Nouă lecții din Educația europeană (de Romain Gary) în ultima săptămână de izolare

„Dar, până la urmă, această faimoasă educație europeană nu te învață decât să găsești curajul și motivele întemeiate, acceptabile, sănătoase, ca să ucizi un om care nu ți-a făcut nimic […]”

1942, o pădure lângă Wilno, Polonia. E timpul morții sau al supraviețuirii. Un „între” nu există. Ai 14 ani. Trebuie să alegi între a fi ucis sau a chema în ajutorul tău, într-un adăpost săpat sub pământ, pentru a-ți alunga spaimele și singurătatea, spiritul personajelor care ți-au legănat copilăria. Așa devii peste noapte Old Shatterland. Pentru că el e singurul care poate crea o punte între viața ta de până atunci și noua viață în care părinții decid că doar ascunzându-te în pădure ai șansa de a o trăi. O șansă pentru care va trebui să fii la fel de temerar precum eroul din Winnetou. O șansă pe care cei doi frați mai mari nu au avut-o. Pentru că e timpul în care privirea nu ajunge la cer, pentru că e timpul în care, deși toți o spun, nimeni nu crede cu adevărat că nemții o să fie înfrânți curând. Și pentru că la întrebarea disperată Când?, nimeni nu poate răspunde decât: Nu-ți pierde speranța.

O scriitură eliptică. Totul e dens și, în același timp, profund uman. Perspectiva e ca un foc de mitralieră. Lovește din plin. Pentru a reda această realitate nu e nevoie de artificii: Apoi doctorul a plecat. Iar a doua zi nu s-a mai întors. Frazele sunt ca acele focuri de mitralieră care ucid partizanii scoși din adăposturile din pădure prin operațiunea „Lupul din codru”. Nu foamea, nu disperarea, nici măcar dorința de a elibera satele de nemți, ci necinstirea femeilor lor, a mamelor, a surorilor, a logodnicelor îi aduce în bătaia necruțătoare a gloanțelor pe acești oameni. O acțiune de o simplitate și o eficiență perfecte și niște bărbați care pot accepta aproape orice. Nu și asta. Ce-i rămâne, așadar, omului? Demnitatea doctorului Twardowski, tatăl lui Janek, care se aruncă în brațele morții într-un gest deopotrivă sublim și inutil. Știind că nu își poate salva soția și că fiul lui va rămâne singur în adăpostul din pădure să înfrunte nu doar pieile roșii, ci viața însăși.

Așa începe educația lui Janek. Educația lui europeană într-o Europă care a știut să construiască universități și care a avut grijă de fiecare dată să facă ruine din gândul umanist adus între zidurile lor. O Europă care acum așteaptă deznodământul bătăliei de la Stalingrad pentru a ști dacă mai poate renaște din cenușa propriilor demoni. O Europă care, chiar în timp ce visează la fraternitate, egalitate și libertate scoate din cotloanele unei utopii mereu alte și alte forme de inumanitate. Lecțiile pe care le învață Janek alături de partizani, îndurând frigul, foamea, spaima, acționând alături de camarazii verzi, văzând boala, moartea, trădările, apropierea, speranțele celorlalți sunt despre ceea ce înseamnă a fi. Dincolo de iarna lui 1943, dincolo de ocupația nazistă, dincolo de lagărele de evrei și de rezistența franceză, de luptele de pe Volga, de plutoanele de execuție, de tortură, de viol. Dincolo de contextul istoric.

Lecția I: Viața e mai puternică decât orice.

Un bărbat îndrăgostit, hăituit, cu plămânii perforați, se agață de iubirea pentru o tânără care cântă Chopin atât de frumos, încât băiatului de 14 ani trimis să-i ceară o întâlnire îi dau lacrimile. Și așa descoperă Janek că frumusețea există. Frumusețea unei tinere femei, frumusețea unei partituri interpretate la pian. Frumusețea care supraviețuiește în cele mai mici și mai firești gesturi. Frumusețea lumii. Chiar și în timp de război. O frumusețe care nu pălește nici măcar în fața celor două spânzurători în care se leagănă, purtate de râsul a doi soldați, trupurile celor doi îndrăgostiți. Așa cum și chipul iubitei lui Tadek Chmura, studentul devenit partizan pentru că nu poate accepta colaboraționismul tatălui, păstrează liniile perfecte ale unei sculpturi de la prova unei corăbii și după ce tânărul moare. Frumusețea ei e aceea a unei corăbii rătăcind în căutarea unei alte lumi. Nu neapărat mai bune. Doar a uneia diferite, în care Wanda nu ar sfârși schingiuită și executată, ci ar rămâne să-și plângă în pădure iubitul mort.

Lecția II: Când realitatea te dezamăgește, când ea te îngrozește sau te dezarmează, construiește-ți o altă realitate, o credință din care să-ți tragi puterea.

Gândul că tatăl ar fi putut muri e alungat de „certitudinea” venită pe neașteptate într-o noapte că partizanul Nadejda, acel luptător misterios ale cărui isprăvi le așteptau toți și reînsuflețeau forța rezistenței din pădure e chiar tatăl lui. Convingerea aceasta e mai puternică decât orice îndoială, căci băiatul știe că îndoiala se întâmplă doar pentru că-i era frig, pentru că-i era foame sau pentru că era obosit. Nu e nevoie să fi trăit prea mult pentru a înțelege că adevărul e ceva care poate fi deslușit în elanurile fierbinți ale inimii și arareori în răceala minții. Dar e nevoie să treacă un an, să se apropie de sfârșit iarna lui 1943 pentru ca Janek să înțeleagă cine este partizanul Nadejda, să priceapă faptul că toți și fiecare în parte sunt Nadejda. Că fără acest mit care a creat realitatea rezistenței totul s-ar fi năruit. Da, e necesară această nouă revelație pentru a înțelege că tatăl lui nu mințise când îi spusese că nimic din ceea ce e important nu moare. Și pentru a accepta, în sfârșit, că nu mai are părinți.   

Lecția III: Onoarea îngenunchează uneori. (Partea I)

Dorința de a trăi într-o Polonie liberă nu îl împiedică pe pan Jozef ca, după ce-i aprovizionează pe partizani, să lase obolul cuvenit și nemților, căci a ști să-ți salvezi pielea e uneori o lecție asimilată prin repetiție și ce poți să faci cu onoarea dacă nu e nicio afacere de administrat? Hotărârea de a pleca într-o misiune sinucigașă, ca pan mecenas, cu gândul la femeia pe care o iubește și care e mai tânără decât el cu 30 de ani și s-a îndrăgostit nu de el, ci de eroul pe care ea îl vede în el vine din nevoia de a fi pe măsura sufletului ei pur și neîmblânzit. De aceea ultimele cuvinte ale lui pan Stachiewicz sunt de o simplitate dezarmantă: Păi, atunci, rămas bun! De aceea, nu va afla niciodată că femeia pentru care a murit e în brațele unui tânăr german, vorbind despre el ca despre o chestie cu o pereche de pantofi pe care i-am dat la reparat.  De aceea, Sopla poate să arunce vina pe un nevinovat pentru un sac de 100 de kg. de cartofi, cu gândul izbăvitor că acesta e un prieten isteț și o să priceapă. Și trebuie să suporte privirea care înțelege a bărbatului acuzat pe nedrept și să se agațe de gândul îndeplinirii ultimei sale rugăminți: să-i ducă un pumn din cartofii primiți și nevestei lui. De aceea, Sopla nu va fi ucis. Pentru că singura pedeapsă pentru el e să trăiască și să audă la nesfârșit glasul soției rugându-i pe partizani să-i ucidă soțul. Doar că unii nu merită să moară. Nici măcar ca un câine.

Lecția IV: Poți să stai toată viața lângă o fată cu ochi triști și fața plină de pistrui al cărei trup servește pentru a obține informații prețioase despre intențiile trupelor germane.

Poți să o ții de mână și astfel pădurea să nu te mai înspăimânte. Să o iubești, chiar dacă ea nu înțelege frumusețea muzicii, chiar dacă își va încălca o promisiune. Pentru că lângă ea, pentru prima dată în viață, spaimele tale au amuțit. Doi copii, abia intrați în adolescență, dar care au cunoscut îndeaproape mizeria, urâtul, singurătatea visează să vindece lumea. Nu să o schimbe, pentru că asta ar presupune și mai multă ură, ci să o tămăduiască. Iar strigătul unei noi vieți, peste câțiva ani,  în timp ce tunurile bubuie în depărate prevestind victoria, asta face.

Lecția III: Dar demnitatea de a fi om nu îngenunchează niciodată. (Partea a doua)

Demnitatea pe care nici urâțenia, nici crimele nu puteau să o știrbească e regăsită într-o noapte alături de alți 20 de oameni ascultând Poloneza lui Chopin; camaraderia aceasta îi face să uite că sunt istoviți, răniți, urmăriți. În acest timp în care puștile stau cuminți pe genunchi și un tânăr student citește. În acest timp în care într-o scobitură minusculă de pământ se aude un basm și istoria scoasă din țâțâni de mașinăria de luptă germană e învăluită în alegorie, recuperezi sentimentul demnității umane. Pentru că știi că ți se poate întâmpla orice, dar că întotdeauna undeva măcar un om va continua să cânte. Măcar un om va continua să scrie. Măcar un om va depune mărturie pentru ceea ce ți s-a întâmplat. Ceea ce ni s-a întâmplat. Ceea ce s-a întâmplat.

Lecția V: Oricine poate deveni neamț.

Oamenii își spun povești frumoase și apoi se lasă uciși de dragul lor, închipuindu-și că, astfel, mitul va deveni realitate. E explicația pentru toate utopiile care au sfârșit în sânge, pentru toate ideile revoluționare clădite pe cadavre și vieți distruse. Chiar dacă născute din nevoia de a înfrânge disperarea, toate aceste ideologii se transformă mai devreme sau mai târziu în forme grotești de a ucide. De aceea, să fii neamț înseamnă, de fapt, să fii înșfăcat de disperare și oricine se poate transforma în unul, până și cel mai înflăcărat patriot polonez. A fi neamț înseamnă a fi fanatic, a nu putea ieși din mecanismul pe care sistemul l-a transformat în crez. Să slujești o doctrină, nu un popor. Oricine poate urma chemarea omenescului din el și poate alege să dezerteze din această infernală mașinărie a dezumanizării. E cazul unui soldat german care încearcă să se ascundă printre partizani. Dar nu oricine poate să ierte. Și pentru că soldatul acesta purta pe spate eticheta pe care scria german, partizanii l-au împușcat. Pentru că pe spatele lor era o altă etichetă: polonez.

Lecția VI: Formele rezistenței sunt multiple.

Uneori redobândirea libertății scuză orice ipocrizie, pentru că sub masca burghezului gentilom se ascund și forță, și speranță. Chiar dacă o șuviță de pe frunte amintește de chipul genialei călăuze a Noii Europe, chiar dacă pari a fi învins de forța cuceritorului, poți ascunde în apartament o tipografie, poți încerca să salvezi un evreu, poți să rămâi francez vorbind limba germană.

Lecția VII: Există un glonț pentru orice. Toată lumea trădează mai devreme sau mai târziu.

Poți să simți că trădezi și atunci când pleci din pădure și faci un drum până la Wilno doar pentru a auzi muzica lui Chopin sau a lui Mozart, cântată de un bătrân german, August Schröder, care iubește jucăriile muzicale și copiii, dar, până să înțelegi asta, te porți ca un barbar și sunetele muzicii ies sub amenințarea pistolului. Pe acest bărbat care se considera ultimul german și care încă visează la Germania cântăreților din flaut și fluier îl vei trăda în momentul în care, deși îl vezi în camionul care trebuia deturnat, alegi să îți faci datoria, ucigându-l astfel pe cel care ți-a dat pentru câteva ceasuri singura bucurie adevărată: sunetul pianului. Dar așa înțelegi încă o dată că de aia ne aflăm aici: ca să suferim. Da, există un glonț pentru orice. Uneori acesta e un argument care trimite din nou o fată să-și ofere trupul pentru a obține informații. Chiar dacă trupul ei spune nu, gura va spune da, căci pentru suferință nu există o ultimă oară.

Lecția VIII: Nu se cade să plângi.

Și totuși, ce poți să faci când un puști polonez, Pestka, ajuns pe străzi și intrat într-un grup de semi delincvenți, vorbește despre evrei ca un comandant dintr-un lagăr nazist: Nu-mi plac jidanii? Nu se cade să plângi, se cade să urli. Apoi descoperi că ceata de copii sălbatici se joacă de-a bărbații cu un copil de aceeași vârstă cu ei, copil care, evreu fiind, în picioare, într-un beci întunecat, după ce a fost pus să lingă podeaua, îl izbăvește pe Dumnezeu cântând la vioară. Și da, poți să-l răscumperi cu un sac de cartofi pentru a-i salva demnitatea, dar nu-i poți încălzi degetele lungi înghețate de frig și peste doar câteva săptămâni asiști neputincios la moartea lui. Și îți rămâne doar amintirea sărutului lui înghețat pe corzile reci ale viorii.

Lecția IX: Nu suntem tații noștri. Nu suntem nici fiii noștri.

Tânărul partizan Tadek Chmura renunță la viața liniștită din casa părintelui său, la cursurile de la facultate și la posibilitatea de a se trata în străinătate de boala de plămâni. Alege moartea, căci nimic nu-l poate face să înțeleagă trădarea tatălui, colaborarea cu dușmanul. Chiar dacă această colaborare e doar o acceptare. Va muri alături de tovarășii săi și niciodată tatăl nu va avea dreptul să știe unde e îngropat. Krylenko, bătrânul cizmar din Ucraina, ajuns și el în pădurea de lângă Wilno după ce fiul lui, cel mai tânăr general din Armata Roșie, a devenit în ochii lui un nemernic, fiindcă a decis să lase satul tatălui pe mâna dușmanului, nu-și poate ierta fiul nici măcar după ce află că acesta a primit medalia de erou al Uniunii Sovietice după bătălia de la Stalingrad. Căci un om care e în stare să-și lase satul pe mâna dușmanului, e o dihanie.

Orice educație presupune o crimă. Și apoi să plângi. Da, orice educație se încheie cu un plâns. Pentru ceea ce ai învățat că ești. Pentru ceea ce știi că ai de făcut de acum încolo. Pentru ceea ce nu mai poți să ai.  

Educația europeană din romanul lui Romain Gary presupune să ucizi, să fii înfometat, umilit, să devastezi orașe, să ridici lagăre de concentrare, să ai o pastilă de cianură în buzunar, să detonezi dinamită, să te ascunzi, să trădezi. La 15 ani Janek e un tânăr bărbat educat. Ultima lecție care-i desăvârșește această educație presupune să asculte povestea a zece nemți care așteaptă pe râul înghețat să se termine războiul, să îi facă să creadă că e domesticit, că e de-al lor, să le mănânce ciocolata și apoi să detoneze explozibilul. Orice educație presupune o crimă. Fără să șovăi, cu sânge rece, fixând cu atenție trupul ultimului dintre cei zece, căzut pe gheață, în așteptare. Și apoi să plângi. Da, orice educație se încheie cu un plâns. Pentru ceea ce ai învățat că ești. Pentru ceea ce știi că ai de făcut de acum încolo. Pentru ceea ce nu mai poți să ai. Și pentru că acum ai înțeles că singurul lucru care contează este să cari mereu mai departe o rămurea absurdă, un capăt de pai, mereu mai departe, cu sudoarea frunții și cu prețul propriilor lacrimi de sânge, mereu mai departe. Fără să te întrebi de ce. Iar dacă o faci, să cauți un răspuns în singura formă de răscumpărare a ceea ce ai primit: scriind o carte.

Și dacă uneori stilul lui Romain Gary vi se va părea ușor pedant, nu uitați că scriitorul care a primit de două ori Premiul Goncourt a luptat alături de trupele franceze și că pentru el rezistență nu a fost un concept, ci un act pe care l-a făcut pentru Franța pe care a iubit-o la fel de mult ca pe Polonia natală. Educația europeană e mai aproape de Zmeie de hârtie decât de Promisiunea zorilor (pentru a aminti cele mai noi apariții de la Humanitas) și e roman care nu poate dezamăgi pe nimeni.

*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, este profesoară la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!