Uneori vei crede că nu mai poți suporta, dar vei mai putea.
Nu uimire în fața miracolului vieții conține acest „Exist” multiplicat din volumul lui Maggie O`Farrell. Nu e în el nici ceva constatativ sau defensiv. E doar nevoia și încăpățânarea de a duce până la capăt o mărturisire. De a împărtăși un adevăr. Care, în acest caz, nu e unul abstract, ci o realitate trăită și asumată. Că viața e fragilă, imprevizibilă, că oricând te poți afla pe pragul dintre ceea ce ești și golul care te cheamă către dincolo, că oricând ceva dinăuntrul tău sau din afară stă la pândă. Că unii se întâlnesc mai des cu această zbatere ce le ascute simțul pericolului, dorința renunțării sau puterea de a se împotrivi, în timp ce alții sunt ținuți departe de astfel de momente-oglindire ale întunericului, de aceste apropieri de moarte.
O zi în care aproape mor.
Nu atât o pledoarie pentru viață, cât o punere în cuvânt a unor experiențe care au plasat-o pe Maggie O`Farrell în imediata apropiere a liniei de demarcație dintre a fi și a nu mai fi. Pe care memoria le aduce la suprafață intermitent, dar care sunt parte a felului ei de a înțelege viața și de a o trăi, a luptelor de zi cu zi purtate împotriva amintirilor trupului despre aceste experiențe, a cicatricilor lui, a spaimelor, a modului în care realitatea a dobândit alte contururi cu fiecare nouă atingere a liniei de demarcație. Fără a avea niciun moment intenția de a înțelege sau de a căuta un sens, dar consemnând, recuperând și așezând momentele-bornă ale vieții pe punctul de a se rupe într-un cadru mai larg, al unei sinuoase deveniri, al unei suite de căderi și de înaintări, al perceperii felului în care dezordinea s-a transformat în ordine. O altfel de ordine decât a celor care nu au cunoscut astfel de experiențe. O ordine mereu tensionată, mereu pusă la încercare, mereu în interiorul unei alte provocări-confruntare. Obligând-o să înțeleagă faptul că a renunța nu este nicicând o soluție. Luptând să nu cedeze fricii, limitelor trupului, confruntându-se cu slăbiciunea, cu boala, cu răul, căutându-și drumul, înfruntându-l, aruncându-se mereu înainte, luptând cu sine și cu neprevăzutul. Trăind. Ratând. Iubind. Călătorind. Citind. Scriind. Luptând din nou și din nou. Pentru sine și apoi pentru copiii ei.
La toate vârstele, oriunde, mai aproape sau mai departe de tine, în afara ta și în tine, atingerea morții, adierea ei, ciocnirea pentru o fracțiune de clipă a lumii vii cu cealaltă. Intruziunile necunoscutului, violenței, întâmplării. Și nevoia de a scrie despre stâncile negre, înspăimântătoare de care descoperi că ești prea aproape, că ești în pericol să te lovești. Încerc să scriu despre viață numai prin prisma experiențelor vecine cu moartea. Așadar, despre viață. Dar altfel. Aceasta este miza volumul autobiografic al lui Maggie O`Farrell care adună la un loc șaptesprezece astfel de momente limită.
Să fii la un pas de moarte nu are nimic unic sau special. Nu e ceva rar; aș îndrăzni să spun că toată lumea trece prin astfel de experiențe, mai devreme sau mai târziu, poate chiar fără să-și dea seama.
18 ani. Sentimentul de încredere al oricărei adolescente, apoi brusca intruziune a răului. Posibilitatea unei morți brutale, venind dinspre trupul unui bărbat necunoscut emanând violență, dinspre cureaua neagră și subțire a unui binoclu, dinspre două mâini mari gata să frângă pulsul puternic, dar atât de fragil al unei tinere. O întâlnire față în față, intuiția pericolului, recunoașterea violenței pe punctul de a se manifesta. Cunoscută deja anterior, încă din copilărie. Acum însă nu despre o lovitură, o usturime, o căzătură, o umilință este vorba, ci despre moarte. Care a ocolit-o pe ea, dar nu și pe tânăra de 22 de ani care s-a întâlnit cu același bărbat, cu aceeași curea neagră, cu aceleași mâini câteva zile mai târziu. Vinovăția că nu a știut, că nu a putut să-l convingă pe polițistul căruia i-a spus ce s-a întâmplat. Trauma despre care nu se poate vorbi. Pentru care însă au trebuit găsite cuvinte. Fie și numai pentru că nimeni nu vrea să accepte că alți oameni pot face rău. Chiar și pe o cărare de munte cu un cer albastru deasupra ta.
Doi ani mai devreme. Un oraș la malul mării, o vârstă a așteptării, a dorințelor. De a crește, de a evada, de a ți se întâmpla ceva. Nu să trăiești simțind mirosul de bere impregnat în haine, ochii pofticioși ai bărbaților pe care-i servești la masă îndreptați asupra ta, violența mocnindă, gustul eșecului și al neputinței. Nu în timpul unui job de vară. Nu, niciodată. Testând pericolul, căutând adrenalina. Într-o provocare acceptată nu pentru gașcă sau popularitate. Acestea nu fac parte din ADN-ul ei. E mai degrabă o dorință de a face ceva – orice – care să mă scoată din banalitatea repetitivă a vieții unei fete de 16 ani. De a diferenția ziua aceasta de toate celelalte din lanțul nesfârșit de zile prin care trec. Chiar dacă asta înseamnă un salt de 15 metri dinspre întunericul nopții spre cel al mării. Uitând ceea ce a lăsat în trupul ei cealaltă întâlnire cu moartea. De la 8 ani. Și un băiat care reușește să o salveze, aruncând apoi asupra ei toată furia resimțită în fața unui sentiment neîmpărtășit, în fața disprețului ei față de sine și față de viață. Fără a ști că inconștiența și furia ei fuseseră provocate de dorința devoratoare de a pleca de acolo, de a se elibera. Aceeași dorință care altădată o va face să nu refuze a se lăsa târâtă în timpul unui festival de muzică într-un cort de circ, anulând fracțiunea de secundă în care ar fi putut da înapoi, înțelegând prea târziu că nu e un joc, că nu e un truc, stând în fața unui buchet țepos de pumnale care se vor îndrepta unul câte unul către corpul ei răstignit sub privirile unei mulțimi de tineri veniți să se distreze. De ce? Mi-e imposibil să zic acum. Pentru că sunt încă doar o adolescentă? Pentru că sunt atât de ușurată să fiu din nou cu prietenii mei, să văd că viața cu ei chiar există, că nu am visat-o? Pentru că uneori mă satur să fiu singura trează din grup? Pentru că o parte din mine vrea să știe cum e acolo, în căldură și lumină? Pentru că de ce nu? De ce să nu las un bărbat pe care nu l-am văzut niciodată, un bărbat în care nu există niciun motiv să am încredere, să arunce cu o mână de cuțite spre mine?
O nevoie de a evada, de a se elibera, de a fi în mișcare, de a desființa orice barieră, de a sfida orice interdicție pe care a cunoscut-o de când se știe. O mașină lovind trupul unui copil care nu poate să facă altceva decât să încalce regulile. Într-un moment de neatenție. Scăpând din mâna care o înlănțuie a tatălui, îndreptându-se brusc spre mama și sora de care o desparte o stradă. Mișcarea frântă pentru o clipă, carnea lovită, apoi reluarea mișcării. Pentru că nu putea face altfel.
Era o durere care avea culori – alb, galben, fâșii și cioburi de roșu – și personalitate.
Maggie O`Farrell adună în acest volum memorialistic senzații, stări, gânduri. Sincopate, într-un vârtej de imagini care redau harta unui suflet suprapusă peste harta mai largă a unei lumi în care orice e posibil. Rememorând răul pe punctul să ți se facă, răul pe care ești tu însăți pe punctul de a ți-l face, dezgustată, frustrată, răul care se poate ivi pe neașteptate, adus de întâmplare sau răul care nu e decât aparent rău, deși atunci când se produce dislocă ceva în tine, e perceput ca dezastru ce face să-ți deraieze întreaga existență. Ca atunci când decide să ia un avion spre Hong Kong pentru că examenul de licență nu mersese așa cum și-ar fi dorit. Fiindcă pentru prima dată efortul și voința exersate în timp au făcut-o să dea greș. La douăzeci și unu de ani, am impresia că ceva crucial pentru existența mea – inima, un plămân, o arteră – mi-a fost smuls din trup. Sentiment care o va face să trăiască cu o resemnare amorțită prăbușirea în gol a avionului. Pe fundalul disperării generale. Și, câteva momente mai târziu, cu aceeași indiferență, evitarea dezastrului. Urmată, în călătoria aceea născută din dezamăgire și confuzie, de descoperirea libertății. Într-o librărie. Odată cu senzația că de acum are timp pentru ceea ce contează. Pot să citesc orice vreau. Revelația asta vine ca o vijelie, trecând în forță pe lângă mine, aproape dărâmându-mă. Și, într-o noapte, descoperind scrisului. Nu ca alternativă la ceea ce a trăit, ci ca expansiune a sinelui. Mai întâi cu neîncredere, apoi tot mai dependentă de aplecarea asta în sine, de nașterea asta.
Știi pe pielea ta că o experiență vecină cu moartea te schimbă pentru totdeauna: te întorci din ghearele morții schimbat, mai înțelept, mai trist.
Cu salturi în timp, în secvențe când mai dilatate, când minimale, volumul lui Maggie O`Farrell strânge la un loc experiențele unei vieți ca pe cioburile sfărâmate ale unei oglinzi. Tăioase, reflectând felul în care corpul, mintea și sufletul au cunoscut intruziunea morții, au intuit posibilitatea concretizării ei. Encefalita din copilăria mică, durere atroce, suferință pură, cuvintele care-i vesteau moartea aruncate de o asistentă neglijentă vorbind cu un băiețel pe hol despre cazul ei, imobilitatea, bătălia dusă împotriva condamnării propriului corp la nemișcare. Febra, deshidratarea severă, renunțarea de a mai lupta contra unui parazit luat într-o excursie făcută pe muntele budist Emeishan, refuzul unui medic de a o programa pentru o cezariană și cele trei zile și trei nopți de agonie înainte de a aduce pe lume pe primul copil, trupul mutilat fiindcă ceva nu a mers cum trebuie în timpul intervenției, trupul supus altor încercări de dorința de a mai avea un copil. Experiențe despre care nu se vorbește, despre care atâtea femei aleg să tacă, experiențe în care moartea lovește nevăzută corpul care poartă o nouă viață și ia ceea ce vrea, lăsând în urmă un gol pe care nimic nu îl poate umple, traume pentru care nu există cuvinte. Lupta împotriva tuturor când descoperă că unul dintre copiii ei poate oricând să pășească dincolo, pentru că suferă de o afecțiune fatală, care a învățat-o că a lupta pentru sine e infinit mai ușor decât a lupta pentru cel pe care-l iubești, a-l ține încă o zi aproape, și încă una, și încă una. Ca să existe, ca să poți să exiști. Trăind cu fetița ei printre ceilalți, trăind cu ea și cu frații ei împărțind egal din sine, rămânând pentru toți mamă și având în minte, moment de moment un singur gând: încă o zi. Am ținut-o în viață încă o zi.
Cu toții rătăcim în ignoranță, împrumutându-ne timpul, trăindu-ne clipa, fugind de destinele noastre, strecurându-ne prin fisuri, fără să știm când va cădea toporul.
Printre imagini și senzații, printre frânturi de gânduri și scene care par a constitui bucăți din viețile a mai multor oameni, nu ale unei singure femei, volumul lui Maggie O`Farrell devine o mărturisire a ceea ce înseamnă o viață trăită nu la limită, ci intersectând tangențial limita. Adevărul uman al momentelor evocate e intens și adus la suprafață cu o înțelegere liniștită a convingerii că uneori moartea întinde brațele și e pe punctul de a acționa. Că nu știi niciodată când se va întâmpla asta, că nu intenționezi să îi cedezi, dar că e important să nu uiți că ea e acolo și așteaptă. Asta nu înseamnă însă, în cazul lui Maggie O`Farrell, renunțare. Doar constatarea că fiecare clipă trebuie așezată sub semnul acelui „Exist, exist, exist”. Miracol și întâmplare. Pe care a simțit nevoia să le așeze în cuvânt, cărora le-a dat o formă – această carte despre sine, scrisă cu o egală luciditate și înfiorare (tradusă în limba română de Mihaela Buruiană). Faptul că am fost atât de aproape de moarte în copilărie și că am revenit la viață mi-a imprimat multă vreme o nesăbuință, o atitudine nepăsătoare sau chiar nebunească față de risc. […] Această nepăsare a încetat în clipa în care am avut copii. […] Ținându-mi copilul în brațe. Mi-am conștientizat vulnerabilitatea în fața morții: pentru prima dată, am fost speriată de ea. Știam mult prea bine cât de fină e membrana care ne separă de locul acela și cât de ușor poate fi străpunsă.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
