Un antimanifest: Elena Vlădăreanu – bani. muncă. timp liber.

Să vorbim puțin despre bani.

Să vorbim puțin despre muncă.

Să vorbim puțin despre timp.

 

În afara utopiei, stabilitatea și echilibrul social, cultural și politic sunt mai curând iluzia unui cerc vicios al tăcerilor, al nemulțumirii și al frustrării generațiilor de tranziție care înghit în sec, șoptindu-și fără încredere neajunsurile și temerile, adaptându-se la disfuncționalitățile unei lumi devalorizante, asumându-și climatul precar ca pe un handicap personal de expresie. Pentru Elena Vlădăreanu, cartografierea acestui spațiu contrariant de existență devine pretextul denudării paradoxurilor: al propriei condiții, aflată sub semnul incompatibilității (impuse extrinsec) dintre ipostaza de artistă și aceea de casnică – „gospodină” sau „mamă” – și al unei realități dezintegrante, alcătuită din compromisurile și refulările a milioane de oameni, cărora autoarea le va da glas printr-un text direct și incisiv.

Prea puțini o spun public, deși cei mai mulți gândesc acest lucru.

O prezență semnificativă în spațiul poeziei românești, Elena Vlădăreanu publica în 2017 cel de-al șaselea volum, bani. muncă. timp liber., în care metaforele și artificiile stilistice sunt lăsate la o parte, pregătind terenul pentru expunerea transparentă a realităților indezirabile; o voce colectivă care, așa cum promite încă din titlu, explorează cu cinism adevăruri pe care, într-o anumită măsură, fiecare le-a resimțit și a încercat să și le refuze: despre societate, despre dreptate, despre sine însuși și imposibilitatea (umană) de a se detașa de impulsurile materialității. Astfel, sunt construite 3 poeme ample, concentrând ceea ce pare a fi un manifest (după cum îl numește Mihai Iovănel) despre BANI, MUNCĂ (SUBSTANTIV FEMININ) și TIMP LIBER – în interiorul cărora se integrează și se regăsesc multiple ipostaze: de la artist/ă, până la ex-proletar, casnică, mamă (și toate acestea în același timp).

Poate că scrisul. Poate că nu e frumos să scrii pentru bani.

Despre bani adesea se discută ca și cum nu ăsta ar fi cel mai important aspect. Ca și cum nu ăsta ar fi singurul gând zumzăind în capul tuturor, stânjenit, în negare și în refulare, eschivat; când se vorbește despre bani, oamenii sunt singuri și, poate mai mult ca niciodată, încearcă să salveze aparențe inutile, preferând așteptarea: a unei schimbări, a unui răspuns, a unei recompense. (Care este cel mai potrivit moment să primești bani./ Îi găsești în cameră când ajungi/ Îi primești când începe conferința și semnezi/ Poate în plic în sacoșa de participant/ Desfăcut fiecare plic/ Nimic/ Nimic/ Nimic) Prima parte a volumului Elenei Vlădăreanu scoate la iveală chiar acele lucruri despre care nu se discută, demistificând condiția artistului, pe care, cu o mână sigură și fără ezitări, îl coboară înapoi în rândul oamenilor, sub apăsarea acelorași preocupări cotidiene, acelorași temeri, derutat și lipsit de nădejde, în timp ce în fața sa pasiunea și pragmatismul, dorința de a crea și dorința de a câștiga (sau de a rezista) sunt confruntate. (Nu mă simt confortabil să primesc bani./ Parcă scrisul ține de altceva/ Mie, nu știu, mi se pare că nu muncesc suficient pentru banii ăia./ Mie, dimpotrivă, începe să mi se pară o problemă atunci când nu sunt plătit./ E ca o invalidare a mea.) Optica se schimbă în interiorul versului, lăsând impresia asistării la constituirea unei memorii colective, coagulată în jurul celui mai puternic element care ne leagă unii de alții și de care suntem legați: banii; prizonierii subzistenței, ai necesității validării și recunoașterii, poziția artiștilor în acest spațiu este paralizantă: să creezi cu scopul de a câștiga pare lipsit de etică, însă trebuie să supraviețuiești, să reziști, să învingi sistemul.

Elena Vlădăreanu proiectează incompatibilitatea dintre manifestarea artistică și ideea de recompensă sub forma unui permanent conflict interior: în timp ce încrederea în arta pentru artă se destramă treptat, dorința de bani devine o nevoie repugnantă, cât se poate de actuală și reală, pe care, însă, pare că vrea să o anihileze. (Te-nfurii./ Fir-ar să fie!/ Dar scrii./ Pentru că scrisul./ Pentru că nu e frumos să scrii pentru bani./ Pentru că e rușine să refuzi./ Poate nu meriți./(…)/ Poate ar trebui să nu mai aștepți lista/ Lista cu cei grozavi, cu cei care merită/ Cu cei frumoși, cei populari, cei talentați/ Și dotați/ Lista cu premianți./ N-o mai aștepta/ Fuck it. Eat pizza) Am rămas cu impresia că vorbind despre bani, poeta începe o căutare antrenată și antrenantă, întretăiată de fragmente din refuzurile primite – reale sau doar anticipate; totul se întâmplă în timp real, transformându-se încetul cu încetul într-un proces de familiarizare cu lipsa și cu eșecul. Ironică și autoironică, uneori sfidătoare, descoperă, pe măsură ce încearcă din ce în ce mai vehement să se rătăcească în labirintul subțire al confuziei, o nouă direcție, un nou sens în propriul text: misiunea. (Vin întrebările./ O faci pentru bani?/ Scrii pentru bani? Ești artist pentru bani?/ Nu ești mulțumit?/ Uite ce condiții bune! Nu ai văzut sărăcia din jur?// Când aveam douăzeci de ani era cineva care îmi spunea tot timpul:/ Voi, artiștii, sunteți niște paraziți. Meritați să fiți împușcați./ Eu, dacă aș avea o armă, v-aș lichida pe toți.) A contrazice preconcepțiile înseamnă a te ridica împotriva sistemului, a începe o ars poetica a manifestului, în care scriitorul e cel care, la capătul neajunsului, nici nu renunță și nici nu mai încearcă, ci schimbă regulile jocului: acum, nu o facem pentru bani, ci pentru mai bine.

Sunt casnică, da, asta mă pot numi, femeie casnică cu aspirații artistice.

Poezia Elenei Vlădăreanu este feminină și feministă: incertitudinea și incoerențele sociale nu își limitează impactul asupra condiției artistului, ci sunt traduse în noi discrepanțe gravitând în jurul statutului femeii-artist; pare a fi, de fapt, glasul unei femei care se simte limitată de propriile prejudecăți legate de sine, de predispoziția la sacrificiu, de asumarea vieții de familie și a condiției de „casnică” și de „gospodină” ca pe o misiune/îndatorire individuală. Emanciparea este un termen de suprafață, la marginea căruia nu figurează independența și împlinirea aspirațiilor, ci mai degrabă o nouă imposibilitate. (Multe femei care reușesc în carieră nu au copii sau sunt niște mame lamentabile.) Egalitatea nu înseamnă echilibru, ci o dublă-responsabilizare: femeia nu este nici casnică, nici artistă, nici mamă, nici muncitoare – este toate acestea în același timp, într-o coordonare fragilă, ce lasă în urmă necesitatea unei decizii, a compromisului, a hotărârii; mai devreme sau mai târziu, sincretismul se va încheia. (Femeile nu sunt bune de chirurgi. N-au talent. Le lipsește ceva. Eu făcând și psihologie, mi-am dat seama că femeile, în general, au treabă acasă, se ocupă de alte lucruri, de familie. Gândul le este în altă parte. Au alte preocupări. Dacă aveți de operat, bărbații sunt mai buni. (…) Atât am avut de spus.)

(…)

Fiind suspendat la granița dintre manifest feminist și misandrie, versul rămâne, totuși, inseparabil de conceptul de muncă: societatea românească apare ca un trup fost-proletar, fost-comunist epuizat, încercând să se redefinească (sau, mai degrabă, să se integreze) în spiritul liberalismului și al capitalismului, pentru a se stabiliza. Am rămas cu impresia că Elena Vlădăreanu surprinde societatea ca pe un rănit care nu și-a așteptat vindecarea, ci a intrat brutal în etapa de recuperare, construind pe niște temelii inexistente. (Numai familia mea și cu mine știm câte sacrificii am făcut pe altarul muncii. Pe fetița mea am născut-o sâmbătă, adică în weekend, ca să nu pierd nicio zi de muncă. de fapt, am născut-o într-o luni. Cred însă că indiferent când au născut sau când nasc, dacă pot să o facă sau nu, femeile au dreptul de a participa la decizia publică cot la cot cu bărbații și au dreptul să fie respectate la locul de muncă, mai ales că efortul lor este de zece ori mai mare decât în cazul colegilor de gen masculin.) Dependența de muncă transpare prin sincronizarea dorinței de emancipare și a necesității banilor: munca trebuie respectată; planificându-și existența, viața nu mai înseamnă a trăi, ci a supraviețui – a te adapta, a câștiga și a rezista. Preocupat în permanență de exercițiul materialității (eu din ce trăiesc), omul devine vulnerabil în fața propriei voințe, lăsându-se ușor atras în capcana profitului, orbit într-atât de aceasta, încât nu mai conștientizează că de el se profită (Uneori, ei șterg pe jos cu tinerii/ Uneori tinerii sunt niște cârpițe grozave.// Și eu am fost o cârpiță grozavă.); tinerețea înseamnă mirajul dorinței și al inițiativei, promisiunea unei vieți care se frânge sub talpa de fier a mentalității recidiviste a unui întreg popor.

Dar totuși, totul poate fi reglat.

Oamenii devin roboți din inerție și de teamă că (se) vor construi roboți. Totul este mecanic, gestul devine automatism, anulând orice posibilitatea de a simți și de a trăi (Să identifici o problemă/ Să propui o soluție/ Să implementezi proiectul/ Să anticipezi riscurile/ Să produci conștientizarea/ Niciodată schimbarea mentalității/ Mentalitate – niciodată – cuvânt interzis/ Conștientizare, da.// Proiect este totul.) – să fii propriul tău proiect, în timp ce realitățile se reconfigurează; să te adaptezi, să muncești pentru tine și pentru binele tău; să nu pierzi timpul, pentru că timpul înseamnă bani; să fii un robot ca să nu poți fi înlocuit de un altul. În cea de-a treia parte a volumului, pare că autoarea trasează delimitări rigide în ceea ce pare a fi fantoma unui război de clasă care așteaptă să se întâmple; dincolo de sarcasm și de cinism, balanța înclină mult înspre „cei săraci”, într-o poezie politică ce este mai degrabă un cuvânt rămas nerostit care trebuia să se epuizeze sau o anticipare, un vis premonitoriu, decât o necesitate contemporană. (Cei bogați vor fi și mai bogați/ Cei săraci pot să meargă la culcare/ (…)/ Mâinile mele nu știu să stea/ te vei plânge./ Mâinile mele pot învăța să stea, dar cine va plăti pentru asta?/ te vei îngrijora./ Gurii mele cine îi va da să mănânce?/ Cine îi va da să bea?/ Corpul cine mi-l va adăposti?/ Încă de pe acum trebuie să alegi cu cine vei fi/ dacă ești printre cei bogați, ridică-te și mergi între ei/ Dacă ești printre cei săraci, nu te preocupa, totul va fi bine. /Privește cerul,/ îți garantez/ totul/ va fi/ bine.)

Printr-o poezie care sfidează delimitările lirismului, cu un discurs direct și puternic, Elena Vlădăreanu construiește în bani. muncă. timp liber. un spațiu în care întocmai incoerențele sunt acelea care, adunate, conferă un sens realității confuze, la fel cum aparenta lipsă a ritmului intern conferă, de fapt, cursivitatea și fluiditatea versului. Poezia ei expune adevăruri adesea refuzate sau trecute sub tăcere, tratate cu ignoranță în public, însă preocupând pe fiecare, în solitudine, până la epuizare. Volumul Elenei Vlădăreanu este, de fapt, despre consum și despre risipire, despre pierdere, despre nevoie și absență, despre discordanțe, despre materialism și materialitate, despre un popor care încă (se) recuperează, despre oameni: femei, artiști, familii – și concentrează, în mare măsură, esența a ceea ce putem numi umanitate.

 

Notă: Articolul integral va putea fi citit în Suplimentul Alecart de Poezie dedicat Festivalului Internațional de de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița” (12-15 iulie 2018)

 

*Andrada Strugaru, redactor Alecart, este elevă la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.