Mic excurs despre ființă și persoană. De la Persona lui Bergman & forma tăcerii a lui Fulaș la mirarea blagiană

Este straniu să ne oprim și să ascultăm în jur tăcerea. Zgomot anulat, sunet mort care nu mai spune nimic. Ne deschidem gurile și cuvintele încep să vibreze. Le potrivim în propoziții ca pe niște piese. Se adună la un loc, se învolburează tare, și mai tare, și mai tare… Năvălesc. De obicei, se ciocnesc de răspunsuri (coliziunea apocaliptică a două sau mai multe tăceri anulate) – alte forme ale liniștii, alte forme asurzitoare: și nici ele nu spun, în fond, nimic. Fiecare se prăbușește în propria neînsemnătate. Idei efemere căzându-ne la picioare ca niște fluturi morți. Idei care urlă și nu spun, în fond, nimic. Doar îngroașă peretele de liniște. Totuși vin – mai multe cuvinte, și mai mult extaz teatral, și mai gol, și mai mic în fulgerarea sa. Da, este straniu să ascultăm tăcerea – dar auzim cum oferim nimicului forme concrete, cuvinte ca niște licurici muribunzi care, arzând rapid în dialogul cu ceilalți, acumulează tot mai multă lumină tânără în ființa lor. Cu cât mai mult exersăm tăcerea asta stranie, deghizată, cu atât se întețește zgomotul din interior. Cuvintele pe care le tăcem – majoritatea – însetează într-o și mai mare măsură sufletul de vorbire. Fiindcă orice fel de reprimare se dublează prin întețirea nevoii de exprimare. Dar lumea se oprește atunci când spargi, cu adevărat, tăcerea confortabilă în care s-a aciuat: și se uită la tine lung. Prelung. Așa că rămân și eu în coconul meu de liniște. Blocat într-un borcan de sticlă, dincolo de pereții căruia strig fără să îl sparg. Atât cât să mă auziți, dar nu să mă vedeți. Existența însingurează și ne înstrăinăm cu toții mai tare, și mai tare, și mai tare. Până când devenim pseudonime ale propriei ființe.

Sub specie solitudinis

Viața aceasta este un mare schimb de tăceri. Un mare spectacol care continuă până când suntem cu toții biruiți de propria efemeritate. Jucăm un personaj social – sau poate personajul social din fiecare ne joacă pe noi, o falsitate stranie care încearcă să imite eul, să te imite pe tine cel dinăuntru. Trăim încercând să traducem starea noastră ontologică într-o ipostază socială. Suntem sfâșiați între ființă (ceea ce suntem lăuntric, ceea ce suntem când creăm artă) și persoană (ceva mai simplu, în care ne transformăm în comunitate de dragul interacțiunii) la fel ca un actor sfâșiat între el însuși și personajul pe care îl joacă. Pe scena teatrului și pe scena vieții personajul câștigă. Sau personajul este dominat de profunzimea eului, așa cum persoana este pusă în umbră de profunzimea ființei și devenim expresii ale altor forțe dinăuntrul nostru, suflete care încearcă să se reducă la creiere. Ființe care încearcă să se reducă la oameni. Persoane care tac ființa dinăuntrul lor cum actorul se tace pe sine în fața spectatorilor săi. Ascultăm necontenit tăcerea și cenzura celorlalți, răspundem prin aceleași convenții vidate de sine. Negându-ne existența pe plan spiritual ajungem să fim convinși de absența ei și ne mai rămâne doar masca socială, aparența fizică. Insuficientă. Putem trăi în balans? Cum ar fi să trăim doar în extreme?

Viața între paranteze. Masca. Din nou omul.

Blocată între persoană și ființă este Elisabet Vogler din filmul „Persona”, regizat de Ingmar Bergman. Cariera acesteia a condus la o existență pusă uneori între paranteze. Sau la un suflet care trăiește în intermitențe. Ca orice actor dedicat, a ajuns să cunoască ruptura dintre personaj și sine. Drept consecință, în viața personală s-a instaurat confuzia dintre ipostaza socială și ipostaza ontologică. Elisabet a trăit zeci de ani numai în personaj(e) și, într-o zi, a amuțit pe scenă în fața publicului. A obosit de logosul care nu face nimic decât să îngroașe tăcerea, a obosit de cuvinte care apar doar pentru a amuți alte cuvinte. Astfel, ea refuză tot ce înseamnă persoană: tot ce înseamnă cuvântul care nu poate cuprinde ființa. În tăcerea ei, Elisabet caută un fel de sinceritate pe care planul social nu i-l permite. Se îndepărtează de orice fel de joc, de mască. Se produce un schimb de roluri, în care coboară de pe scenă în audiență și răsplătește acum tăcerea celor rămași în social – precum Alma – cu aceeași tăcere cu care a fost ea răsplătită ani și ani la rând. Cea a spectatorului. Una de absorbție. Cea care nu mai încearcă să se deghizeze în cuvânt, ci rămâne silențioasă. O tăcere ce o înalță în plan ontologic – dar o poate desprinde oare cu adevărat de uman? Scrisoarea pe care Elisabet o scrie despre Alma, încălcând încrederea prietenei sale, relevă continua ei nevoie omenească de comunicare pe care nu a reușit să o elimine. Este vorba de nevoia culegerii informației și transpunerii sale în cuvânt pentru a o aduce la realitate – această realitate tăcută de care fosta actriță încerca să se deconecteze. Asta demonstrează că încercările lui Elisabet de a se rupe de social, de a trăi numai în ontologic au eșuat – și nici nu ar putea reuși vreodată. Nu poți ucide omul din tine decât murind cu adevărat… Poate nici atunci. La sfârșitul filmului, imaginile celor două femei, Elisabet și Alma, se contopesc. Pe de-o parte, portretul existenței întru ființă, refuzul persoanei. Pe de altă parte, logoreea învolburată a socialului. Fiecare dintre ele reprezintă una dintre aceste două sfere ale existenței, una dintre aceste două extreme – și din această cauză, amândouă ajung la criză. Balansul este identificat prin îmbinarea celor două. Prin combinarea ontologicului cu socialul pentru supraviețuire trupească și sufletească.

Astfel, filmul lui Bergman ne avertizează că trebuie să găsim o cale de mijloc între persoană și ființă. Existența este o axă. Nu putem rămâne doar actori, însă nici nu ne putem izola de convențiile sociale. Ambele variante, ambele tăceri duc la o formă de distrugere. Elisabet Vogler este exemplul distrugerii prin negarea persoanei. Dar oare cum ar arăta o apocalipsă personală prin negarea ființei?

Viața fără paranteze. Doar omul.

La această întrebare găsim un răspuns în forma tăcerii, romanul lui Cristian Fulaș, unde liniștea nu este un protest, ci o înfrângere. Niciunul dintre personajele care se așază în tăcere nu își pune problema unei teorii de ordin mistic pentru drumul de dincolo de moarte al mamei (moarte care lasă în urmă un trup secătuit pentru totdeauna de „persoană”, o conștiință îndepărtată din creier și transferată integral în suflet). Diferența dintre opera cinematografică și roman este izbitoare. Gândurile („discursurile”) din „forma tăcerii” se ancorează cu predilecție în social, în viața cotidiană, în locuri concrete prin care mama și-a trăit viața, în spațiile ultimilor ei pași – spitalul, patul, mașina, camera întunecată din azil, din clinică. Această tendință apare în mod deosebit în cazul Fiului, care neagă spiritualul și rămâne numai cu lucrurile ce l-ar putea alina în lumea fizică. Începe cu refuzul său de a se apropia de cadavru – de a sta față în față cu moartea – și se întinde până la incapacitatea de a percepe prezența mamei pe alte planuri – poate în vis, poate în spirit sau drept companie sufletească. Pentru măștile lui Fulaș – și în special pentru Fiu -, totul beneficiază de o explicație care nu pătrunde în afara mediului social, o explicație convenabilă, adesea relativ simplă, legată de defectele și urâțenia care se ascund, într-o anumită măsură, în spatele fiecărui om. Este un roman înspăimântat să se apropie de ființă. Fraza de final rămâne în aer exact în ultimul moment al vieții mamei, care includea dimensiunea socială și oferea, astfel, pretextul continuei ancorări în ea: în jurul meu erau oameni care nu erau și eu îmi doream să vă mai văd odată și să vă spun că vă iubesc și când am întors capul nu mai eram. Viața este disecată până în ultimul punct, până în momentul părăsirii sale – dar pragul spre lumea ontologică nu este călcat nicio clipă. Romanul este ca o pânză cu noduri din care se desprind fire ale gândirii, o îmbinare a mai multor monologuri interioare, fiecare cât se poate de bine ancorate în uman, negând ființa. Este un roman bântuit de nevoia de a izbucni în spirit, cu toate că se ascunde mereu de ea ca într-o încercare de a evita o vulnerabilitate. Iar în mijlocul acestei învolburări de social și de pământesc se cască un mare gol. Abundența logosului întruchipează tocmai tăcerea actorului care vorbește fără a spune ceva despre sine. Zgomotul care tace și nu spune, în fond, nimic. Ea demonstrează că absența ființei/ refuzul ei este o mică apocalipsă în sine. Fiul (dar și Fiica) caută în dimensiunea persoanei alinarea care va veni doar din lumea ființei și descoperă astfel cât de mic e umanul, cât de neajutorați putem rămâne când nu intrăm în dialog cu spiritul, cât de blocați suntem în lumile noastre de sticlă dincolo de care strigăm cât să ne auzim, dar nu să ne vedem.

Socialul a devenit convenția. Este mai ușor să găsești explicații sociale, să te ascunzi de propria latură abstractă, să rămâi ancorat în ceea ce este concret – să nu spargi borcanul. Ne este frică de ceea ce nu putem înțelege – ne este frică să ne confruntăm cu propria esență, să ne explorăm credințele mai profunde, să păstrăm cu noi conștiința divinității. În ființă ne odihnim atunci când am obosit de persoană – însă poate că am arăta cu toții diferit dacă ne-am odihni în persoană când obosim de ființă. Poate că am înțelege mai bine atât cine suntem, cât și frumoasa complexitate a ideii de „a fi cineva”. Poate am descoperi că suntem rezultatele a bilioane de idei, bilioane de experiențe – și atunci am reuși să spargem tăcerea. Din rațiunile de mai sus, propria condiție ar putea să ne pară insuficientă, fiindcă ajunge mereu la amuțirea unei părți din sine -, dar asta nu e adevărat. A găsi echilibrul între tăcerea care te reprimă și cea care te înalță, a găsi echilibrul între ființă și persoană reprezintă cheia existenței noastre. A existenței mele. Poate că nu tăcerea în sine reprezintă dilema identității pe care o avem, ci faptul că, la fel cum cei mai mulți dintre noi nu se pot traduce pe ei înșiși în cuvânt, iar cuvintele ajung să nu spună nimic, prea puțini se pot traduce în liniște. Misterul nu constă doar în alegerea cuvintelor care să ne descrie cel mai bine, ci și în alegerea tăcerilor care să ne definească. Și iată că Lucian Blaga ne oferă un exemplu al acelei tăceri de împlinire – prin care poți exprima tot ceea ce ești, de la persoană la ființă, mai bine decât ar face-o orice cuvânt.

Viața ca acceptare. De la tăcere la cuvânt și mirare.

Poezia „Taina inițiatului” cade, prin ultimele versuri, într-o liniște enigmatică. Discursul revelator al vocii lirice este întrerupt și închide poarta spre dimensiunea cunoașterii deschisă anterior în operă. Cu toate acestea, niciunul dintre lucrurile rămase nespuse nu reprezintă un drum închis. Opera conține un singur îndemn vital. În comparație cu el, nicio informație adițională n-ar mai reuși să marcheze o schimbare: Îndoaie-ți genunchii,/frânge-ți mâinile,/deschide ochii și miră-te. Cu alte cuvinte: învață cum să taci. Să taci și să privești îndelung. Abordând lucrurile pe care nu le înțelegem prin mirare și tăcere, nu prin frică, reușim să le anulăm dimensiunea catastrofică și să le potențăm rolul tranzitiv în etapele existenței noastre. În viziune blagiană, gradul uman de împlinire sau de înțelegere a propriei condiții nu este dependent de accesul la anumite informații, ci de capacitatea fiecăruia de a-și accesa propria dimensiune ontologică cu ajutorul a nu mai mult decât ceea ce poate deja să controleze. Tăcerea de la sfârșitul poeziei reprezintă exact tăcerea prin care ne putem găsi echilibrul interior, prin care putem trăi cu adevărat în toată profunzimea condiției umane: socială și ontologică. Omul blagian nu încearcă să își depășească propria condiție ca Elisabet Vogler atunci când este pus față în față cu ceva venit din tărâmul ființei – din văile de chaos eminesciene – dar nici nu încearcă negarea vehementă a acestor fenomene, precum Fiul din romanul lui Fulaș. Astfel, el își cunoaște limitele pe care i le impune persoana din el, ceva social, cu priceperi limitate ale cosmosului, și încearcă să se conecteze cu ființa, divinitatea și rugăciunea cât de mult este capabil având în vedere propriile limitări. Tăcerea în care cade la final (și-mi fac semn să tac,/și-mi fac semn să tac.) reprezintă disponibilitatea omului de a-și accesa ființa în limitele permise de persoană. Blaga recreează tăcerea inițiatică în care a trăit în primii ani de viață. Este o tăcere suficient de ontologică pentru a face din el un mare filosof și suficient de socială pentru a-i permite să își treacă filosofia în cuvinte.

Sub specie histrionitatis

Suntem o specie de actori. Prea mulți dintre noi ne aflăm într-o liniște disperată: fie că încercăm să trăim doar prin masca persoanei din noi, fie că ne aflăm într-o căutare deșartă a ceva ce ne depășește. Oare există cineva care nu a fost victimă a uneia dintre aceste tăceri? Fără să ne dăm seama, ajungem să vorbim și să nu spunem, în fond, nimic. Să nu NE spunem nimănui – nici chiar nouă înșine. Am început să funcționăm în așa fel încât să căutăm de la alții doar astfel de tăceri, doar lucruri neînsemnate, strâns legate de social, departe de ființă și de esența pe care o poartă fiecare înăuntru. Sau, din contră, ne adunăm în societăți de artiști și de poeți care, încercând atât de tare să ajungă la spirit, sfârșesc prin a tăcea altă parte din ceea ce îi leagă de Pământ. Și rămânem cu toții la fel de neștiutori, la fel de neînsemnați în dorința noastră de a ne cuprinde, de a afla cine suntem și de ce am fost aduși în această viață.

In nomine hominis

Totuși, undeva între persoană și ființă se află omul. Pe axa finită a existenței noastre, nu avem timp să trăim în extreme. Și nu avem timp să rămânem prinși în borcanul de sticlă, în liniștea aceasta ca un cocon, care amuțește mereu o parte din ceea ce avem de exprimat, din ceea de avem de oferit. Nu este niciodată prea târziu sau prea devreme să intrăm în dialog cu ce se află înăuntrul nostru, cu latura aceea ontologică de care ne este de prea multe ori frică. De aceea, este important să rămânem într-o anumită măsură conectați cu ceea ce este divin, cu ceea ce ne oferă o voce.