După un duș atât de fierbinte, nu am simțit că îmi revin. Centrala merge aiurea și mi-a dat de ales doar dintre fierbinte și rece. Cu pielea încă roșie, am ajuns în dormitor, unde dădusem drumul la niște muzică. Fusesem atât de trist cu o zi înainte, încât îmi făcusem planuri de atac pentru dimineața de astăzi: să fac tot posibilul să adorm înainte de miezul nopții, să fac un duș revigorant și să mănânc o omletă mai mare. Nerevigorat, am zăcut în halat, ascultând muzică. Ceea ce reușisem, de fapt, să fac, a fost să mă trezesc destul de devreme. Asta a schimbat dimineața.
Nu aveam nici un chef, desigur, dar trebuia să plec la muncă. Am început să patrulez prin casă în chiloți, oprindu-mă la frigider. Știam că am promis prea multe lucruri la prea multă lume, la niște termene ambigue, gândindu-mă că nu trebuie să refuz nimic, nici un proiect. Cumva, panica trecuse odată cu ziua de ieri, dar acum, nu era decât informație în plus. Parcă luasem sedative, procrastinam cu musca pe căciulă și spărgeam oul de tigaie ca și cum aș fi compostat un bilet; ca un fraier, dar un fraier comod. Nemulțumit de mine, eram conștient de starea în care mă aflu și, ca un psihopat care urmează a se arunca de pe bloc, pluteam încet în chiloți, cu o farfurie pregătită. Am mâncat amalgamul preparat în tigaie.
Îmbrăcat, cu geanta pe umăr, am plecat cu urechile țiuind. Era o liniște stânjenitoare și simțeam că amețesc la fiecare zgomot de pe casa scării. Răcoarea de afară m-a mai binedispus… era umbră, se auzea traficul pe fundal. Aveam cafeaua în mână și a venit și ea la mine.
– Ce faci? ma întreabă. Pauză?
– Păi era și timpul… chiar nu îmi pasă cât stau. Le-am închis telefoanele. O să stau pe treptele astea până amețesc. De mâncat oricum nu mai mănânc, deci sunt în avantaj.
– Dar mai pleci? Ai tăi ce fac? Știu că ești aici?
– Ei cred că nu îmi pasă. Eu știu că mă înțelegi, de asta nu prea am răbdare să ți le zic acum pe toate. Stai aici, că-i pauză…
Era perfect afară. Mă uitam la ea cu cea mai mare nesimțire: avea ochii sofisticați, limpezi, aproape suprarealist lucrați. Bluza cu ochiuri mari cădea ca mătasea pe formele corpului care păreau la fel de sofisticate. Am înălțat din sprâncene contrariat iar ea și-a aranjat părul cumva, stângaci. De fapt, știa ce face. Știa că bluza aia largă e perfectă. Nu îmi luam ochii de pe ea, de frică să nu pierd calmul excesiv care mă abuza binevoitor. Înlemnisem cu cafeaua în mână, fericit că pauza nu se mai termină. Era calmă, mirosea frumos și simplu, inexplicabil de simplu; și nu făcea mișcări largi, să nu mă deranjeze. Mă simțeam emoționat de căldura privirii ei și mi-a venit să îi spun deodată tot ce mă apăsase ieri și timp de doi ani de zile. Ea mă știa și nu îmi ceruse niciodată socoteală. Era pe trepte, frumoasă și calmă.
Am scăpat cafeaua și mi-am cerut scuze, speriat.Se auzea traficul, într-adevăr, dar nu mai venea pauza.
Foto: Anna Bărbulescu
