Jalea cea peste măsură
Nu știu ce a fost mai zguduitor aseară la reprezentația susținută de actorii sibieni: reîntâlnirea cu personajele lui Sofocle și ale lui Euripide sau felul în care muzica maramureșeană, adusă pe scenă de Grupul IZA, a punctat suferința, încleștarea de voințe (și de adevăruri la fel de puternice și de valide), dezlănțuirea de ură și dorința de răzbunare, suferința grea, amară, neclintită și împietrită a Electrei, legându-le de un fond ancestral (dar particular în exprimare) de tradiții și de ritualuri și de cea mai adâncă și autentică exprimare a durerii, a neputinței, a revoltei.
Unde să mă duc?
Extrem de atent lucrat, păstrând suflul tragediei antice, dar făcându-l viu și palpabil pentru publicul de astăzi, Electra Naționalului sibian e un amestec perfect dozat între ceea ce este profund interiorizat în sufletul omenesc și izbucnirile – la fel de omenești – de violență prin care destinul se împlinește, iar omul triumfă în exact aceeași măsură în care este zdrobit. Electra e încremenită în ură, e fiica lui Agamemnon, cel ce-i bântuie conștiința și sufletul, mai viu acum, înjunghiat de Clitemnestra, decât în viață fiind – tată și rege, tată și bărbat, tată și dezonoare aruncată asupra lui de cea care i-a fost soție și de perfidul Egist. E soră ce așteaptă reîntoarcerea lui Oreste – frate și pumnal, frate și fiu, frate iubit. Electra e ea însăși: tânăra însingurată și rană vie, sângerândă, demnitate împietrită, foc mocnind în așteptare, violență dezlănțuită, șfichiuitor de intransigentă; e vas pe care-l umple doar forța ce se hrănește din propria dreptate și din propria nedreptate, apoi cuțit în brațul cu care lovește Oreste, braț și cuțit ea însăși. Victimă și călău, nici victimă, nici călău. Electra pârjolește totul în jur pentru a se topi în brațele fratelui regăsit, în dansul de o frumusețe nepământeană a perechii legate de ceva mai puternic decât sângele, pentru a deveni apoi egala fratelui ei – nu fiică, nu soră, nu femeie, ci întruchipare a morții înseși. Electra nu vrea să fie niciun moment fiica Clitemnestrei. Refuză cu obstinație condiția de fiică a mamei ei și tocmai în îndărătnicia acestui refuz ea își urmează mama și devine dublul ei. Când poartă triumfătoare trupul Clitemnestrei pentru a-l arăta celor ce i-au rămas fideli lui Agamemnon, acesta nu e un gest de victorie, nici de dreptate făcut celui mort, ci de asumare a adevăratei ei naturi: abia atunci o vedem ca ceea ce e: fiica mamei și a tatălui ei. Trupul Clitemnestrei poate la fel de bine să fie propriul suflet, „ucis” – un cadavru de vreme ce a ridicat cuțitul împotriva celei ce a născut-o și, deci, împotriva ei înseși.
Și eu, eu cum oare-aș putea să-mi uit morții?
Electra e cea mai puțin liberă dintre toți. Pentru că e imposibil să acționeze singură, în absența fratelui, deși ea e doar voință de a acționa. Această voință o ține în viață, însă o face deopotrivă captivă. Pentru că e prizoniera condiției ei de fiică și de femeie în casa unui bărbat ce nu-i este tată. Pentru că e urmărită permanent de ochii și de așteptările celorlalți (ai celor ce au acceptat noua ordine, ai mamei și ai lui Egist, dar și ai celor care nu au acceptat-o). Și totuși, în egală măsură, ea este cea mai liberă dintre toți. Pentru că ea nu mai are ce pierde. Moartea e lângă ea și în ea. Ea însăși e o moartă în viață fiind. De aceea, în spectacolul regizat de Mihai Măniuțiu, ea lovește fără milă trupul Clitemnestrei. Nu e doar voința care pune în acțiune gesturile lui Oreste, ci e chiar brațul ucigaș. Frate și soră după, ca un singur trup, ținându-se de mână și umăr lângă umăr, ei privesc cu ochi goi, ca doi condamnați, doar înainte. Spre noi. Spre cei ce le vor judeca gestul – oameni, nu zei. Spre același întuneric. Egali în izbăvire și în păcat. Eliberați definitiv de datorie și definitiv damnați. Departe, izolați de ceilalți, care rămân grupați într-un plan îndepărtat, la distanță. Aici e amarul despre care cântecul de jale, adevărat bocet despre ale vieții, „vorbește”. Aceasta e viața personajului din tragediile antice și aceasta e viața pe care o plâng bătrânele și bătrânii noștri în doinele lor de jale. Viața chin. Viața insuportabil de amară a celui care nu mai are un cămin. O mamă, un tată.
Mamă, de ce m-ai făcut dacă noroc n-am avut? (vers dintr-o doină maramureșeană)
Nu m-aș fi gândit niciodată că spiritului tragediei antice i se poate asocia cântecul popular românesc, dar în spectacolul regizat de Mihai Măniuțiu se creează o anumită consubstanțialitate între fundalul muzical și confruntarea-încleștare în care sunt prinse personajele. Pentru că nu lupta teribilă dintre personaje e în prim-plan, ci aceea dintre om și destin, dintre voința umană/sufletul omenesc și o mașinărie care-l împinge să înfăptuiască fiindcă altfel nu ar mai fi el însuși. Mihai Măniuțiu face din corul antic un organism care dobândește și alte funcții. Corul devine un personaj activ. E trezit la viață de prezența Electrei și apoi generează el însuși impulsuri ce acționează asupra acesteia și a lui Oreste. Corul nu mai e doar o voce care comentează, reflectând asupra acțiunilor omenești, luând distanță față de acestea. El e alcătuit din cei care au fost soldați în armata lui Agamemnon. Trupurile obosite, cuprinse de un somn aproape de împietrire par ale unor soldați abia reveniți de pe câmpul de luptă. Tot ale unor soldați sunt și fețele brăzdate parcă de întreaga oroare trăită și înfăptuită. Din acest somn îi trezește Electra, iar impulsul ucigaș/ violența le va stăpâni apoi acțiunile. Domolite doar de gestul celui pe care îl recunosc ca fiindu-le superior – Electra, Oreste, niciodată Clitemnestra sau Egist, într-o descendență ce are la bază loialitatea față de comandant, chiar și atunci când acesta a fost ucis. E în corul acesta dorința de răzbunare a morții celui care a făcut din ei ceea ce sunt, dar și instinctele primordiale ale războinicului din orice epocă. Mișcarea cuțitelor, precizia cu care acționează, răspunsul la comenzi, gesturile perfect sincronizate sunt toate ale unor bărbați care au cunoscut violența războiului. E în ei un soi de suferință străină tuturor celorlalți. Foarte apropiată de abrutizare. O violență pe care continuă să o poarte cu ei și după ce războiul s-a încheiat. Ei bine, între nevoia de a acționa primitiv a acestor oameni și ceea ce simt cei doi frați (în sufletul cărora violența e de altă natură) mediază muzica interpretată de membrii Grupului Iza. Și tot ea, muzica maramureșeană, devine liantul între presiunea exterioară (a corului-soldați, a datoriei) și presiunea-suferință din sufletul Electrei. Oreste e mai apropiat în versiunea lui Măniuțiu de soldații tatălui, el e fiu și bărbat, nu are nevoie ca Electra să-l îndrume, să-i domolească șovăielile. El știe ce vrea. E ghidat, dar nu împins de la spate. E deja o voință care se întâlnește cu altă voință – cea a surorii.
Precum unui mort la mormânt
Prin doinele de jale ce răsună și par a da o formă suferinței din toate timpurile, acțiunea nu doar că pare a fi propulsată (mediator fiind același cor de soldați, conștiință fără conștiință, instincte brutale), ci și interiorizată, reflectând fondul vulnerabil al celor doi frați, latura lor de ființe constrânse (de gestul trădător al Clitemnestrei, de rușinea aruncată de aceasta asupra lui Agamemnon și a cetății) să acționeze în direcția răzbunării tatălui. Și tot ea, muzica, e cea care susține dimensiunea ritualică a gesturilor personajelor, recuperând obiceiuri legate de momente esențiale ale existenței – cu precădere cele legate de priveghi, de înmormântare, de plângere a mortului. Vinul (transformat în sânge), pâinea împărțită celor prezenți în amintirea celui „plecat”, dar și colacul rupt deasupra trupului neînsuflețit Clitemnestrei, sticlele (cu palincă maramureșeană) din care bei să uiți amarul, dar și ca o proslăvire a vieții ce continuă, toate susțin acest amestec de ancestral și particular din spectacolul actorilor sibieni. Moarte-viață, amintire vie, pârjolitoare și uitare, întuneric-lumină se reflectată inclusiv vestimentație – cernită, de doliu, a Electrei și a lui Oreste, a lui Pilade și a Sfătuitorului, dar și a Corifeului și a corului -, albă a Clitemnestrei, a lui Egist, a lui Crisotemis, sora mai mică a Electrei – cei care au ales viața și cursul ei amăgitor. Cristian Rusu optează pentru haine contemporane (blugi negri) care se transformă apoi în fusta lungă, tot cernită, a Electrei, amintind de portul popular, de veșmintele femeilor de la țară, de doliul lor. Așa cum, în cazul Clitemnestrei și a lui Egist, hainele doar păstrează amprenta drapării de tip antic, fără nicio ostentație însă (iar costumul lui Egist, ca și dansul lui la aflarea morții lui Oreste amintesc de dervișii orientali, sugestie că el rămâne străinul, bărbatul pentru care extazul e mai presus de interiorizare).
Întreaga scenografie a spectacolului amplifică dezlănțuirea de instinctualitate și înfruntarea de voințe de pe scenă. Singurătatea Electrei, regăsirea lui Oreste – dublul ei, o parte a sinelui inocent pierdut -, dar și singurătatea Clitemnestrei, închisă în propria voință și în propriile spaime – doar pentru câteva fracțiuni de secundă mamă (în încercarea de reapropiere de fiica pierdută, gest transformat în respingere după mângâierea refuzată de răceala împietrită a fetei și atunci când îi este vestită „moartea” lui Oreste) -, în rest suflet plămădit de voința de putere, de voința de a fi, de a rămâne în viață sunt contrabalansate de mișcările corului – care acționează permanent ca un organism compact, deși fiecare membru al acestuia este perfect individualizat, iar suferința și oboseala se particularizează prin mimică, gesturi, privire, grimase, tăceri. Rămân câteva „instantanee” de o mare frumusețe: trupul gol al Electrei pe care este desenat – cu roșul sângelui – toporul, semn că acesta e/crește din ea, dar și că e arma crimei pe care ceilalți i-o „așază” simbolic pe umeri; momentul sărutului ritualic al brațelor goale ale tinerei – o încurajare și un rămas-bun, o despărțire; dansul fratelui și al surorii regăsiți într-o îmbrățișare tulburător de inocentă, singurul moment în care sunt ei înșiși, cei dinaintea morții lui Agamemnon; singurătatea în doi după dezlănțuirea de violență asupra trupului Clitemnestrei. Tot în aceeași direcție, a unui fond simbolic cu conotații arhaice, calul în care se înfig sau din crupa căruia sunt scoase cuțitele devine o întruchipare a lui Agamemnon, dar și a lui Oreste, un simbol al masculinității, dar și o imagine a unei purități definitiv pierdute, din care cei doi au fost definitiv alungați.
Electra Naționalului sibian e, așadar, un spectacol în care spiritul tragediei antice este adus până în prezent și corelat unor manifestări și credințe arhaice care depășesc spațiul în care s-a născut tragedia. E reflectarea unui mod de a fi în lume care vorbește dincolo de situații strict delimitate de timp și de spațiu. Fidel tragediei, Măniuțiu nu vrea să o depășește, ci o face să vorbească pe multiple voci și în registre diferite oamenilor care suntem azi.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
FOTO: Emanuel Găină
