Întotdeauna am scris numai de plăcere, despre cărți de adevărată literatură, care mi-au adus mereu un nou profit de lectură. Niciodată n-am scris la comandă, cum face, mai ales acum, critica de întâmpinare.- ELVIRA SOROHAN
Pornind de la faptul că revista noastră a apărut ca o formă personală, poate egoistă, de a ne publica singuri (însă selectivi) orice tip de recenzie, cronică de teatru sau film, am dori să ne convingem sau poate să începem să ne interogăm şi mai mult asupra statutului criticii literare în ziua de ieri şi de azi. Am dori să stabilim, dacă acest fapt este viabil, limita dintre constrângere şi libertate într-o recenzie de carte, granița dintre subiectivitate şi distanţarea de carte prin scris. Cum aţi defini sintagma „critică literară”? Aţi fi de acord cu paradoxul că o astfel de activitate intelectuală înseamnă de fapt scrierea unei ficţiuni şi nu o opinie despre ficţiune?
Puneţi o întrebare evident polemică faţă cu un clişeu consacrat prin circulaţie mecanică. Situându-vă critic în afara domeniului, îmi sugeraţi ideea că este necesară o corectură în expresia convenţională „critică literară”. Perfect de acord. Este vorba, la rigoare, de critica literaturii. Tot aşa trebuie amendată şi titulatura de „istorie literară”, în fapt, e „istoria literaturii”. Folosind atributul şi nu substantivul, o minte lucidă sau hiper exactă va suspecta că ceea ce trebuie să fie „critică” şi „istorie”, nu e decât manifestare liberă de orice constrângeri, ca şi obiectul lor. Or, critica şi istoria literaturii nu pot fi funcţionale într-o cultură, dacă nu se întemeiază pe principii şi norme, cât de cât obiective, în încurajarea şi selectarea valorilor. Şi totuşi, ce este omeneasca obiectivitate, decât o paradoxală subiectivitate acceptată de toată lumea? Chestiune de inteligenţă şi talent persuasiv în afirmarea unui punct de vedere. Cel mai asiduu teoretician al criticii literare făcute cu artă şi program, în aria culturii noastre, a fost Călinescu. Împotriva rigidităţii maioresciene, el admite că actul critic devine complex, când însuşi criticul e un artist. Este necesară emoţia în receptarea şi judecarea operei literare, care nu e totuna cu emoţia creatoare de ficţiune a autorului de literatură. Încât, critica literaturii este şi ea o artă, însă o altfel de artă. Şi mai este o vocaţie. Critica literaturii poate fi în multe feluri cotată, însă ficţiune nu este şi numai în cazuri rare a fost creaţie. Însă, în raport cu ficţiunea literară, creaţia criticului este, cum recunoaşte Călinescu, un „act creator eşuat”. E o problemă pe care se poate specula mult şi cu exemple.
Consideraţi că o carte de critică literară face parte din literatura secundă? Cum aţi defini termenul „secund”? Poate fi încadrată critica literară în categoria „literatură”?
Prin forţa lucrurilor, când un element este dependent de un altul de primă poziţie, el rămâne pe locul secund, însă nu secundar. O carte de critică a literaturii, axată pe una sau mai multe opere de ficţiune, are obiect numai după ce aceste opere au apărut. Critica e de neconceput fără creaţie literară. Deşi e cu un pas temporal în urma literaturii, critica de cele mai multe ori îi decide destinul. Eu nu cunosc opere literare care să fi avut succes, absolut independente de o recomandare critică. Şi cât râvnesc literaţii favoarea criticilor! Invers nu se întâmplă. Este tot atât de adevărat că marii scriitori pot să fie indiferenţi la critică. Cehov, spre exemplu, după ce aceeaşi carte era simultan blamată şi considerată genială, recepta rumorile criticii cu aceeaşi indiferanţă cu care asculta murmurul ploii. Amintiţi-vă ce diverse puncte de vedere a stârnit eseul critic Nu al lui Eugen Ionescu, o subtilă luare în deriziune a orientărilor polare ale criticii. Nu-mi îngădui să dezvolt opinia despre critică a tânărului şi foarte talentatului prozator spaniol Carlos Ruiz Zafón. Romanul Jocul îngerului este o literatură despre literatură şi soarta ei, este o literatură bogată în idei, care spune mult, chiar dacă nu tot.
„Marii critici au zburat singuri, precum acvila și nu în stol, precum ciorile”.
Putem vorbi despre o „schimbare la faţă” a criticii literare de ieri?
Odată statuată ca instrument al istoriei literaturii, critica ar trebui să aibă un statut oarecum stabil, funcţia ei fiind aceea de a distinge valoarea de non-valoare. Arta poetică a clasicismului francez i-a oferit instrumentele teoretice. Sigur, în fiecare epocă literară cu o manieră cristalizată în ceea ce astăzi numim canon, exigenţele criticii au suportat variaţiuni. Însă funcţia axiologică, teoretic rămâne constantă. De vreme ce puneţi problema unei „Schimbări la faţă”, sigur că aţi perceput ceva ce s-a putut întâmpla. Şi acum voi proceda la câteva întrebări din care veţi deduce un răspuns. Mai este astăzi cel care scrie critică de întâmpinare o personalitate credibilă ca nivel de cultură în domeniul filosofiei, psihologiei, teoriei artelor, în general, al lecturilor din literatura universală? Este el independent, nu are interese de grup veleitar? etc., etc. Avem astăzi un Maiorescu, Lovinescu sau Călinescu, sigur, aduşi la nivelul literaturii actuale ?
Aţi putea numi un nucleu argumentativ pe care se miza în critica literară a începuturilor activităţii dumneavoastră de publicist? Aţi consemna faptul că astăzi critica literară este mai mult o activitate de promovare, de PR, decât una literară?
Ideal este ca, atunci când publici o cronică sau un eseu, să ai o motivaţie, cum spuneţi d-voastră, „un nucleu argumentativ”. Prima motivaţie este şi a fost, pentru mine, plăcerea lecturii, adică fondul de idei al unei opere şi arta ei. Debutul meu a fost simplu, o cronică la o ediţie Ion Pillat. Era un poet pe care generaţia mea nu-l studiase nici în liceu, nici în facultate. Mi-a plăcut şi am scris despre. Întotdeauna am scris numai de plăcere, despre cărţi de adevărată literatură, care mi-au adus un mereu nou profit de lectură. Niciodată n-am scris la comandă, cum se face, mai ales acum, critica de întâmpinare. Sunt recenzenţi de serviciu în toate publicaţiile literare. Scriu recenzii interesate, făcându-şi servicii mutuale în interiorul unui grup. Se canonizează între ei, dar fără rezistenţă în timp. Marii critici au zburat singuri, precum acvila şi nu în stol, precum ciorile. Există condeie care adulează dezgustător pe cei de la care ştiu că au de câştigat, într-un fel sau altul. Personal, dispreţuiesc ambiţia de a-ţi publica recenziile în volum, înainte de a deveni autoritate în materie. Mărunţişuri. Cât despre mine, pot să vă spun că am făcut în primul rând istorie a literaturii în câteva cărţi, iar în altele eseistică pe teme literare. Apelului selectiv la critica de autoritate i-am adăugat punctele de vedere personale, după ce mi-am şlefuit gustul estetic prin lecturi şi iar lecturi. Un viciu nepedepsit, cum ştiţi.
În ce măsură o recenzie de carte poate să ridice sau să desfiinţeze un autor? Aţi putea da un exemplu concret?
O cronică literară poate acredita sau discredita un scriitor, numai dacă criticul este o autoritate. Care ar fi fost soarta imediată a lui Sorescu, fără elogiul scurt, esenţial, scris de Călinescu în „Contemporanul”? Sau ce ar fi fost Cărtărescu fără Manolescu? În schimb, un Petru Cimpoeşu s-a lansat singur, prin propria autoritate. Am scris şi eu o serie de eseuri, care i-au plăcut autorului pentru că s-a recunoscut. Însă le-am scris după ce el şi-a impus numele şi romanele ironice, scrise cu un original spirit jucăuş. Bâlbâielile „critice”, scrise pe colţ de masă, uneori fără o lectură de evaluare în profunzime a întregului text, nu au niciun efect. Se scrie astăzi atâta literatură proastă cu pagini de o vulgaritate accentuată, încât roşeşti la lectură şi închizi cartea. Ei bine, o astfel de literatură este lansată în festivităţi orale şi scrise, absolut contrariante. La „România literară” este o voce tânără, numită Ciotloş, care mai descurajează din când în când câte o mediocritate veleitară. Însă, dacă stăruie, autoritatea lui va fi benefică.
„Este lipsit de înțelepciune mai ales ca un critic, dar și un scriitor, să răspundă criticului său”.
Având în vedere tema dialogului nostru, cum aţi dezvolta sintagma „critica criticii”? Consideraţi că reprezintă limita re-discutării literaturii?
Expresia nu poate fi dezvoltată pe cât merită să fie comentată. Mai întâi să distingem. Este o „critică a criticii” pronunţată de scriitor împotriva criticului său. Topîrceanu a făcut-o în versuri spirituale. Cazurile de acest gen sunt destul de rare, dar nu lipsesc. Există, şi atât de frecventă încât concurează critica literaturii beletristice, o critică a cărţilor de critică. Scrie cineva o carte despre un romancier, poet sau dramaturg şi zece critici sar s-o comenteze. Şi, în trena acestui gen de critică, vine critica – criticii – critice, care se produce atunci când criticul prim îi răspunde criticului care l-a criticat. Abia aici e limita. Este lipsit de înţelepciune mai ales ca un critic, dar şi un scriitor, să răspundă criticului său. Trebuie să ascultăm de apoftegma lui Terentianus Maurus: habent sua fata libelli.
Cum aţi defini relaţia care există între un profesor universitar şi un critic literar? Când cele două existenţe se suprapun, putem vorbi de ierarhie/confirmare/completare? Cum (v)-aţi defini?
Profesorul universitar, specialist în probleme de literatură, poate uza onest de punctele de vedere ale criticului de autoritate. Are libertatea să le accepte ori să ia distanţă de ele, adică să comită critica criticii. Dacă el însuşi practică critica literaturii, va profita, în formularea unor puncte de vedere, de cultura literară acumulată, de gustul estetic format în contact cu cărţile de beletristică universală, teorie a literaturii, psihologie, istoria artelor plastice. Cultura deschide orizontul spre comparatism şi îţi întemeiază punctul de vedere mai greu de contestat. Cam aici mă situez. Îmi plac asociaţiile comparatiste. Scriitorii nu sunt niciodată singuri. Cei mari sunt o castă, o elită a umanităţii.
Interviu realizat de Emil Munteanu, publicat în „Alecart”, nr. 5, și în volumul coordonat de Bogdan Crețu In honorem Elvira Sorohan.
*În fotografie, Elvira Sorohan susținând o conferință la Colegiul Național Iași despre actualitatea lui Titu Maiorescu (fost director al liceului) în deschiderea manifestărilor dedicate celor 189 de ani de la întemeierea școlii. Foto: Andrei Cucu
