Confruntată cu o situație aproape paradoxală, aceea a imposibilității exercitării dreptului de vot, din cauza lipsei secțiilor de votare, diaspora postdecembristă devine extrem de vizibilă în dezbaterea electorală actuală. Solidaritatea celor din țară cu problema diasporei, exprimată până a se ieși în stradă si dorința celor plecați de a-si exprima dreptul cetățenesc de a vota, dau naștere unei noi paradigme în societatea româneasca actuală. Distanța dintre cei plecați și cei rămași dispare. Cei plecați arată clar prin ieșirea masivă la vot că a pleca nu înseamnă ruptura cu țara, că problemele celor de-acasă sunt și ale lor. Putem extrapola și afirma că poate va fi vorba într-un timp mai lung sau mai scurt de un proces reparator , mai exact, de o întoarce măcar și individuală a celor plecați.
Despre care emigrație vorbim? Vorbim , în general, despre emigrația postdecembristă, dar mai exact vorbim de emigrația temporară. Emigrantul alege să plece definitiv sau temporar. Cei plecați temporar au cu ei un proiect al reîntoarcerii pe care îl readaptează și reîmprospătează mereu. Uneori, amânarea reîntoarcerii, face din emigrantul temporar unul definitiv. Se pare că emigrantul temporar a simțit și intuit răscrucea politică la care se găsește țara și a dorit votând să sprijine pe cei de-acasă, dar sa dea și o altă perspectivă proiectului lui de reîntoarcere. Emigrantul trebuie să vadă viitorul, nu să îl spere.
Dar pentru România, de ce a devenit acum, in 2014, atât de vizibilă diaspora și problemele ei? De ce până acum, subiectul emigrației era ocolit vizibil atât de politic, cât și de societate? De ce emigrantul era chiar invitat să rămână acolo unde este? Poate pentru că, plecarea masivă de după 1990 obligă acum la un proces de conștiință. Vorbim, fără îndoială, de un fenomen de emigrare de proporții îngrijorătoare. România începe acum să simtă consecințele acestui fenomen pentru economia țării și efectele ireparabile asupra vieții sociale, a relațiilor inter generaționale.
Apare însă o problemă, pe care încerc să o explic in rândurile care urmează. A fost o evidență, si cifrele o pot confirma, că in timp ce emigrația europeană s-a îmbulzit la secțiile de votare, emigrația canadiană si americană a fost mult mai pasivă. Si nu pentru că nu ar fi locuită de același spirit civic ca și cea europeană, ci pentru că profilul emigrantului canadian diferă mult de cel al emigrantului european.
Emigrantul postdecembrist a ales unde să plece. Dar nu a ales neapărat pentru ca așa a vrut, a ales un « acolo » unde a putut să ajungă. Unii îndeplineau criteriile cerute de sistemul canadian sau american, alții nu. Așa ca, forțați de situația lor de atunci, unii au ales țări din Europa, alții au ales Canada, alții Statele Unite, etc. Cei care plecau doar pentru a munci in țări din Europa, plecau dintr-o țară indiferentă si ajungeau într-o țară indiferenta.
Nu erau tineri formați sau care se formau pentru o lume a globalizării. Cei mai mulți dintre ei erau produsul unui sistem comunist, închis ermetic , ostil deschiderii spre lume. Tocmai ieșiseră dintr-un sistem politic carceral si plecau spre un sistem economic, spre un bine individual. Alegeau o destinație, știau câțiva amici acolo si plecau. Luau cu ei speranța de mai bine, curajul și determinarea.
Odată devenit imigrant, el urca inevitabil treptele adaptării. Unii se adaptează complet, alții parțial, iar alții, destul de putini, aproape deloc. Depinde de fiecare, depinde de planul personal imigraționist. Dacă a ales să plece definitiv, își va da toate șansele să se adapteze , dacă a plecat doar temporar va ține cu dinții de fragmente identitare care îl vor defini mai aproape de cei de-acasă.
Emigrantul canadian, pentru că de el mă voi ocupa aici, a plecat definitiv. A plecat să reușească nu numai economic, « să facă bani », dar, mai ales, a plecat să reușească profesional. Ținta lui nu este doar bunăstarea, ținta lui este redefinirea profesională și ca finalitate integrarea în noua societate. El va urca, mai încet sau mai repede cele patru trepte ale adaptării : șocurilor culturale, integrarea socială, adaptarea și reașezarea.
Pentru emigrantul canadian, etapa integrării sociale este cea mai importantă. Aflat acolo, va învață nu o limbă, ci două (franceza și engleza), va caută să-și găsească cat mai repede de lucru în domeniul lui de specializare pentru că altfel dă rău la CV. Important este, așa cum bine a înțeles încă de la început, sa-si facă experiență canadiană. El trece repede peste șocurile culturale. Nu își dă timp sa le trăiască și să le sufere. El se grăbește spre promisiunea cu care a venit, să fie ceea ce nu mai putea fi acasă…inginerul, medicul, profesorul, chimistul, tehnicianul …pentru care se formase, în cea mai mare parte, în anii comunismului. Sistemul canadian îl obligă să fie rapid, concurențial, să știe ce vrea. Încă de la aeroport, este așteptat într-un birou al imigrației . Deja nu mai e vorba de emigrație, ci de imigrație. El, noul venit, imigrantul, care tocmai a părăsit voluntar punctul A și intră în punctul B. El nu mai e un om al « disperării ». Emigrarea trage după ea sentimentul poate nespus, dar cu siguranță trăit, al disperării; unde mă duc? ce fac acolo? Astfel, imigrantul devine un om la « așteptării ». Toți așteaptă ceva de la el; societatea în care a venit, el însuși, cei de-acasă. Presiunea începe sa fie destul de mare.
La acel birou al imigrației, noul sosit primești întrebări stricte care îl fac să înțeleagă că a ajuns într-un loc sigur, dar serios. Primește un dosar cu etapele de urmat în primele zile. Prima întâlnire este cu un agent de imigrație care îi va face o analiză a profilului său economic și « profesional ». De acolo, pleacă știind ce are de făcut în următoarele săptămâni. Si de atunci, din acel moment zero al imigrației lui, imigrantul economic pornește la drum. Unii sunt mai semeți, mai încrezători, alții mai speriați de câte au de făcut până când va fi ca « ceilalți ». Ca ceilalți care? In Canada trăiesc nu mai puțin de 120 de etnii. Imigrantul înțelege repede că nu se poate compara cu nimeni, că nimeni nu vrea să se compare cu el, că nimeni nu îl privește și nu are grija lui. Proverbul românesc atât de cunoscut acasă, « să moară și capra vecinului » dispare complet.
Nimic nu seamănă cu locul de unde a plecat. Canada este o confederație de provincii cu două popoare fondatoare; englez și francez. Canada este un spațiu multicultural și multietnic. Multe etnii se grupează pe comunități și trăiesc mulți ani comunitar , își duc viața aproape împreuna.
Imigrantul economic român nu are în sânge comunitarul. Foarte mulți din cei veniți preferă integrarea individuală. Poate că , are un profil identitar puternic, poate că nu are neapărat nevoie de acele pârghii comunitare care să-i susțină mersul de începător în noua societate, poate că nu are timp și pentru ceilalți. El nu vrea să fie dus de mână. Simte și știe imediat ce îi lipsește pentru a se integra. El știe ce vrea, știe de ce a venit. El nu trăiește bucuria primilor bani câștigați și din care o parte să trimită acasă. El va trăi bucuria primului serviciu corespunzător pregătirii lui, aceasta este ținta lui. El e grăbit, el știe că în patru ani va deveni, daca se comportă așa cum sistemul i-o cere, cetățean canadian. Si atunci, cetățean canadian fiind, nu va mai trebui să treacă pe la Consulatul roman să-și reînnoiască pașaportul. Sunt mulți cei care nu mai au pașaport românesc. După patru ani, daca obțin cetățenia, pot călători nestingheriți cu pașaport canadian, oriunde în lume. Iar copiii lor, dacă sunt născuți acolo, pot pleca cu unul din părinți fără a avea nevoie de hârtii, procuri de la celălalt părinte. E mai ușor, dar cine nu caută calea mai ușoară în viață. Imigrantul este un om obosit pentru că el trebuie să fie mereu activ. Imigrantul canadian trăiește un proces continuu de integrare. Multe se schimbă în meseria lui, el trebuie să se pună la zi cu toate informațiile noi. De ce? Pentru că, a ales să trăiască într-un sistem concurențial. In fiecare an, sosesc alți imigranți, mai tineri, mai buni, mai activi. Când ajunge să stăpâneasca bine franceza, își dă seama că nu stăpânește la fel de bine engleza. El învață mereu. Te întâlnești cu el întâmplător și îl întrebi ce mai face, îți va răspunde imediat, deși este venit de peste zece ani, că vine de la un curs. Imigrantul canadian nu are timp de odihnă. A intrat într-un cerc din care nu mai poate să iasă. Si vrea să rămână în el, pentru că a simțit pe propria lui piele că dacă funcționează în direcția curentului și nu contra lui, își câștigă ușor existenta, are bani să trăiască mai mult decât decent, poate călători, poate face vacanțe așa cum nici nu îndrăznea să viseze atunci când era acasă.
Si atunci, de ce să nu funcționezi? De ce să fii contra? Acasă el a simțit că trebuie să fii contra a tot…contra sistemului, contra valorilor. Si de votat în tară se votează « contra » unei persoane, nu pentru o persoană. Suntem , poate, țara lui contra ». Acolo, nu. Acolo dacă ești contra, devii un marginal căruia i se închid toate porțile. Sistemul nu te uita. Iți da un ajutor social din care poți trăi decent. Dar, te va ignora si nu va uita că ai fost contra .
Copiii emigrantului canadian au crescut într-o lume laică și într-o imensă diversitate culturală. Sunt, pe undeva, copii ai lumii. El, copilul emigrantului, este un tânăr învățat să gândească în perspectivă, să aibă obiective realiste. Scoală canadiană îi învăța de mici să gândească în termeni de obiective la termen scurt și termen lung. El are posibilitatea de a se proiecta într-un viitor cât de cât vizibil. Nu-l putem compara cu tânărul de acasă care înoată în ape tulburi de când începe până termină școala. Copiii emigrației canadiene au fost elevii unei singure reforme școlare, nu elevii reformelor sculare. El nu s-a confruntat cu vecinul de bancă care a avut șansa să facă meditații . El nu s-a confruntat cu mintea colegului și cu banii părinților. El, copilul emigrantului, a cunoscut lupta corp la corp și atunci el știe cât poate și ce poate. Prin urmare acești copii nu se vor mai întoarce poate niciodată în Romania. Pentru unii, născuții acolo, nici nu se pune problema unei reîntoarceri. S-ar pune problema unei emigrări în România.
Campania actuală a vehiculat mult mitul reîntoarcerii emigrantului acasă. Cred ca toți candidații la președinție au strigat mai blând sau mai isteric să se întoarcă emigranții acasă. La ce? La cine, da, fiecare emigrant ar avea la cine să se întoarcă.
Să facem un exercițiu de imaginație și să ne imaginăm că într-o zi sosesc în țară două milioane de emigranți. Ei nu se mai întorc cum au plecat. Nu mai sunt disperați. Sunt mult mai puternici, știu ce vor și știu să ceară. Ei cer să vadă și să descifreze într-un limbaj clar, cu care au fost învățați afară, viitorul . Amin Maalouf spunea că nu ne putem împacă cu lipsa viitorului. Iar sociologul Schutz spune că « străinul » care în cazul nostru poate fi emigrantul are o dublă apartenență culturală și națională. El are o privire distantă, critică, analitică față de țara de unde a plecat și fată de țara unde s-a stabilit. Iar dacă atunci când a plecat a fost disperat, dezorientat , acum, când revine, e mai puternic, mai echilibrat, mai stăpân profesional. El nu știe să calce timpul în picioare. El nu mai acceptă încrengătura de pile și relație, de susținere a unui sau altuia pentru că e fiul, fiica, pila, partenerul politic, omul lui cutare sau cutare. Si atunci, la ce îi chemăm înapoi?
Emigrantul canadian, ca să revenim la el, nu mai știe, pentru că nu a mai exersat, să folosească ipocrizia socială, cameleonismul instituțional, minciuna și lipsa de respect față de cel care e mai bun ca tine. El a auzit des acolo și a rostit des « e mai bun ca mine ». Acasă ar trebui să învețe din nou limbajul…e pila nu știu cui, e sprijinit de nu știu cine, lucrează pentru nu știu cine. Si atunci, întreb iarăși, la ce sa vină?
Emigrantul e un om curajos. Însă el poartă în el curajul binelui, nu curajul râului. El a plecat spre un bine economic, social, profesional și nu se va întoarce la un rău economic, social, profesional. Emigrantul canadian cu atât mai puțin întrucât el a ales perspectiva definitivă a proiectului lui imigraționist. Emigrantul este un om grăbit, a părăsit un sistem în care a simțit că nu are timp de pierdut să se joace cu un puzzle din care lipsesc mereu câteva piese pentru că îi erau confiscate de alții. Si nu e omul care poate fi « strigat » înapoi. Cândva a ales să plece și atunci nu l-a chemat nimeni înapoi. Daca e să se întoarcă o va face pentru ca așa a ales el, nu pentru că l-au « chemat » candidații la președinție….în campanie electorală.
scris de Dana Ionescu
