Vitraliu în patru stări: Alt nume, altă ușă, de Eduardo Caballero

Existența. Menționez că am considerat mereu acest concept ca fiind unul sărac în conținut, având o semnificație abstractă. În schimb, viața era ceea ce caracteriza începutul oricui, putea fi o explicație neîndoielnică a oricărei întâmplări, purta o anumită certitudine și profunzime. Acum însă, pot spune că certitudinea și profunzimea sunt ancorate în realitate, limitele lor fiind date tocmai de relațiile noastre cu existența. Fizicianul Stephen Hawking afirma la un moment dat că „Atâta timp cât există speranță, există viață”. În volumul de povestiri Alt nume, altă ușă al lui Eduardo Caballero speranța, în unele cazuri, este spulberată de dorință și aceasta îmbracă nenumărate forme: dorința de a supraviețui, de a aștepta, de a schimba sau de a nu schimba anumite lucruri și că ea depinde de diferite aspecte ale realității. Totuși, în pofida acestui fapt, vocile care se găsesc în această carte există. Acest fapt mi-a făcut și mai clară bariera care marchează diferența dintre viață și existență. Exiști indiferent de circumstanțe, chiar și atunci când nu trăiești. Existența devine astfel un aspect definitoriu al întâmplărilor din Alt nume, altă ușă.

Trăgând cu coada ochiului

Cartea poate fi chiar ea privită ca o ușă, una care ne oferă posibilitatea de a deschide de fiecare dată o altă lume, adeseori diferită (dar nu fundamental de cea reală, a cititorului), mai plină de realitate și, totodată, lipsită de ea, sustrăgându-i-se, pulsând  de ceva ce se poate găsi dincolo de un zâmbet, de o dorință sau chiar de o întâmplare fugară ce pare firească până într-un moment anume. Orice ușă odată deschisă seduce cititorul prin existența unor voci, în unele cazuri marcate de seninătate, în altele însă, de durere; în spatele fiecărei uși, pulsează viața care este prezentă sub cele mai diverse forme și are cel mai neobișnuit, așteptat sau imprevizibil, final.

Cartea nu oferă certitudini. Alt nume, altă ușă nu conține o „istorie concretă”, cu un sfârșit predestinat personajelor, ci trasează linii de forță, întâmplări, momente, secvențe, întristări sau depresii, fragmente de existență marcate de angoasă sau de boală. Pentru mine, această carte a constituit o interpretare a realității sau a unei posibile realități. Povestirile cuprinse în volum nu poartă însemnele distorsionării vieții autentice, ci adună, într-un spațiu narativ restrâns, o multitudine de aspecte cărora puțini le oferă o semnificație și care rămân în umbră de cele mai multe ori.

Vocile acestei cărți contopesc timpuri și spații diferite și totuși intime, personalizate. Personajele nu-și impun restricții, nu-și limitează dorințele, însă, chiar și în acest caz, viața lor este condamnată la un eșec final – unul care se manifestă diferit și adeseori nu e considerat o înfrângere. Viața le poate fi înțeleasă drept o consecință a timpurilor, a gândurilor, a acțiunilor sau, uneori, a hazardului. Spre sfârșit, își manifestă prezența prin distrugere, limitând lumea acestor ființe la o simplă existență. În calea spre devastare intervin elemente care oferă, pe de o parte, o anumită formă de profunzime acelor voci, lăsând o amprentă emoțională, pe de altă parte, dezvăluind o realitate din perspectiva celui căruia îi este oferită. Ele sunt boala, singurătatea, depresia și durerea. În unele cazuri, acestea pot deriva una din cealaltă, dar uneori își manifestă datul într-un mod individual.

Boala

Pe lângă prezența sa în formă fizică, în Altă nume, altă ușă, ea face parte dintr-o lume în care devine o formă a viciilor, e capabilă să creeze deprinderi și, în același timp, să se manifeste într-o astfel de formă. Personajele conștientizează starea în care ar trebui să fie corpul sănătos, dar, în ciuda acestui fapt, propriul trup își găsește în (și prin) boală liniștea, confortul și stabilitatea în această altă stare, orientându-se spre o „ușă” mai întunecată și periculoasă. Am perceput dorința și, totodată, neputința de a schimba ceva ca pe o formă de manifestare a viciului. În acest caz, boala apare ca o variantă mentală a renunțării. Chiar dacă una dintre forme (boala) pare mai gravă decât cealaltă (viciul), ambele sunt distrugătoare și implică suferința care nu-și scutește victimele de acea conștientizare a stării ce amplifică durerea. Nici abandonul, nici viciul, nici boala nu au un sfârșit vizibil pentru cei în interiorul cărora se stabilesc. Astfel, în istorisirile lui Eduardo Caballero, nu am considerat sfârșitul personajelor ca pe unul din care iradiază lumină, ci ca unul care multiplică răspândirea „maladiei”: o boală este aducătoarea alteia. Finalul rezervă aparent un fascicul de lumină dorită, dar, în același timp, ne-o răpește. Boala, indiferent de modul său de manifestare, face înțeleasă pentru cititor suferința creată și neputința de a o reda a persoanei-gazdă. Traumele provocate celor din jur și consecințele reale aduse de aceasta, aparent nesemnificative, nu sunt privite din perspectiva posibilității ruinării mai multor vieți.

Singurătatea

În volumul lui Caballero, singurătatea nu este înțeleasă ca un efect al îndurării unei pierderi, ci apare în urma încercării de a oferi alt aspect realității, celei care în fond se dovedește a fi aparentă, după cum se arată în una dintre povestiri, intitulată Roata. Pentru mine, la început, singurătatea era o stare lipsită de explicație, însă ea nu se datorează numai încercării de izolare de împrejurări sau de sustragere într-un anturaj personalizat. Singurătatea am conceput-o în această carte, în primul rând, ca pe o stare, una care poate să te facă prizonierul propriilor iluzii și creează o lume proprie – cea în care domină o înțelegere reciprocă, cea care poate să îți ofere refugiu în orice moment. Realitatea, de cele mai multe ori, spulberă unele așteptări, care pot fi esențiale în încercarea de a înțelege anumite aspecte ale vieții personajelor și atunci când aceste aspecte devin mai pline de semne de întrebare sau nu au aceeași soluție care era presupusă, singurătatea poate oferi soluții, o liniște interioară necesară.

Depresia

Aceasta reprezintă unul dintre accesoriile bolii care pare a avea remediu, dar pentru care timpul se dovedește un unguent eficient care acoperă zona afectată și-o face să arate ca și cum cele întâmplate n-ar fi avut niciodată loc. Singura contradicție e că, dacă răzuiești puțin cu un obiect rece de metal, pojghița se dă la o parte și totul e descoperit. (În după-amiaza asta).  Cabellero mi-a ilustrat depresia ca fiind o apăsare sufletească. Ea este zugrăvită ca rezultat al unor temeri care rezultă din confruntarea cu realitatea sau din încercarea de a-i oferi acesteia alt aspect. Când devii prizonierul unor schimbări radicale, neașteptate, atunci sustragerea este cea care îți poate oferi „soluția” necesară. Dar această sustragere accentuează treptat inaderența la realitate. Cum am menționat la început, depresia este ceva durativ. Timpul este necesar uneori pentru a înțelege ceea ce era în umbră, însă, în alte cazuri, el este cauza agravării și închiderii în sine, cauza dorinței de a nu face ceva sau de a nu auzi ceva. Dacă unul dintre motivele singurătății putea fi pierderea cuiva, depresia presupune pierderea sinelui; este o cale spre autodistrugere: nemulțumirea față de cei din jur devine nemulțumire față de tine însuți.

Durerea

Într-o altă povestire, Scrisoare mamei, se menționează că Durerea este proprie prezentului și memoriei. Iar memoria e selectivă și personalizată. Ultimul dintre cele patru elemente menționate este durerea. Ea e o formă de slăbiciune care, influențată de temeri – dar mai puțin adânci decât cele manifestate în cazul depresiei – generează o nesiguranță obscură. Durerea apare în povestirile volumului într-o formă spiritualizată, ușor volatilă, dar care impregnează ființa de resentimente. Chiar și ascunsă în cel mai adânc colț al sufletului, mistuirea ei este un punct de pornire spre construirea îndoielilor. Încercarea de rememorare sau de descoperire a altor soluții, căutarea greșelilor reprezintă durerea despre care vorbesc personajele lui Caballero. Întoarcerea în trecut este asemenea tulburării unor răni în calea spre vindecare. Nici dorința și nici speranța nu sunt capabile să șteargă amprentele trecutului, însă ele sunt cele care pot uneori constitui o aspirație către viitor.

O ușă către altă ușă. Și mereu o altă ușă.

Utilizarea destul de frecventă a unor cuvinte sau structuri de tipul în unele cazuri, uneori, totodată (care decupează „cazuri”, lipsindu-le de generalitate sau acumulează situații, motive, stări care motivează comportamentul personajelor) se datorează multitudinii de întâmplări – cu începuturi și sfârșituri în mod voit banale. Deloc așa, viața personajelor se derulează sub semnul unei opțiuni (a lor sau a altora), a hazardului, a unui dat căruia nu pot sau nu vor să i se sustragă.

Istorisirile cuceresc prin profunzimea lor; nu atât caracterul sau întâmplarea atent elaborate interesează, ci anumite nuanțe ale acestora, discrete, dar deloc nesemnificative, în jurul cărora se construiește fiecare povestire.

*Olga Scripnic este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

(Vineri, 5 oct., ora 14.30. „Întâlnirile Alecart” la FILIT. Invitați: Eduardo Caballero & Sylvie Germain.) 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.