Noi însă credem că cele mai interesante lucruri rămân mereu în umbră, fiind nevăzute.
Trenul care oprește în Dittersbach aduce oamenii acasă sau îi poartă către alte gări ale Sileziei prusace și apoi mai departe în lume. Uneori în gară coboară străini al căror drum va continua până la Görbersdorf, acolo unde, în sanatoriul doctorului Römpler, se dă o luptă tăcută împotriva micilor, dar tenacilor bacili ce colonizează plămânii bolnavilor de tuberculoză. Din trenul care oprește în Dittersbach, într-o zi de septembrie coboară Mieczysław Wojnicz ca o apariție din altă lume. Pe peron, vegetația își face curajos loc printre dale – înfruntarea dintotdeauna dintre sălbăticie și ordine, dintre ceea ce nu poate fi controlat și ceea ce a fost supus, îmblânzit, dintre ceea ce irupe din lumi întunecate (forța pământului așteptând să se manifeste) și prezentul deja pe punctul de a deveni trecut, măcinat de eroziunea timpului, alunecând spre moarte. Este primul avertisment pe care corpul sleit de boală al lui Wojnicz nu-l înregistrează. Privirea și simțurile lui vor bâjbâi printre semnele acestei lumi străine, rămânând la suprafață, agățate de orizontul înalt ce favorizează întunecimile, acutizând melancolia oamenilor convinși de moartea lor iminentă. Tânărul încearcă să se familiarizeze cu întunericul gros, cu crestele amețitoare, cu pădurea pe care o traversează alături de tăcuta și strania sa călăuză, înfiorat de senzația că lumea de care e înconjurat este un decor de mucava din care, dacă și-ar înfige degetul, ar țâșni neantul și l-ar înghiți: neantul o să înceapă să se reverse prin gaura aceea ca un torent care, în cele din urmă, o să ajungă până la el și o să-l înșface de gât. Senzația va fi lăsată însă în urmă odată ce Wojnicz ajunge în Görbersdorf, la pensiunea ținută de Willi Opitz și este informat despre rutina presupusă de tratament, regularitatea meselor și a siestelor, plimbările lungi, obligatorii, descoperind străduțele cochete ale stațiunii. Dar semnele au existat de la început.
Și-a dat seama că nu vrem să-i facem rău. Simțea asta, sărmana făptură omenească, și cu mâna liberă, însângerată, ne-a atins obrazul și a simțit că e viu, că dedesubt avem un corp, nu la fel ca al lui, căci trupurile noastre au consistență efemeră, sunt vremelnice, depind de maree și presiune, de curenții subterani și de evaporare.
Spațiul pe care îl construiește Olga Tokarczuk în Empuzion e un amestec subtil, terifiant și aproape delirant de realitate și irealitate, născut din ambiția omului de a impune o ordine, de a pune o stavilă împotriva necunoscutului, a dezordinii nevăzute ce pândește deopotrivă din întunericul pădurii, al subconștientului și din cel al trupurilor măcinate de febră, de intruziunea bolii, de percepția acutizată a neantului. E un spațiu în care ceea ce poate fi înțeles și ceea ce scapă rațiunii coexistă, o realitate care nu are o consistență omogenă, una în care pacienții sunt prinși ca între nisipuri mișcătoare, în care se ivesc mereu noi semne (și semnale) dintr-o alta, mai adâncă, tenebroasă, modelată de frici, de gustul amărui al lichiorului Scwärmerei preparat în zonă, întreținută de discuții îndelungate la ore târzii în noapte, de siluetele învăluite în negru ale celor două bătrâne, frau Weber și frau Brect, și de prezența (doar bănuită, niciodată văzută) a celei de-a treia. Să fie ele o întrupare simbolică a Parcelor? Urmașe ale femeilor din zonă, ale celor care fuseseră condamnate cu secole în urmă pentru vrăjitorie? Femei în afara timpului și a legilor naturii, eliberate de interesul și de posesiunea bărbaților asupra trupurilor și a sufletelor lor, despovărate de rolul atribuit de aceștia? Păzitoare ale unor taine, intermediare între lumea de aici și cea a duhurilor muntelui? Simple muntence indiferente la reacțiile străinilor? Orice ar fi, ele îl întâmpină și îl petrec pe Wojnicz la intrarea și la ieșirea din spațiul în care rămâne pentru o vreme.
În orășelul dominat de clădirea masivă a sanatoriului timpul și spațiul par a dobândi mereu alte dimensiuni. Există o suprafață plană și alta care își trimite ecourile intermitent – o lume în care pătrunzi pe nesimțite, în care se destramă coerența celei cunoscute anterior și se simte suflul alteia. Cu care personajul intră în contact imediat, odată cu sinuciderea stranie (sau poate cu uciderea, căci nimeni nu vrea să știe cu adevărat ce s-a întâmplat), chiar a doua zi după sosirea lui, a soției lui Opitz – o femeie (în acest loc dominat de voința și de nevoile bărbaților) de prezența căreia devine conștient abia când aceasta nu mai este. Redusă la stricta funcționalitate de a-și servi soțul și pe bărbații din jur – la fel ca în copilărie, doica lui Gliceria, cu brațele ei moi și dragostea adoratoare ținută departe de privirea și de autoritatea rece a tatălui – bătrâna de care acesta se debarasează când nu-și mai poate îndeplini îndatoririle.
Spaima lui Wojnicz față de această intruziune brutală a morții coexistă cu fascinația față de lucrurile care acoperiseră trupul femeii: dantele, jupoane, panglici, toate ascunzând și protejând un mister ce-i este și nu-i este întru totul străin. Totul se întâmplă pe fundalul ciudatelor zgomote și în uguitul intermitent din podul pensiunii, al chemării deopotrivă înspăimântătoare (prin brutalitate) și imposibil de ignorat a cerbului aflat în perioada de rut – manifestare a unui instinct mai puternic decât orice, irațional și primejdios (În mugetele acelea exista un soi de nebunie, o disponibilitate de a abandona cărări bine cunoscute și de-a ieși în afara oricăror reguli, de-a traversa granițele siguranței, ba chiar de a renunța la propria existență), în tandem cu dezvăluirea lui Thilo, provocată de slăbiciunea trupului istovit de febră și de întunericul abia sfâșiat de lumina felinarelor de afară (Aici oamenii sunt uciși. […] E un loc blestemat. […] Aici în fiecare an moare un bărbat, uneori chiar doi. Sfâșiat în bucăți în pădure), corelându-se cu ceea ce descoperă în cotloane întunecoase de pe munte – acele ciudate păpuși Tuntschi, cu forma lor nici umană, nici vegetală, dar parcă vii, așteptându-l, ațâțând în el ceva necunoscut, făcute din mușchi, bețe, ace de brad, bureți, stânci, imitând trupul femeilor și de care bărbații, nevoiți să rămână mult timp pe munte, se foloseau pentru a-și astâmpăra nevoile. Senzația de stranietate e accentuată de absența unui cimitir în Görbersdorf (în ciuda sanatoriului unde boala e omniprezentă și palpabilă) și de convingerea localnicilor că aici oamenii aleg a trăi parcă în afara timpului (Noi aici ignorăm moartea). E apoi cimitirul din localitatea din apropiere, cu un sector în care sunt îngropați doar morți tineri, despre care se vorbește pe furiș, niște bărbați ale căror trupuri sfâșiate, făcute bucăți sunt găsite însângerate în pădure an de an în apropierea sărbătorii Sfântului Anton (Povestea asta se repetă de mulți ani, se pare că se întâmplă de foarte multă vreme, doar că înainte lucrurile au fost ținute în secret, mai ales că cei uciși erau cărbunari, păstori și localnici de condiție inferioară. Totuși, de câțiva ani încoace, printre victime au început să se numere și pacienții). Toate contribuie la senzația coexistenței unor niveluri de realitate pe care Wojnicz le presimte, dar nu le înțelege încă.
Fiecare dintre noi este un potențial nebun, tinere. Norma e o himeră. Fiecare dintre noi stă precar cu un picior de o parte și de alta a graniței dintre propria lume interioară și lumea exterioară și se balansează periculos. Este o poziție foarte incomodă și puțini reușesc să-și mențină echilibrul.
Există în Empuzion, ca și în alte romane ale Olgăi Tokarczuk, pulsiuni ale unor forțe iraționale, percepute ca ostile, manifestări care scapă înțelegerii, care vin din credințe arhaice, din realități locale, din sălbăticia și natura primitivă a locului, din incapacitatea omului de a înțelege ceea ce este diferit de sine. Hrănite de spaime ancestrale, de istorisiri și de povești doar pe jumătate spuse, ele lovesc scutul protector al percepției realității ca stabilă și culminează cu sacrificiul ritualic a cărui victimă ar fi trebuit să fie Wojnicz. Acesta ia forma unei adevărate transe colective ce conduce toți bărbații din Görbersdorf pe munte pentru împlinirea (și manifestarea) a ceea ce forțele acestea ale naturii propriu-zise sau ale instinctului lor cer: Bărbații din procesiune au prins a rătăci printre copaci, continuând să înainteze cu o expresie aprigă pe chip, fiecare pe cont propriu și pe socoteala sa. Dârele de ceață reci îi dezorientau și mai tare, îi buimăceau, împleticind pașii și rândurile acelei armate stranii, dezlânate, ale acestei procesiuni haotice și blestemate. […] Da, acum se întâmplă acel ceva de care ne-am temut cel mai tare și de care am încercat să ne ferim, înșelând, ironizând și fentând. Ceva care a revenit sub aceeași formă terifiantă și își revendică ofranda. E în această imagine suprarealistă (dar, în egală măsură, perfect coerentă) a bărbaților cuprinși de amoc și mergând ca sub o vrajă pe cărările muntelui în plină noapte ceva din forța unei lumi la care omul nu va avea niciodată pe deplin acces. Ceva care îi înfrățește cu animalele pădurii, cu cerbul scuturat de nevoia împerecherii, cu puterile obscure ale universului, cu formele primitive de viață. Ceva ce a rămas păstrat în legendele despre spiritele femeilor torturate după ce au fost acuzate de vrăjitorie și s-au ascuns în pădure, despre acele entități feminine ce populează zonele tainice ale muntelui și cer răzbunare sau care vin de mai departe, din mitologia greacă – la care oaspeții din casa lui Opitz revin obsesiv în discuțiile lor. Ceva ce trebuie domolit pentru a se păstra un echilibru. Și către care bărbații se îndreaptă, atrași de satisfacerea unui instinct tulbure și de pericolul morții. E vechiul binom sexualitate-moarte, manifestat plenar dincolo de constructul (care se dovedește labil) numit civilizație. E, de asemenea, în această atavică mișcare spre întunericul fertil (și tainic) al pădurii ceva din puterea terifiantă ce se revarsă din fluierul care îi conducea pe locuitorii din Hamelin spre munte și îi făcea prizonierii lui. Tot o pedeapsă. Acolo, pentru că nu și-au ținut cuvântul, aici, pentru că au distrus echilibrul de forțe, proclamând superioritatea bărbaților asupra femeilor, refuzându-le orice drept și libertate de a alege.
Și cum e lumea? // Încețoșată, nefocalizată, pâlpâitoare, când într-un fel, când în altul, în funcție de punctul de vedere.
Ceea ce-i reușește Olgăi Tokarczuk (și) în acest roman este perfectul echilibru între ceea ce rămâne în sfera inteligibilului, a justificabilului și ceea ce iese din ea, devenind o posibilă manifestare a altceva. Contururile care configurează cele două teritorii sunt permeabile, interșanjabile și la această maleabilitate contribuie deopotrivă discuțiile bărbaților aflați în pension, ciudata stare de transă indusă de Scwärmerei, febra și exaltarea provocate de boală, stranietatea locului pentru acești oaspeți cu sănătatea șubredă, predispuși la anxietate, ieșirea din timpul liniar și supunerea vieților lor unei alte durate, în care se înstăpânește rutina – menită să aneantizeze impulsurile și să-i obișnuiască cu gândul morții. În aceste condiții, Wojnicz, sub îndrumarea lui Thilo, cel mai tânăr și mai afectat de boală dintre bărbații de la pensiunea lui Opitz, studentul la artă repudiat de ai lui, cu efeminarea sa accentuată de neputința trupului de a mai face față ravagiilor tuberculozei, descoperă privirea transparentă. Tabloul lui Herri met de Bles pe care i-l arată Thilo devine pentru Wojnicz o punere în abis a felului în care oamenii rămân sau pot pătrunde dincolo de suprafața realității, refuză (sau sunt refuzați) de adâncimi, își creează platoșe de certitudini prin care ajung să înregistreze și să judece tot ceea ce văd și trăiesc sau au acces la o altă perspectivă, nebănuită și înspăimântătoare totodată: Dar am să-ți spun că mai există un mod de-a privi un tablou, unul total, global, plenar, absolut, pe care eu îl numesc privire transparentă. […] Aceasta trece dincolo de detalii și duce, cum ar spune domnul August, la temeliile peisajului, la ideea principală, amănunte care distrag veșnic mintea și ochiul omului. Dacă privești în acest fel un tablou […], observi cu totul altceva. Această privire transparentă e fanta prin care nevăzutul, necunoscutul, abisalul pătrund treptat în sufletul lui Wojnicz și, în final, îl vor face să-și lepede pieile, să își accepte natura, să se dezbrace de ceea ce așteptau ceilalți de la el și să se accepte ca atare. E privirea care îl face să vadă până la temelia sinelui său și să înțeleagă treptat că ceea ce trăiește la Görbersdorf este în egală măsură real și rodul acelei situări dincolo de suprafețele plane, al unor moduri diferite de a ajunge să percepi realitatea.
Nu încăpea nicio îndoială că lucrurile reveniseră la vechiul făgaș, ca un mecanism bine uns ce acționa în beneficiul pacienților. Speranța nu era pierdută.
Empuzion este, în același timp, cartea prin care Olga Tokarczuk intră în dialog cu Muntele vrăjit al lui Thomas Mann. Intertextualitatea e evidentă, dar, ca în cazul oricărui dialog autentic, ceea ce contează e asimilarea originală și ajungerea într-un punct diferit de cel de pornire. Există și la Görbersdorf un timp în capcana căruia par a fi prinse toate personajele, un timp care se îndreaptă într-o singură direcție: spre moarte – indiferent că e cea provocată de boală sau de manifestarea forțelor de pe munte/a instinctului de a ucide pentru a proteja comunitatea de ele. Și aici timpul pare a se dilata și a se reașeza în funcție de respirația mai largă a naturii, și aici există un ceremonial atent reglat al vieții de sanatoriu, și aici linia dintre realitate și vis pare a se șterge, și aici locul e prielnic discuțiilor și se instaurează un soi de suprarealitate. Wojnicz, la fel ca Hans Castorp, are formație de inginer și, întocmai ca personajul lui Mann, aflat între Settembrini și Naphta, se confruntă cu viziunea despre viață, societate și lume ai cărei reprezentanți sunt bărbații din pensiunea lui Opitz și cu propriile amintiri și experiențe. Dar Empuzion nu e deloc un roman de formare și nici în primul rând un roman despre timp. Întâlnirile și discuțiile la care asistă (aproape mereu pasiv) Wojnicz sunt doar pretext pentru a readuce în prim-plan liniile de gândire ale secolului al XIX-lea și, mai cu seamă, viziunea asupra femeii, iar Olga Tokarczuk nu ezită să adauge la final o notă în care enumeră numele autorilor ale căror idei misogine sunt preluate de personajele sale, în ordine alfabetică și acoperind o perioadă ce se întinde din antichitate până la începutul secolului al XX-lea, cu reprezentanți din toate domeniile. Există și o „umbră” a Clavdiei Chauchat în persoana „doamnei cu pălărie”, însă Wojnicz este supus în primul rând conștientizării adevăratei sale naturi, a dualității din care este alcătuit și a felului în care forțele iraționale ajung să se dezlănțuie în cele mai conservatoare forme de existență. E adevărat că personajul Olgăi Tokarczuk se descoperă, la fel ca Hans Castorp, și se acceptă – iar acest lucru nu se poate face în lume; e necesară experiența bolii, apropierea morții, ritmul diferit în care pătrund amândoi, senzația de irealitate pe care spațiile izolate unde ajung să trăiască o vreme o generează.
Ceea ce la Thomas Mann rămâne eseistic, dens, la scriitoarea poloneză îmbracă însă forma unui roman noir, în care își fac loc legende și credințe arhaice, pulsiuni ale subconștientului, un curent subteran terifiant care, din când în când, zguduie viața acestei mici comunități, asanând-o. Nu timpul, ci natura umană în concretețea ei abisală și dezolantă e ceea ce radiografiază Olga Tokarczuk în Empuzion (tradus din limba polonă de Cristina Godun), romanul pereche, dar nu dublul/oglinda Muntelui vrăjit al lui Thomas Mann. Și o face într-un ritm narativ diferit, mai degrabă surpând realități decât construindu-le și lăsând ca faptele să fie spuse de către niște „voci” (Iar noi? Noi suntem mereu în același loc.) ce par a aparține exact lumii de care se tem, pe care o neagă, dar căreia i se supun toți bărbații din Görbersdorf.
- Cărțile Olgăi Tokarczuk au fost deseori dezbătute în Alecart. Citește AICI și AICI sau AICI impresii despre alte volume!
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
