Ți-am zis de mai multe ori ce cred: cel mai frumos dar pe care l-a primit omul este libertatea, libertatea de-a acționa, de-a visa, de-a interpreta; fiecare cu adevărul lui.
Un roman despre libertatea de a acționa și dificultatea de a înțelege care este rolul nostru în lume. Despre existența unui rost, a unei misiuni ce ni s-a dat sau dacă nu cumva totul nu este nimic altceva decât o întâmplare printre celelalte întâmplări și „povești” ale lumii. Întrebarea fundamentală în jurul căreia se construiește romanul e în ce măsură există cu adevărat minuni și ființe alese sau totul e doar interpretare/hermeneutică a celorlalți (dar și a noastră, a fiecăruia) ce ne împovărează, constrângându-ne să acționăm într-un anumit fel. Mai e posibilă venirea unui Mântuitor astăzi? Și dacă da, cum ar arăta el, dar mai ales, ce ar mai putea face și predica într-o lume în care problemele par insurmontabile, inechitatea e pretutindeni, sminteala și interesul, abuzurile și minciuna, la tot pasul, iar cuvintele par golite de sens?
Tatăl tău nu vrea să-ți influențeze liberul-arbitru. Sunt trei întrebări pe care un om demn de numele ăsta trebuie să și le pună: De unde vin? Ce fac pe pământul acesta? Încotro mă îndrept?
În Evanghelia după Lumea Nouă, Maryse Condé imaginează existența unui bărbat ce ar putea fi un alt Fiu al Tatălui, a cărui viață pare a urma îndeaproape întâmplările Evangheliilor, regândite însă și aduse în zilele noastre. Evident, întâmplările nu se petrec în Țara Sfântă, ci în Lumea Nouă – la început pe micuța insulă unde e vară mereu, pe care unii o numesc cu tandrețe „Țara mea”, dar nu-i o țară, e un pământ ultramarin, un departament de peste mări, ce mai!, apoi mai departe, pe urmele tatălui – mereu absent, dar o constantă ineluctabilă în viața lui. Iată, de la început, un prim avertisment: Lumea nouă e lumea care e încă un departament, o rămășiță a colonialismului – și despre această lume (cu realitatea și cu problemele ei) vorbește Maryse Condé. E o lume care își așteaptă Mântuitorul, care are nevoie să creadă că merită să fie salvată: o lume mică și totuși, Lumea – uitată, marginală (și adeseori marginalizată), un chivot în care trăiesc și se amestecă oameni de pretutindeni, limbi și culori ale pielii: În ciuda dimensiunilor ei mici, insula era făcută după chipul și asemănarea lumii. Grupuri de oameni vorbind toate limbile pământului, veniți din țările cele mai îndepărtate, precum Africa sau Oceania, se întâlneau acolo. Acolo, într-o noapte de Paște, când două constelații strălucesc deopotrivă pe bolta cerească, un băiat este adus pe lume într-un șopron, încălzit de burta unui măgar, găsit și crescut de o familie ce nu poate avea copii. Trei bărbați, cunoscuți de tot cartierul pentru bețiile și încăierările lor, pretind că au zărit o stea cu cinci colțuri plutind deasupra casei. Băiețelul cu pielea închisă la culoare și ochi albaștri, cu trăsături ce par a fi rezultatul amestecului de gene ale tuturor populațiilor insulei – și nu numai -, e văzut de la început ca un dar, ca un miracol: O minune! Iată un dar de la Dumnezeu pe care nu-l așteptam, o să te cheme Pascal! și va încerca toată viața să înțeleagă cine este cu adevărat, cine îi este tatăl și care e misiunea pe care toți cei din jurul lui sunt convinși că o are: Cum avea să reușească Pascal să sădească acolo arborele armoniei și al toleranței, așa cum îl însărcinase tatăl lui? E o căutare a rostului într-o lume prost rostuită. Dar nu a rostului personal, ci a unuia mai larg, salvator. Pe care Pascal nu-l înțelege întru totul, de care se simte împovărat, de care încearcă să fugă, pe care vrea să și-l asume, deși nu știe cum, care îi va ghida întâmplările vieții – o suită de eșecuri și de „miracole”, de încercări, de fugi, de întâlniri ce revelează micimile și generozitatea, smintelile și iluziile, luptele și nevoile, nedreptățile și intoleranța, profunda inechitate ce macină lumea din temelii. Toate, cu rădăcini adânci, toate acutizate de crizele modernității – împotriva cărora el însuși luptă, la fel ca mulți alții, dar soluțiile se dovedesc precare, doar parțiale (ca oazele de egalitate reprezentate de fundația pe care o înființează Corazón Tejara, Tatăl „prezent” în viețile atâtor nemulțumiți și defavorizați ai sorții, tatăl niciodată întâlnit de Pascal, relația cu el fiind mereu intermediată de Espíritu, unchiul ce apare și dispare intermitent și care îi cere să facă ceea ce trebuie, ceea ce tatăl său a început). E o viață urmărită în datele ei esențiale, din care nu lipsesc minunile (niciodată înțelese astfel de Pascal, căruia îi repugnă orice manifestare de adulație, deși îl doare și îl destabilizează lipsa de constanță a sentimentelor celorlalți), dar și cele mai omenești patimi și apucături, îndoieli și dorințe, exasperări și tânjiri.
Sunt fratele vostru, nu stăpânul vostru, nici Mesia, doar fratele vostru.
Starea fundamentală a lui Pascal pare a se circumscrie permanent între îndoială și îndârjire. E îndoiala că va înțelege vreodată care îi este misiunea și că o va putea duce la îndeplinire și îndârjirea de a o lua mereu de la capăt. Într-o peregrinare ce pare a nu avea un scop precis, dar care, paradoxal, îi determină pe ceilalți să creadă că el este Cel Așteptat, Fiul, iar lui îi arată tot mai multe forme ale abuzului, ale nedreptății, ale ipocriziei.
Pe drumul acesta al cercetării menirii și al căutării unor răspunsuri (Cine sunt eu? Cine este tatăl meu? De ce e un tată mereu absent? Ce se așteaptă de la mine?), Pascal este și nu este liber. E liber să acționeze, mai mult sau mai puțin ghidat sau din proprie voință, dar, totodată, convingerea unora de lângă el (că nu e un fiu, ci Fiul) – cunoscuți sau necunoscuți – îl împinge pe o cale ce va presupune traversarea unei adevărate Golgote și o moarte din care va renaște sub un nou nume, lăsând mitul Fiului să se desfășoare nestingherit în jurul locului unde s-a prăbușit avionul în care se afla (la vârsta de 33 de ani!) și trăind în singura formă prin care omul de astăzi se poate împlini: iubind și punând în practică iubirea prin libertatea pe care o lasă celorlalți de a gândi și de a acționa. Retras din lume și totuși în ea. Alături de o femeie pe care o iubește (o femeie care a cunoscut căderea și care s-a salvat prin el) și crescând un copil adoptat, pe care îl numește Alfa – începutul tuturor începuturilor, pe care nu-și dorește decât să îl crească liber: Vrem să-i respectăm libertatea și să nu-i alimentăm tot felul de iluzii periculoase.
Au înțeles că, datorită iubirii pe care o simt doi oameni unul față de celălalt, datorită acestei iubiri care le face inima să tresalte, omul poate îndura suferința, deziluziile, umilirile de tot felul, că doar iubirea asta poate schimba lumea și o poate face armonioasă.
Misiunea lui Pascal (fiul sau Fiul, fiecare cititor are libertatea de a alege ce dimensiune conferă întâmplărilor prin care acesta trece) implică, deci, nu atât propovăduirea iubirii, ci celebrarea ei. Întru totul omenească, în comuniune cu cel ce te împlinește, atent la nevoile lumii de lângă tine, schimbând ce se poate schimba și îndreptând măcar puțin din inechitatea care îi apasă pe semenii tăi. Aici, un copil orfan, de vreme ce Pascal vede de-a lungul timpului prăbușindu-se prea multe visuri, triumfând impostura și eșuând sisteme utopice, precum cel din Caracalla, orașul-colonie al tribului de mundangi. Învățase că într-o societate nu e destul să interzici anumite lucruri care se presupune că fac rău: alcool, bani, tutun, trebuie să schimbi inima oamenilor, însă nu învățase cum să facă asta. Acesta e motivul pentru care Alfa nu va mai trăi în umbra Tatălui, asasin sau plin de milă – în funcție de felul în care fiecare îl vede, ci întru totul liber.
Misiunea lui Pascal nu este să despartă pe om de tatăl său și pe fiică de mama sa și pe noră de soacra sa – cum spun Evangheliile despre Iisus. Pascal nu a venit să propovăduiască adevărul (în cazul lui, adevărul despre sine e mereu al celorlalți, niciodată al său, deși un timp, orbecăie în căutarea lui), ci ajunge „să exerseze” iubirea. Iubirea omenească – în care se adăpostește după ce viața pusă de la început sub semnul unei misiuni (mereu neștiute, mereu căutate, mereu parcă din afara acestei lumi, chiar dacă întru și pentru ea) se sfârșește, lăsând în urmă trei fotografii mari, intacte, doar cu marginile carbonizate, reprezentând trei bărbați, cu inscripția: Tatăl, Fiul și Sfântul Spirit. Viața care pentru el începe după ce a murit pentru toți cei pe care i-a cunoscut și s-a reîntâlnit cu Soledad, tânăra de care s-a îndrăgostit.
Nu știți cine sunt, fiindcă nici eu nu știu. Mi se pare arogant să cred că sunt de altă origine decât a voastră. Ce-am făcut oare să vă merit atenția? Toată viața mea a fost o lungă ucenicie. Am descoperit că cele mai multe întrebări pe care mi le puneam nu au răspuns.
Așadar, Evanghelia după Lumea Nouă (în traducerea Alexandrei Cozmolici) e, în egală măsură, o rescriere și o luare în răspăr, o deconstrucție a întâmplărilor Noului Testament. Polemic, uzurpator și provocator, romanul se construiește mereu pe cel puțin două niveluri – cel religios și cel laic, înglobând în același timp trimiteri literare dintre cele mai variate și luând pulsul Lumii Noi. În peregrinările lui, Pascal-Mesia e un bărbat tânăr care privește cu înțelegere multitudinea de fațete ale sufletului omenesc, care cunoaște ceea ce e omenește de cunoscut – pasiunea pentru femei, compasiunea, dorința de a schimba nedreptățile sociale, ce se confruntă cu egoismul și cu trădarea „ucenicului” iubit, cu impostura acestuia, care vede eșecul sistemelor și al politicilor sociale, se întâlnește cu imigranți și află despre sărăcia și disperarea din țări măcinate de dictatură, de sărăcie, de lipsa libertății de exprimare, în care femeile nu au voce și drepturi, sunt abuzate, în care ai de ales între a muri de foame și a risca să dispari în timpul unei călătorii spre țara visată – indiferent ce nume poartă ea – îmbogățind noii stăpâni de sclavi, la fel de lipsiți de scrupule ca cei de odinioară.
Maryse Condé nu ezită să zugrăvească realități sociale teribile, să pună degetul pe rănile lumii în care trăim, să creeze o imagine cutremurătoare și halucinantă a formelor nedreptății (segregare, linșaj, ființe umane lipsite de drepturi, privite doar ca mână de lucru sau trupuri ce pot fi folosite/posedate). O face prin intermediul experiențelor și al întâlnirilor de care are parte Pascal, adoptând privirea și perspectiva lui – a celui care nici nu se îndoiește fundamental, dar nici nu e convins că are cu adevărat o misiune și că ar putea să facă ceea ce par a aștepta cu toții de la el. O face, așadar, cu o cunoaștere profundă și dinăuntru a realităților în care își plasează personajul, pledând pentru înțelegerea și cunoașterea unei părți a lumii care, mult timp marginală (și marginalizată), își caută încă identitatea și formele de mântuire.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
