care atâția dintre noi vor să se întoarcă cu disperare), apreciat la nivel internațional și nominalizat la Premiile Oscar 2021, i s-a oferit distincția Meritul Cultural de către președinte. Distincție pe care ar fi urmat să o primească pe 15 ianuarie, Ziua Culturii Naționale, nume al cărui ecou sună zdruncinător-ironic într-un an în care atâția artiști au fost abandonați de un sistem care nu a fost interesat niciodată, și cu atât mai puțin acum, de nevoile lor. Distincție pe care a refuzat-o, spunând că i se pare cel mai cinic moment pentru a decora simbolic cultura. Poate la fel de cinic ca tentativele oricăruia dintre noi de a ne preface că am avut vreodată o normalitate colectivă la care merită să ne întoarcem.

Nu știu cum mă voi raporta la aceste rânduri și la toată această perioadă – uneori prea difuză, uneori sufocant de concretă – peste câteva luni. Sau în câțiva ani. Nu știu dacă toate incertitudinile individuale și colective își vor găsi, în cele din urmă, o finalitate sau dacă vor plana deasupra noastră până în momentul în care prezența lor devine imperceptibilă. Și nu am nicio idee dacă își au rostul proiecțiile asupra modului în care vor arăta lucrurile din perspectiva invocată, căci, așa cum am văzut în ultimele luni, aceste proiecții sunt, de cele mai multe ori, fragile și racordate prea puțin la resorturile care determină evoluția unor mecanisme atât de imprevizibile. Însă singurul lucru pe care îl știu cu certitudine este că, după un an în care ne-am confruntat cu vulnerabilitățile dinăuntrul nostru și al sistemelor în care ne situăm și pe care am încercat atât de mult timp să le ascundem, revenirea la normalitate ar putea fi mai dezolantă decât orice experiență traversată până acum. Căci, deși putem să ne confruntăm cu orice problemă presupusă de o situație de criză, îmi vine din ce în ce mai greu să cred că putem câștiga lupta cu propria ignoranță atunci când ea este cea care stă la baza unei normalități din care nu vrem să ne desprindem.

Noul număr dublu Alecart (nr.24-25, iunie 2021), dedicat memoriei lui Tudor Berbinschi, „un fel de jurnal de pandemie” , cuprinde: impresii despre cele mai îndrăgite cărți din literatura română și străină apărute în această perioadă, reconstituiri subiective ale unor autori clasici, radiografii ale întâlnirilor Alecart, gânduri despre Festivalul „Poezia e la Bistrița” – unul dintre puținele evenimente, dacă nu singurul, din anul trecut la care am participat fizic, semnalarea a trei cărți, două de poezie și una de proză, în care cuvântul și imaginea s-au completat (anchilopoetica, Quarantino și Mustața lui Dali), cronicile spectacolelor de teatru care ne-au mai îndulcit izolarea, dezbateri pe marginea unor filme/ seriale pe care n-ar trebui să le ratați, opinii despre sistemul de educație din România, consemnarea de către foști olimpici ale unor regrete ale adolescenței, interviuri cu Ludmila Ulițkaia și Yu Hua – doi dintre marii scriitori cu care am avut privilegiul să intrăm în dialog, poezie și proză alecartiană & multe alte surprize.

(*RaisaManolescu, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.)

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!