Bogdan CREȚU*: Parcurgând lista de pe site-ul școlii cu personalități care au trecut de-a lungul deceniilor, ba chiar al secolelor, prin băncile Colegiului, rămâi cu impresia că istoria liceului se încheie undeva în trecut. (…) Colegiul Național are o mare șansă ca, asumându-și numele lui Emil Brumaru pentru amfiteatru, să recupereze numele unuia dintre cei mai importanți absolvenți ai săi. Și, mai mult decât atât, să-și prelungească tradiția până în prezent.
Puține sunt instituțiile de învățământ din România care se pot lăuda cu tradiția Colegiului Național Iași. Când printre absolvenți se numără nume mari de scriitori și istorici precum A.D. Xenopol, Nicolae Iorga, Gheorghe I. Brătianu, Mihail Sadoveanu, Ovid Densușianu, B. Fundoianu, Al. Philippide, Ionel Teodoreanu, Nicolae Labiș ori savanți, oameni de știință precum Radu Cernătescu, Petru Poni, Vasile Mârza, Octav Mayer, Gr. T. Popa, Teofil Simenschi, îți dai seama că ilustra școală a marcat destinul unei părți esențiale a culturii și a științei din spațiul românesc.
Evident, sunt considerabil mai multe personalități care au trecut de-a lungul deceniilor, ba chiar al secolelor, prin băncile Colegiului. Am cules numele de mai sus de pe site-ul școlii. Nici o listă nu poate fi completă, știu. Dar, parcurgând-o pe cea asumată oficial, rămâi cu impresia că istoria liceului se încheie undeva în trecut. Care or fi marile personalități contemporane? Altfel spus, oamenii pe care i-am cunoscut, pe care i-am citit, pe care i-am întâlnit la diferite evenimente, lansări de cărți? Și, dintre ei, câți au devenit definitorii pentru mediul cultural ieșean în așa măsură că e de neimaginat viața culturală din vechea capitală moldavă în absența lor? Mie unuia un singur nume îmi vine în cap: cel al lui Emil Brumaru.
Marele poet a absolvit, în 1951, Şcoala Medie nr. 1, cum se numea atunci, destinată exclusiv băieților. După 10 clase, pentru că așa era modelul sovietic calchiat și la noi, a devenit student la Medicină. Dar nu pentru asta-l iubim. Ci pentru poezia lui care secretă cantități inepuizabile de candoare, grație, feerie, care emană o bucurie de a trăi cum în opera niciunui alt poet român nu găsim. Emil Brumaru este, scriam în prefața unei antologii, cel mai senzorial poet al nostru. Cu un imaginar paradisiac în esență, capabil de o virtuozitate prozodică excepțională, cu o operă amplă, el a marcat câteva decenii de poezie autohtonă. Este, alături de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu, Mircea Cărtărescu printre numele mari ale poeziei postbelice.
Poezia lui a avut un rol foarte important și după 1990: ea a fost pe gustul oricărui cititor. A atras mulți profani către poezie. Și acesta e un lucru foarte important. În plus, opera sa e una melancolică, în care Iașul își are un loc privilegiat. Nici un alt poet important al urbei nu a fot atât de intim legat de orașul nostru, nu l-a transformat într-un topos poetic în măsura în care a făcut-o Brumaru. (Excepție face poate un poet vizibil mai lipsit de anvergură, Mihail Codreanu, în sonetele sale, dar el e reprezentat la nivel muzeistic, instituțional). În plus, celebritatea lui s-a revărsat asupra orașului. Pentru mulți scriitori notorii, Iașul a fost multă vreme „orașul lui Brumaru”.
Mai mult, începuturile poeziei lui sunt legate de experiența de elev al Colegiului Național. Atunci și-a scris primele poeme, deja splendide, deja anunțând viitorul mare poet. Volumul Cântece de adolescent, în care își recuperează primele încercări, stă mărturie. Gustul pentru feerie și candoarea acestor prime poeme, scrise foarte probabil în orele sau în pauzele de la Național, a persistat în toată opera lui:
„E‐atâta liniște și‐atâta nemurire/ În pietrele ce nu ştiu să respire.// Boii se‐adună galbeni lângă apă/ Și se gândesc de unde s‐o înceapă.// Măgarii cresc uimiţi şi cruzi din rouă/ Să vadă cum ţestoasele se ouă.// Vacile cad trântite de ugerele lor/ Nemulse, şi cu ochii limpezi mor”.
Sau: „Cu tîţele‐nţepate de tăuni,/ Vacile roşii rumegau scaieţii./ Lîngă izvorul sacru‐al dimineţii/ Netulburat, Iisus făcea minuni.// Inconştiente‐l pipăiau pe pulpe/ Rîmele lungi. El, simplu şi supus,/ Adolescentul, palidul Iisus,/ Hrănea din palme cu furnici o vulpe.// O fată‐ascunsă‐n frageda cucută/ îmbrăţişa un şarpe adormit./ Şi, cînd sleită coapsa s‐a oprit,/ I s‐a părut că Fiul o sărută.”
De la Nicolae Labiș sau, mai corect, simultan cu Labiș, în poezia română nu mai răsunaseră astfel de versuri candide, într-o epocă de dogmatism absolut. Dar Labiș nu e legat de Iași. Labiș e o mare promisiune mai degrabă decât un poet împlinit, e o mare dramă a literaturii române. Un simbol, nu un autor cu operă.
Emil Brumaru este unul dintre cei mai mari poeți ai literaturii române. Am fost niște mari norocoși să-l avem în Iași, să-l cunoaștem, să vorbim cu el. Colegiul Național are o mare șansă ca, asumându-și numele lui pentru amfiteatru, să recupereze numele unuia dintre cei mai importanți absolvenți ai săi. Și, mai mult decât atât, să-și prelungească tradiția până în prezent.
*Bogdan Crețu este critic literar, prozator, editor al operei lui Emil Brumaru, profesor universitar la Facultatea de Litere, UAIC.
Alina VIȚEL*: A da numele lui Emil Brumaru Sălii de festivități a Colegiului Național nu este, sub nicio formă, un capriciu, ci o datorie morală, o modalitate prin care elevii și absolvenții vor (re)învăța că nu există o ierarhie prestabilită a domeniilor, că tuturor li se cuvine dreptul la memorie.
Iașul și Colegiul Național au o identitate culturală aparte, pe care avem datoria să o păstrăm și să o reconsolidăm. Indiferent de afinități, de crez, de interese personale.
Ceea ce îi permite umanității să își păstreze frumusețea este, în primul rând, capacitatea de a manifesta recunoștință – cu pași mărunți, dar neîntrerupți. Deși cu toții deplângem interesul tot mai redus acordat literaturii și diminuarea curiozității în genere, remediul este la îndemână: avem nevoie de repere palpabile, aduse aproape de noi, cărora să le putem descoase povestea, cu ale căror suișuri și coborâșuri să putem rezona.
Fiecare cred că a trăit un moment în care a început timid să își croiască propria plasă de siguranță. În cazul meu, printre primele întâlniri cu poezia s-a numărat descoperirea volumului Amintiri din rai al lui Emil Brumaru, peste care am dat întâmplător în Cărtureștiul de pe Lipscani. M-au fascinat stilul inconfundabil și limbajul necosmetizat, m-a contrariat accentul pus pe mediul domestic (dulcețuri, cucoane, tocană, voluptăți).
Poezia brumariană are forța de a nu ne lăsa indiferenți, iar aceasta este condiția esențială a valorilor care nu se perimează. Emil Brumaru a avut o viață dedicată iubirii – care s-a împărțit în înainte de amor și după amor (rememorarea și glorificarea lui). De la ședințele de partid de pe vremea când era medic (la care scria versuri neîntrerupt, pentru că asta simțea că trebuie să facă) până la casa de pe Cuza Vodă umplută cu cărți până la refuz, în care abia se putea strecura cine îi trecea pragul, totul a fost subsumat poeziei.
Personalitatea sa este greu de redat în câteva tușe, însă legătura lui cu Colegiul Național este una aproape osmotică: absolvent al acestei instituții în 1955, niciodată nu a plecat prea departe. Majoritatea vieții și-a trăit-o la o stradă distanță. În cei opt ani pe care eu i-am petrecut la Național, mereu îmi acordam un răgaz și traversam cu atenție Holul Personalităților de la etajul 1, corpul A. Este un spațiu care m-a apropiat de istorie și de cultură, fără de care aș fi fost mai puțin. Poate că, dacă acesta ar fi replicat, completat de un hol al personalităților contemporane, ne-am simți mai legați de moștenirea culturală „prin care pășim”. Printre figurile care l-ar putea compune, Emil Brumaru nu se cuvine să lipsească – așa cum Benjamin Fundoianu (de asemenea absolvent al Colegiului Național și un scriitor de calibru) poate ar trebui să-și găsească locul printre cei care ne veghează anii adolescenței de pe holurile liceului.
În aceeași ordine de idei, a da numele lui Emil Brumaru Sălii de festivități a Colegiului Național nu este, sub nicio formă, un capriciu, ci o datorie morală, o modalitate prin care elevii și absolvenții vor (re)învăța că nu există o ierarhie prestabilită a domeniilor, că tuturor li se cuvine dreptul la memorie.
Și nu, nu ar fi un gest făcut pentru cel care ne privește acum din „rezervația lui de îngeri”, ci unul pentru noi, cei care am rămas, după întâlnirea cu versurile lui, un pic mai blânzi, mai calzi, mai grațioși, atinși de savoarea cuvintelor sale.
Un nume pe frontispiciul unei aule nu ne apropie de poezie, dar ne obligă să ne amintim.
*Alina Vițel a fost, în liceu, olimpică la Istorie și la Dezbateri, iar la bacalaureat a obținut media 10. În prezent este studentă la Facultatea de Drept, iar ca poetă, a avut lecturi publice la festivaluri de poezie și a publicat articole și poezie în diferite reviste de cultură.
