Filmul lui Andrey Zvyagintsev constituie în complexitatea sa o parabolă a vanității umane.
Cea de-a treia peliculă a regizorului rus Andrey Zvyagintsev are în centru povestea unuia dintre cele mai actuale și mai realiste personaje concepute de acesta. Filmul înfățișează un sfârșit dureros și în desfășurare al umanității și a ceea ce înseamnă o coloană vertebrală puternică din punct de vedere etic, un sistem de valori solid.
Povestea propusă de Zvyagintsev este una pe cât de simplă în conținutul său, pe atât de profundă și totodată frapantă în înțelesul ei. Elena, o fostă asistentă, trăiește împreună cu cel de-al doilea soț al său, Vladimir, un om foarte bogat, într-un apartament luxos din centrul Moscovei. Aceasta are un fiu, Serioja, pe care îl ajută în mod constant cu bani întrucât el are doi copii pe care, nefiind angajat, nu îi poate întreține. Băiatul cel mare al lui Serioja, Sasha, riscă să meargă în armată dacă părinții săi nu „vorbesc cu cine trebuie” ca el să intre la o facultate, fapt pentru care aceștia au nevoie de bani pe care nu îi au și pe care îi cer de la Elena. În momentul în care Vladimir refuză să îi dea Elenei suma necesară, ea recurge la un gest extrem pentru a face rost de aceasta.
Căderea sau starea de a fi tu însuți
Unul dintre aspectele care impresionează în film este faptul că nu te aștepți deloc ca Elena să fie capabilă de o asemenea faptă. Mai bine de jumătate din timp nu se întâmplă nimic cu adevărat semnificativ: este înfățișată rutina zilnică a femeii, felul în care aceasta este percepută de Vladimir ca un fel de servitoare ce trebuie să îi ofere tot felul de servicii, inclusiv sexuale. Infarctul pe care bărbatul îl suferă este mai mult un pretext pentru regizor de a transmite un mesaj și o oportunitate pentru Elena de a obține banii doriți pentru a-și ajuta fiul iresponsabil. În momentul în care ea întrevede o posibilitate prin care să facă rost de bani își pierde orice urmă de umanitate autentică sau discernământ și își omoară soțul slăbit de infarct, făcând astfel încât totul să pară o neatenție, un accident trist. După aproape 50 de minute în care îți sunt înfățișate doar aspecte subtile ale vieții fiecărui personaj, te lovește scena unei crime. Paradoxul acesteia stă tocmai în faptul că este ilustrată la fel de liniștit ca cea în care Elena pregătește masa pentru soțul său dimineața.
Când sacrificiul nu impune penitența
Problema pe care o ridică gestul Elenei este în fapt unde a ajuns umanitatea în momentul de față și cât de mult este un om dispus să sacrifice pentru familia sa. Filmul arată că sacrificiul pentru familie nu este întotdeauna onorabil, că el se poate dovedi a fi extrem de murdar și degradant. Ceea ce șochează cu adevărat în actul Elenei este tocmai lipsa oricărei remușcări, absența totală a regretului. Avariția și legăturile de sânge ajung așadar să triumfe peste orice alte valori morale și umane. După ce își omoară propriul soț, Elena cheamă toată familia fiului său să locuiască în apartamentul lui Vladimir fără să aibă nicio mustrare de conștiință în legătură cu asta, fără nici măcar să își pună problema dacă e corect sau cel puțin scuzabil ceea ce face. Chiar mai mult, ea își culcă nepotul în patul în care a murit soțul ei. Cu toate acestea, există un singur moment când calmul pare a se risipi, lăsând locul retrospecției și privitorul e pe punctul de a crede că omul are încă șansa de a se salva: Elena se sperie atunci când se ia curentul în tot blocul și simte o anumită teroare morală. În adâncul său, este conștientă că ceea ce a făcut este greșit, dar alege să evite judecata asupra acestui aspect, cu iluzia că astfel problema este rezolvată. Moment risipit.
Apocalipsa de lângă și din noi
Există de-a lungul peliculei o serie de detalii și simboluri extrem de semnificative. Imaginea de început, înfățișând crengile goale și negre ale copacilor de la balconul apartamentului în care locuiește Elena, coincide cu cea din final, creând astfel iluzia unei povești închise, a unei capsule aflate într-un spațiu extrem de liniștit, dar în interiorul căreia răul lumii zvâcnește cu ferocitate. De asemenea, ciorile se aud mereu în fundal anunțând parcă moartea ce urmează, a lui Vladimir și a valorilor umane. Înainte de a-și ucide partenerul, Elena se uită la o fotografie cu ea de când era tânără, scenă ce sugerează prin liniștea sa un soi de reflectare asupra sinelui, asupra a cine este ea și a ce vrea cu adevărat. O altă imagine grăitoare este cea a furnalelor din care iese fum, ca niște cazane ale iadului care așteaptă răbdătoare să fie umplute. Una dintre secvențele cele mai odioase însă este cea în care, după ce Elena vine cu banii necesari la Serioja, iar Sasha află că va merge la facultate, tânărul se duce și se bate cu un grup de băieți de cartier. Există acolo o violență inutilă și implicit josnică, care denotă inconștiența băiatului și arată în același timp că gestul Elenei nu a meritat cu adevărat nici în cea mai mică măsură.
Se remarcă, de altfel, o serie de elemente aflate într-o antonimie incisivă. Elena trăiește într-un apartament pe cât de mare, pe atât de scump, extrem de aerisit și ordonat, în timp ce Serioja locuiește într-un mic apartament în permanență dezordonat și haotic dintr-o zonă industrială, săracă a Moscovei. Vladimir îl consideră pe fiul Elenei un străin căruia nu îi datorează nimic, în timp ce Serioja se referă la soțul mamei sale drept un membru al familiei. Elena nu se căiește cu adevărat de ceea ce a făcut și, cu toate acestea, ea plânge cel mai tare la înmormântarea lui Vladimir.
Îngerul căzut
Katja, fiica lui Vladimir, este singurul dintre personaje care intuiește ce s-a întâmplat în realitate și, implicit, adevărata natură a umanității. O tânără ce pare că a rămas încă în faza de adolescentă rebelă, Katja este de fapt conștientă de degradarea lumii în care trăiește și alege să se sustragă din aceasta prin alcool, sex, droguri. Deși evident opțiunile ei existențiale nu o ridică deasupra celorlalți, ele constituie o modalitate de recunoaștere și de asumare a carențelor umanității, oferindu-i totodată un soi de autenticitate. De altfel, în momentul în care se duce să își viziteze tatăl la spital, ea își explică într-o anumită măsură comportamentul: It’s genes. Rotten seeds. We’re all bad seeds, subhumans. What’s pointless is producing offsprings you know will be sick and doomed, since the parents are sick and doomed themselves. And the world will soon end, in case you haven’t heard. Katja știe așadar că și ei îi lipsește un sistem clar de valori morale, însă este singura care își asumă asta și o recunoaște atât în fața propriei persoane, cât și în fața celorlalți.
Filmul lui Andrey Zvyagintsev constituie în complexitatea sa o parabolă a vanității umane, arătându-ne că fiecare dintre noi, în adâncul nostru, putem fi Elena. Cu lumea sa lipsită de orice lege morală și unde banii sunt singura valoare, Elena prezintă un peisaj apocaliptic tot mai iminent, în care orice punte de empatie sinceră și orice urmă de conștiință se spulberă în egoism. Scapă cine poate…
*Articol preluat din ALECART 19.
