Dacă anul trecut spuneam că FILIT-ul ne-a făcut să ne gândim că Universul putea să fie creat în 5 zile, cu condiția ca Dumnezeu să se apuce de scris povești, după ediția acesta, aventura creației a continuat; situându-ne în aceeași imagine, am spune că omul a fost creat și a făcut primii pași, începând să descopere și să analizeze lumea. Încetul cu încetul, el a ajuns în societate, unde a dat de mai alte ființe asemănătoare lui. A hotărât să-i analizeze mai bine, deci își ia cărțile discutate în cadrul Întâlnirilor Alecart și începe să observe diferite ipostaze ale lor: cea a unui călău, a unei victime, cea a unui călău victimă, a unei adolescente revoltate, a unui fiu dezrădăcinat, cea a unui observator pasiv, a unui salvator, a celui care, pentru a trăi, decide să tacă pe vecie, aducând liniștea unui întreg popor ce ar trebui sa fie ascultat.
Asemeni omulețului de pe afiș, între 18 și 22 octombrie, ne-am urcat într-un balon cu aer cald, pornind într-o călătorie la înălțime, căci de acolo, cu ajutorul unor romane spectaculoase pe post de binoclu, poți observa lumea mult mai bine.
Nu oricine dorește să afle adevărul. Este mult mai ușor să trăiești cu niște povești frumoase, haioase. – Lilia Calancea
Prima zi a festivalului a început cu un moment de percuție fabulos, dăruit de elevii Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă“, ce mi-a amintit, cu rapiditate, diferite imagini din romanul scris de Lilia Calancea, Sunt oare un călău?, printre care cea a evadării lui Kostenko din lagărul de exterminare Treblinka. Am fost surprinsă de faptul că, într-adevăr, scena respectivă ar fi putut avea, ca fundal sonor, tematica muzicală a filmelor Misiune Imposibilă, interpretată la marimbă. Minunat preambul pentru discuția despre Holocaust, dezumanizare, importanța cunoașterii istoriei, realitatea ce poate fi atât de crudă, dar și atât de grotescă. Am fost atrași de discursul Liliei Calancea în care ne povestea cât de mult și-ar fi dorit să afle istoriile ascunse ale familiei ei – pe care nu voia să le asculte în tinerețe, despre cum au luat naștere personajele, ce a presupus documentarea despre Treblinka, fiindcă, așa cum ne-a mărturisit aceasta, Un astfel de personaj (un călău) nu este cristalizat. A fost o provocare pentru mine, căci presupune o perspectivă complicată. Am aflat despre surprinderea cunoscuților ei după ce a publicat romanul: Nimeni nu s-ar fi aștepta ca o bimbă blondă să scrie despre astfel de orori în vreo treizeci de ani. Lilia Calancea a fost una dintre cele mai așteptate autoare pentru câțiva dintre noi, întrucât romanul acesteia a reușit să îndeplinească o mare parte dintre așteptările noastre legate de o carte perfectă: are subiect istoric, o poveste zguduitoare și aduce o sumedenie de perspective diverse ale personajelor. De altfel, volumul reușește, în doar 160 de pagini, să ne transpună în realitatea lagărului, în fața unei gropi comune, în care fiecare ființă participă, prin vocea sa interioară și prin destinul personal, la crearea unei forfote, a unui adevărat infern. Asemenea Margueritei Kostenko, citind, ascultăm acest murmur alcătuit din milioane de suflete ucise pe nedrept, o analizăm, ajungând la aceeași întrebare ce se leagă, în special, de sângele ce ne pulsează în vene, de genele ascunse în cromozomi, de cenușa unei perioade istorice crunte și oarbe ce a fost un îngrășământ miraculos pentru merii armonios dezvoltați: într-o lume în care divinitatea nu mai există, ne vom transforma oare în niște călăi?
Cristian Fulaș a echilibrat balanța emoțiilor trăite, căci Specii, prin imaginile percutante aduse în prim-plan în timpul discuției (lumea politicienilor și a îmbogățiților peste noapte, chipul unei femei care, asistând la o răzbunarea din final, este îngrijorată de petele de sânge ce i-au stricat rochia, nu și de soarta bărbatului pe care l-a însoțit la petrecere) reprezintă o lentilă ce ne obligă să observăm mediul din jur și să vedem cu ochii noștri ostilitatea, interesele meschine sau egoismul, dezumanizarea. Ceea ce ni s-a părut interesant a fost ironia autorului, dușul rece revărsat asupra noastră. De exemplu, la întrebarea legată de modul în care am putea reuși prin literatură să eliminăm această specie bolnavă, Cristian Fulaș a spus că, de fapt, Nimeni nu te pune să schimbi ceva. În aceeași notă autoironică a vorbit și despre felul în care se raportează la acest roman din momentul în care l-a terminat de finisat: L-am publicat în luna februarie, am avut două lansări de carte și nu m-am gândit la el absolut niciodată. Ca să înțelegeți relația artistului cu arta, să știți că sunt foarte curios cum se numesc personajele. Ții foarte mult la o carte atunci când o scrii.
Când o societate se prăbușește îți mai rămân cuvintele. – Guzel Iahina
În a doua zi a festivalului, după deschiderea ce a adus un nou moment muzical extraordinar, publicul a avut ocazia de a se întâlni cu Guzel Iahina și romanul domniei sale Trenul spre Samarkand . Volumul aduce în discuție o națiune secată de viață și de lumină, o națiune în care umanitatea se rezumă la nevoia de supraviețuire. Personajele se luptă pentru speranță, de aici multe întrebări legate de posibilitatea salvării în timpuri crunte: „Cum reușește totuși bunătatea să supraviețuiască într-o astfel de lume?”, „Oare Daev este salvatorul acestor copii sau este ucigașul care are mâinile mânjite de sânge?”. Dialogul a captivant și plin de emoție, multe mâini ridicate în vrând un răspuns la gândul dacă este cu adevărat Daev eroul sau motivul pentru care copiii au ajuns în acea situație, pretext de a vorbi despre o societate prăbușită, în care omul este pe cont propriu, liber să lupte sau să renunțe, dezumanizându-se. Iahina a adus în discuție rolul literaturii și cum înțelege ea ceea ce poate face un scriitor pentru ceilalți: Literatura este un instrument care stârnește cititorul, pe scurt ea își obligă cititorul să evolueze treptat datorită cărților.
Într-o lume violentă, singurul lucru rămas este cuvântul. – Katerina Sainz Borgo
La fel de impresionați am fost de discursul Karinei Sainz Borgo și de romanul acesteia, La Caracas va fi mereu noapte: de povestea Adelaidei, de istoria Venezuelei care, odată cu venirea la putere a Fiilor Revoluției, a fost condamnată la tăcere – o țară condamnată să cunoască infernul. Am aflat despre sutele de cadavre ce nu au primit un certificat de deces în perioada respectivă și cum, din nevoia disperată de a trăi, mulți oameni, asemeni Adelaidei, au ajuns să fure identitatea victimelor. S-a vorbit despre dezumanizare, despre regimurile totalitare, despre disperare și înstrăinare, despre rolul unei cărți într-o lume dominată de secrete întunecate, ceea ce ne-a făcut apoi să căutăm prin librării romanul și să-l citim.
Pauză publicitară: Ghidul unei întâlniri reușite
O întâlnire reușită cu un scriitor presupune mai multe condiții:
- Atitudinea autorului
Invitatul trebuie să aibă o atitudine disponibilă, o stare pozitivă, să fie deschis întrebărilor și să răspundă obiectiv.
- Cartea discutată
Da, fiecare carte propune un univers ce merită cunoscut, dar nu toate reușesc să îi facă pe câțiva dintre colegii noștri să fie atenți pe parcursul întregii discuții. Așadar, e nevoie de un subiect care să ne „atingă” și acest lucru trebuie punctat.
- Dialogul
Atâta timp cât discuția dintre moderator, autor și public este dinamică, plină de curiozitate și răspunsurile sunt clare, bineînțeles că vom fi tentați să vorbim ore în șir despre acele 90 de minute petrecute în sala Muzeului Pogor, poate chiar să și scriem despre ele.
- Locul în sală
După cum ați aflat, presupun, am trecut de stadiul celor aflați în situația de a nu găsi locuri libere, noi fiind cei care contribuie la „distribuirea” scaunelor – în cazul în care vă întrebați, aceasta este una dintre singurele noastre ocazii să dovedim că suntem punctuali. De altfel, odată ce nu reușești să găsești un loc unde să te așezi și rămâi în picioare, dintr-odată durerea de spate sau de cap te lovește, nereușind deci să fii întru totul atent la ce se întâmplă.
Lista, bineînțeles, poate continua. Până atunci, vom mai face câteva studii la alte Întâlniri Alecart.
Fiecare dintre noi este un suflet, nu numai un trup care poate fi satisfăcut. – Lidja Dimkovska
A treia zi de FILIT ne-a adus în sala Muzeului Pogor, o sumedenie de noi teme de discuție odată cu romanele Camera ascunsă, de Lidja Dimkovska și Munții roșii, de Petra Hůlová. După ce am fost purtați de notele cântate la flaut ce ne duceau cu gândul la vacanța de vară sau de primăvară, am început să ascultăm cuvintele Lidjei, care ne vorbea despre plăcerea ei de a explora spații noi, de a învăța cât mai multe despre cultura altor popoare, dar și despre dorința de a rămâne, de fapt, în locurile familiare, deci de a nu se simți dezrădăcinată. Am aflat mai multe despre modul în care a descoperit ea cărțile și cum era aproape pedepsită pentru că petrecea mult timp citind, ne-a mărturisit că la început nu se vedea scriind proză, fiind concentrată pe poezie și cum abia treptat și-a dat seama că poate încerca genuri diferite: Prin scris arătăm și cine, ce suntem noi, scriitorii.
Haideți să nu ne închidem în noi din cauza fricii de a fi trădați. – Petra Hůlová
Petra Hůlová ne-a vorbit despre refugiul pe care îl poți găsi în literatură, despre necesitatea cărților ce aduc multiple perspective de a înțelege viața și din care cititorul poată alege, despre cum a scrie e un mod de te înțelege: Tind să arăt mai multe perspective și să las cititorul să interpreteze. Vreau să creez un spațiu liber în care dumneavoastră ca cititori să respirați liber. În continuare, am discutat despre complexitatea psihicului unui om și a unui personaj, despre datoria de a înțelege fiecare ființă, dar și despre beneficiile înfruntării durerii, care ne face mai puternici, mai împăcați cu noi înșine, mai atenți la cei din jur.
Apropierea naște și multe zone întunecate. – Mihai Radu
Ziua de sâmbătă a început de dimineață, ceea ce ne-a făcut să ne întoarcem la vechiul nostru obicei de a ne lua câte o cafea – bine, un cappuccino sau o „ciocolată caldă” (pentru cei care ne mai cred încă niște copii). Cert este că, odată ce elevele Colegiului de Artă „Octav Băncilă” de la secțiunea de canto clasic ne-au interpretat un fragment din Traviata lui Giuseppe Verdi, am început să devenim din ce în ce mai atenți, filmând mici cadre din timpul interpretării, intrând în atmosferă și uitând de orele de nesomn. În prim-plan s-au aflat Repetiție pentru o lume mai bună, scris de Mihai Radu, și Apa lacului nu e niciodată dulce, de Giulia Caminito, așadar am vrut să vedem ce culorile au sufletele personajelor principale sau ce înseamnă pentru invitați „acasă”, dar mai ales am încercat să ne apropiem de personalitățile complicate ale protagoniștilor. De exemplu, unii au fost curioși să audă dacă Paul, personajul lui Mihai Radu, simte ură față de cei din jur sau de propria viață, ceea ce l-a făcut pe invitat să spună că, de fapt, dacă ar fi urât, probabil ar mai fi avut energia unor iluzii, dar, din câte se vede, nu mai are” și să menționase cinismul său, trăsătură ce îi oferă luciditate, nu capacitatea de a urî. Alții au fost interesați de măsura în care pot copiii să-și judece părinții și invers, iar Giulia Caminito ne-a spus că, într-adevăr, cei mici au acest drept și apoi a vorbit despre cum a gândit relația dintre Gaia, protagonista romanului ei, și mama acesteia: Felul în care am construit-o pe Gaia este ca pe o persoană care judecă totul, iar modul în care ea o judecă pe mama sa este, într-adevăr, aproape feroce. O altă temă interesantă pentru noi a fost cum anume se nasc poveștile. Scriitoarea italiană ne-a spus că, de obicei, preferă să studieze diferite subiecte mai întâi, iar după aceea începe să scrie ceva. Totuși, de multe ori simte nevoia să includă diferite imagini observate în realitate și ne-a ilustrat un cadru surprins Universității de Medicină din Iași cu o seară înainte, în care erau văzuse câțiva studenți îmbrăcați în halate albe ce efectuau o lucrare, pătându-și hainele cu mici stropi de sânge – imagine pe care intenționează să o folosească într-o viitoare carte.
Fiecare poezie e o ecuație personală – Florin Partene
Înspre seară ne-am reîntors în sala Muzeului Pogor, care era dornică de a primi în continuare cât mai mulți cititori, cât mai multe lumi, cât mai mulți poeți și scriitori, dar neputând totuși să ofere locuri tuturor doritorilor. Oricum, odată cu începerea întâlnirii Zoon Poetikon, unde am descoperit alături de Alina Purcaru, Florin Partene, Gabriel Cărtărescu, Alina Vițel, Andrei Rusu, Alexia Plăcintă și Alex Frandeș că inima nu pulsează doar sânge, ci și poezie, presupunem că nefericiții care nu mai prinseseră vreun loc au fost și ei la fel de captivați de discuție și au reflectat împreună cu poeții invitați asupra cunoașterii sinelui, a întrebărilor specifice vârstelor și a frumuseții ascunse în împrejurimi, în lucrurile aparent banale.
Ceea ce ni s-a părut foarte fain a fost că unele dintre frământările publicului ajungeau să fie transformate de către invitați în idei profunde, surprinzătoare, ce ne propuneau numeroase perspective în care poeme din volumele discutate pot fi înțelese. Alexia Plăcintă a făcut următoarea remarcă privitoare la poeziile lui Gabriel Cărtărescu: E o bucurie să știu că poezia ta înseamnă atâtea lucruri la care tu nu te-ai fi gândit. De altfel, ascultând versurile lui Gabriel din Patinatoarele – am o muzică-n cap/ dar nu v-o pot transmite, ne-am întrebat cum de nu poate face asta, odată ce scrie poezie? De fapt, așa cum observa Ioana Lupu, textele citite de invitații noștri la Zoon Poetikon au dovedit că există cel puțin șapte moduri, șapte frecvențe în care se poate cânta muzica din cap, astfel încât ritmurile sale să ajungă până departe. Și toate șapte își spun, atât de simplu, poezie. Oare nu ar fi „muzica” din capul lui Gabriel Cărtărescu, de fapt, frământările pe care, de multe ori, le ținem înăuntrul nostru, căci ne este frică de judecata celor din jur și de posibilitatea de a nu fi înțeleși? Păcat că nu am primit o adresă de e-mail din partea acestuia, căci am fi vrut să-l batem la cap în legătură cu asta!
Când scriu din perspectiva unui copil, e ca și cum aș redescoperi lumea. – Markus Zusak
Ultima zi a festivalului ni l-a adus pe Markus Zusak, autorul celebrului roman Hoțul de cărți, unul dintre cele mai cool romane citite în gimnaziu. Aproape că nu ne venea să credem ce șansă avem să putem să-l întrebăm tot ce ne trece prin cap. Și a fost cu adevărat minunat!!!
Literatura este în jurul nostru chiar mai mult decât în cărți.
Moartea (care e și naratorul cărții) își face de cap în acest volum, iar literatura pare sa fie omniprezentă în jurul lui Liesel. Acestea au fost punctele de plecare ale dialogului și de aceea am vrut să știm dacă trebuie să lăsăm viața sau moartea să scrie povestea vieții noastre. Am rămas cu o mulțime de observații, notate minuțios în caietele de pe genunchi: Cărțile sunt un simbol al libertății, Hans face parte din formarea lui Liesel, Cărțile aduc culoare in viața noastră, dar am descoperit și că uneori cuvintele pot fi o armă periculoasă.
Concluzie
FILIT-ul a fost încă o dată momentul oportun pentru a vedea omul din diferite unghiuri și, de fapt, de a înțelege viața și drumurile ei încurcate, în care, pentru a supraviețui, unii aleg să devină extensia trupească a unui nume ce nu (mai) înseamnă nimic, să se dezumanizeze, să judece corect, să-și ia inima în dinți și să facă o schimbare, să se oprească (sau nu) din încercarea de a-ți transmite muzica din cap ș.a.m.d. Am învățat să fim oameni. Am învățat că, pentru a fi omenoși, pentru a nu ne pierde eleganța, trebuie să fim toleranți.
Unii spun că alungarea din Grădina Edenului a lui Adam și a Evei a adus numai nenorociri, dar noi, scriind acest articol și participând la sărbătoarea numită FILIT prin Întâlnirile Alecart, am ales să privim dintr-un alt unghi: dacă cei doi nu ar cunoscut păcatul, ar fi ajuns să aibă un trai banal, în care curiozitățile legate de existență nu ar fi apărut; ar fi știut doar că unul este format din coasta altuia. Viața ce nu mai are loc în spațiul Grădinii este un drum în care trebuie să te descoperi pe tine însuți. De aceea, consider că Dumnezeu le-a oferit o nouă șansă, căci i-a făcut pe cei doi să deprindă noi abilități și aptitudini, să se regăsească, să afle cu adevărat cine sunt. Ca temă pentru data viitoare, imaginați-vă doar cât de plictisitor ar fi fost să ne știm pe de rost. Atunci veți vedea viața prin ochii stickman-ului de pe afiș, ce ne zâmbește neîncetat, citind de zor o carte bună.
- Citește AICI și AICI și articolele cu impresii despre Întâlnirile ALECART la FILIT 2023 semnate de elevi din clasa a IX-a, filologie, și dintr-o clasă de mate-info de la Colegiul Național Iași.
*Lavinia Maxim și Daria Anghelache sunt eleve în clasa a VIII-a la Colegiul Național Iași.
