Emoția de a fi pe scenă. Trupa LOTUS a Colegiului Național Iași – Premiul I la Festivalul „Hai la Teatru!”

Cum sentimentul de apartenență e foarte important, la vârsta la care apartenența și identificarea cu un grup sunt esențiale, am căutat în teatru această imperioasă nevoie de a mi se confirma dorința de a gândi și de a mă exprima liber. Asta mi-a oferit trupa de teatru a liceului: o alternativă. – Arina Anisie, în Suplimentul Alecart „Național.190 de ani”  

Mă întreb dacă am emoții și, contrariată fiind, încerc să parez lovitura… Mimez neglijent un tip ciudat de indiferență, un soi de negare infatuată. Sunt indignată de formulare: emoția mea nu reprezentă o proprietate, ceva ce aș putea abandona sau redobândi după propriul plac. O constantă, o certitudine, emoția respiră prin mine, încerc din răsputeri să mi-o îmblânzesc, să mi-o identific, însă ea persistă în misterul ei și mă copleșește, mă sperie. Un gând, și anume că urmează să urc pe scenă, mă face să vibrez, mă entuziasmează, mă neliniștește și, adevărul este că mi-e teamă. Nu, nu mi-este teamă, sunt îngrozită. Poate exagerez eu? Pulsează zeci (nu, ce zeci?!), sute de emoții vii, gânduri, scenarii, anticipări, întretăiate de un dor neîmplinit… pulsează în mine, sunt flămânde și mă dor, dar e o durere frumoasă, e o durere care mă face să zâmbesc. Oare chiar exagerez eu?

Peste două ore începe festivalul. Noi îl vom deschide, știu deja acest lucru, dar refuz parcă să mă obișnuiesc odată cu ideea, noi vom fi prima trupă, prima reprezentație. Primii. Avantajul acestei poziții aduce după sine o stare de ambiguitate. Nu sunt confuză, dar mă simt rătăcită, Teatrul Luceafărul a devenit din senin un spațiu mult prea rece, mult prea nefamiliar, dar trebuie să îmi revin, să mă reevaluez, să mă concentrez. Răceala spațiului nu-mi repugnă, mă ține trează, nu mă lasă să amorțesc, mă înflăcărează.

Încet, încet, extrem de încet, timpul se dizolvă, ne adunăm toți, zâmbim, ne îmbrățișăm, ne încurajăm, facem fotografii și râdem prostește. Mă calmez, vorbesc cu prietenii mei, ne simțim dintr-odată maturi, e o maturitate riscantă, avem iluzia că este dreptul nostru din naștere de a ne afla aici, cuprindem toată această lume a măștilor și nu mai suntem copii, suntem mari, suntem actori, avem încredere în noi, avem încredere unii în alții și știm că „totul va fi bine”, chiar dacă eu încă nu sunt conștientă de ce înseamnă acest bine.

În culise este un aer înăbușitor, simt că mă sufoc, nu mă pot bucura de privilegiul de a intra în ceea ce a fost până acum inaccesibil. Noi suntem înăuntru, ei sunt în afară, pe scaune, doar spectatori. Când s-au inversat rolurile atât de repede? Acesta este rolul meu, dar este cu adevărat momentul nostru? Este ciudat și intens. Clipele acestea de așteptare ne macină, suntem prea mulți, nu avem loc, spațiul devine prea strâmt. Afară ne vedem colegii, ne zâmbesc și ne fac din mână frenetic, îmi văd prietena din gimnaziu, nu credeam că va veni, dar este aici și presiunea se dublează, a venit și familia mea. Îmi strâng în brațe surioara, adorabilă și vulnerabilă, sunt de două ori mai mare decât ea și am senzația că o voi strivi, simt cum mă încurajează tata, abia așteaptă și totuși păstrează o oarecare reticență, iar eu îmi spun că nu-i voi dezamăgi, nu-mi permit asta. Și bunica, draga de ea! Aproape îi dau lacrimile, nu vreau să-i văd emoțiile oglindite pe chip. Mama este ultima spre care privesc, în ochi i se citește admirația, e o admirație senină, dar noi suntem chemați… ne îmbrățișăm toți pentru ultima oară și senzația de apartenență la grup este mai pregnantă ca niciodată.

Suntem pe scenă, în spatele cortinei se aud respirații precipitate. Sala nu este plină, nici pe departe, dar nu are importanță, un adevărat actor poate juca și fără public. Iar noi asta urmează să facem, ne vom transpune mai întâi exclusiv pentru noi (câtă putere poate insufla acest cuvânt!), avem timp să procesăm reacțiile celorlalți după. Chiar și cei care păreau mai detașați acum tremură. Dar este un tremurat sincer și inofensiv, este un impuls retoric, îmi amintește de o replică din piesă: „Noi? Care noi?”

Noi cei care suntem aici și acum, care ne ținem de mână și ne privim plini de speranță. Noi cei care timp de atâtea luni am repetat, am modificat, am făcut vânătăi, am plâns și am râs împreună,     ne-am certat, ne-am împăcat, ne-am prostit și am luat totul prea în serios. Noi, cei care ne-am adunat frustrările pe care nu aveam curajul să le rostim, concepțiile despre lume, visele, remușcările, pasiunile, dorințele și le-am schițat timid pe hârtie, noi, noi suntem aceștia. Noi, care ne știam vag drept străini, ne priveam unii pe alții curioși, verbalizam fără să ne spunem nimic, întârziam la repetiții, nu găseam un numitor comun, dar ne străduiam să părem din exterior o echipă. Noi, noi suntem acești superficiali care, atunci când am fost anunțați că în două săptămâni urma să participăm la primul festival-concurs de teatru, nici măcar nu aveam piesa finalizată.

„Teatrul trebuie să fie o bucurie”– Lotus Hăvârneanu

Cel ce ne prezintă în deschidere ne spune tuturor numele, pe rând. Priviți-ne, îmi vine să strig, aceștia suntem tot noi, noi suntem acești tineri ambițioși, noi suntem cei de aici și de acum, care ne simțim legați, suntem mai uniți ca niciodată, avem o încredere oarbă și empatizăm, uitați-ne, noi suntem aceștia care aplaudăm cu aplomb de fiecare dată când un coechipier este strigat, nu mai așteptăm publicul. Uitați, am crescut, ne-am deschis spre lume, ne vom expune în fața dumneavoastră cu tot ce avem mai frumos sau mai întunecat, suntem pregătiți și nu ne mai este frică, uitați-ne, aceștia suntem tot noi. Și suntem prieteni acum. Este o prietenie umbrită de un ideal, o prietenie strânsă și diferită, un sentiment netrucat de identificare. Mă identific în zâmbetele lor, regăsesc ecoul fricii mele în neputința lor și da, suntem o echipă.

Vocea anunță de cine am fost coordonați: doamna profesor Lotus Hăvârneanu. „Teatrul trebuie să fie o bucurie” ne amintește dumneaei mereu, drept urmare scopul nostru, deși pueril, e adevărat: vrem să ne bucurăm și atât. Aud și numele regizorului cu care am lucrat, Cătălin Mîndru, și mă amuză oarecum că toți ochii se întorc după el în sală. Toate trăirile noastre au fost modelate și asamblate în viziunea lui, el le-a dat glas, le-a insuflat valabilitate. Suntem în penumbră, mai avem puțin și intrăm în scenă, îl aplaudăm cu mândrie și nu știu de ce, dar am senzația că ne poate simți și că ne ține pumnii, chiar dacă nu a putut fi prezent.

Ideea recreării actualului, oricât de abstract ni s-a părut poate la început, a reprezentat subiectul central al reprezentației noastre. Ar fi fost mult mai ușor să aducem pe scenă ceva cunoscut, să zicem, Visul unei nopți de vară sau orice altă piesă deja cunoscută, însă provocarea a constat în faptul că nimic nu urma să fie reinterpretat, ci doar interpretat. Rolurile pe care ni le-am construit și atribuit au fost complexe și dificile, pentru că noi urma să ne jucăm propriul sine, să ne asumăm până la capăt un eu lăuntric și excentric. Da, ne era teamă că lumea ar fi sceptică, ar judeca greșit sinceritatea noastră, ne era teamă că părțile de teatru contemporan nu vor stârni doar ludicul, ci pateticul, ne era teamă unii de alții și, paradoxal, ne era teamă de noi înșine. Pentru că ne vedeam pentru prima oară așa cum eram de fapt: componente ale poveștii, entități anonime ce ardeau de dorința de a-și lua zborul, niște personaje modelate efectiv pe propriile noastre instabilități.

Se aude un murmur, acesta este semnalul și ne privim toți: începem. Începem, adică stați, începem pe bune? Intru în scenă auzind în timpane doar „Carpe Diem” și mă las purtată de val, inspir, expir, îmi tremură picioarele. Primele zece minute mă simt epuizată. Nu este ceva firesc, este o adrenalină nouă, un sentiment inedit, nu știu cum să vă explic, este ca și cum ai fi pe arcuri. Așteptăm impulsul muzicii, ne plimbăm haotic, ne intersectăm, păstrăm contactul vizual (până acum am respectat scenariul), urmează un contrapunct, un moment tensionat, îl simt, trebuie să ne coordonăm urgent, nu-mi găsesc aerul, am senzația că am uitat tot. Dar nu mă opresc o secundă din făcut ceva, umplu scena cum pot, nu-mi vine să cred cât de mare este, am lăsat mult loc liber, ne-am regrupat, gata, uitați-ne, ne-a ieșit, răsuflu ușurată și zâmbesc. Cred că am zâmbit obsedant în ziua aceea.

Continuăm, așteptăm momentul de glorie al fiecăruia. Toți spunem ceva, fiecare își face auzită vocea, se exteriorizează, se dezumanizează și se (re)întregește sub ochii celorlalți. Suntem valoroși ca întreg, însă dăm valoare echipei independent. Simt energia lor, mă încarc, mă asamblez, îmi găsesc punctul de sprijin acolo, pe scenă, în intensitatea momentului, în privirile lor. Nu îndrăznesc să arunc priviri spre public prea mult, nu vreau, simt că m-aș dizolva, oricum nici nu putem vedea mai mult de primul rând, pentru că este beznă, o beznă care ne pune în lumină, care ne propulsează în atenția celor interesați. Nu înfrunt publicul, ci îi simt aprobarea tacită, simt că i-am captat atenția într-o mai mare măsură decât credeam că o voi face. Cei din sală sunt prinși în poveste, râd, lăcrimează, se emoționează, îi simt contrariați, îi simt cu adevărat. Așa suntem și noi. Totuși, ne simțim unul pe celălalt. Astăzi mai mult ca niciodată. Este o împlinire, o euforie incredibil de palpabilă, este momentul nostru și îl trăim, îl trăim cu ingeniozitate și curaj, cu o naivitate demnă de invidiat. Nu e o exagerare, e un puls.

Absolut fiecare fibră din corpul meu este încordată la maxim. Momentele în care dansăm mă eliberează, parcă mă detensionez puțin. Ne întindem pe scenă, cu privirile înălțate spre „cer”. Reflectoarele mă hipnotizează, este o lumină ce pare că ne orbește, cuprind întregul, conștientizez pentru prima dată că sunt importantă, cât suntem de importanți toți, cum fiecare are contribuția lui, în viață, ca și pe scenă. „Mamă, câte stele!” „Și când cade o stea? Trebuie să-ți pui o dorință!” „Îmi doresc (mi se pare de-a dreptul fascinat când spunem cincisprezece oameni asta simultan)… să scriu o carte” (toți ne spunem dorințele cu voce tare, dar se creează o învălmășeală, obținem efectul dorit: nimeni nu înțelege nimic și toți înțeleg metafora).

Piesa noastră este despre pierdere, regăsire, acțiune și reacțiune. Este despre ceea ce ne place. Și nouă ne plac lucrurile simple, cum ar fi florile, cărțile, caii sau serialele. Ne plac oamenii modești, ne plac prietenii, adevărații prieteni, ne place ciocolata, ne place să mergem pe munte, ne place ploaia, ne place să ne dăm cu rolele, ne place să ne jucăm…

Pe scenă suntem victimele a tot ceea ce nu suportăm: nu suportăm ipocrizia, superficialitatea, falsitatea, minciuna, dar ajungem să ne divizăm, vedem lumea doar în două culori, pe lume există doar fete și băieți, doar clubul brunetelor și divizia blondelor. Fals! (există și roșcate) Nu ne place să fumăm, dar o facem, pentru că ne salvează, ne certăm cu părinții, nu pentru că mințim, ci pentru că ei greșesc. Nu ne place să se ia cineva de noi în tramvai, dar când trei bătăuși îi fură telefonul unui copil de doisprezece ani (Edi!), nimeni nu face nimic. Nu ne-am atins de droguri niciodată, noi doar ne-am jucat, am fost toți la o petrecere („la o tipă din școală pe nume …”), noi doar ne-am distrat… dar la finalul petrecerii puștiul era mort.

Ce am încercat noi să construim a vorbit despre diversitate, acceptare, consistență. Consistența lucrurilor în sine, cea care nu are un caracter efemer. Piesa noastră a încercat să inspire (și îmi place să cred că a reușit) un anumit spirit de solidaritate, o asumare a neputinței, a vinovăției, a conștiinței încărcate. Toți am fost vinovați în diferite măsuri de moartea puștiului. El a fost un „lost boy” de la început și până la final, iar noi… ne-am rătăcit alături de el. Sunt mândră de ceea ce am creat, împreună. Nu a fost o piesă dramatică, pot să vă asigur, a fost savuroasă și interpretată de niște amatori, de niște copii până la urmă, adică de noi. Dar profunzimea ei, undeva „ascunsă la vedere”, strigă! Este un semnal de alarmă tras către toată indiferența aceasta, care „ne dizolvă simțurile” tuturor, ne corupe și ne face să spunem atât de ușor: Nu a fost vina mea… Este un semnal de alarmă tras către limitarea oamenilor („Cei de la mate-info sunt mai inteligenți… iar cei de la filo atât au putut”), către nevoia noastră de a fi ascultați, nevoia noastră de a (ne) pune întrebări existențiale („Putem trăi împreună? Nu suntem imaginari?”).

Sunt pe scenă, mi-am terminat ultima replică, o așteptăm pe ultima colegă să-și încheie mărturisirea. Ilinca fredonează timid versurile din „I am a lost boy from Neverland” (Peter Pan a mers de minune cu conceptul), iar noi, ceilalți, ne resemnăm, ne prindem de mâini, îmi vine să plâng, pentru o secundă simt cu adevărat cum Edi nu mai este și cum noi toți vom trăi cu povara aceasta tot restul zilelor noastre. În interiorul rolului, ultimele fărâme de inocență sunt sfărâmate, din fiecare dintre noi. Tremur din nou, acum știu, nu am exagerat deloc, am trăit, am trăit și a fost minunat!

Aplauzele vin ca o confirmare, dar nu sunetul lor mă bucură, ci fericirea de pe chipurile prietenilor mei. Am reușit! Și gustul victoriei se împărtășește atât de frumos în echipă! Părăsim scena în aplauze, purtând proaspătă emoția pură a regăsirii, emoția de joacă, de noi, de realitate. Contactul cu realitatea nu este dur, cum mă așteptam, pentru prima oară poate vine natural, ca o continuitate și mă păstrează în dulcea atmosferă de reverie:

Trupa LOTUS a Colegiului Național Iași a obținut Premiul I!

 

*Mălina Turtureanu este elevă în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Foto: Raisa Manolescu

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.