Existența ca amintire: Micuța Bijou de Patrick Modiano

O poveste de viață vine sub forma simplă a unei cărți a cărei coperte intrigă.
Patrick Modiano creează un personaj fantomatic, blocat între trecut și prezent, între vise și visuri slab creionate, rătăcind printr-un Paris care la fiecare pas devine mai angoasant, cu falii care se deschid către amintirile traumatizante ce par să aspire personajul într-o lume de care vrea să se desprindă, dar pe care nu o poate depăși până nu o descifrează măcar parțial. Iar adevărul nu există, pulverizat în fâșii imposibil de recompus. Thérèse, „o fată cu părul șaten, de nouăsprezece ani”, întruchipează o ipostază din viața fiecăruia; părăsită de mamă, despre care presupune că a decedat în Maroc, tânăra luptă cu dorința de a o regăsi și e convinsă că silueta unei bătrâne decăzute cu care se intersectează întâmplător într-o seară ar putea aparține celei care –a dat naștere. Totuși, orice amintire, de la porecla din copilărie până la agenda mamei, tabloul de pe perete sau un așa-zis unchi, devine o treaptă greu de urcat pe scara conștientizării prezentului.

Acțiunea cărții este în mod viu transpusă în universul aspirației. Devine un „Ce-ar fi dacă?” succedat de un „Ce-ar fi fost dacă?”, dar în cazul ambelor opțiuni, un răspuns ar complica depășirea situației. Micuța Bijou se lasă purtată pe străzile unui Paris deopotrivă lunatic și mizer, fantasmagoric și real, se intersectează cu personaje stranii și se descoperă pe sine însăși făcând gesturi aparent incongruente, măcinată nu de nevoia de a descoperi adevărul, cât mai degrabă de o stare tot mai acută de vid. Voința de a-și analiza urmele trecutului o paralizează, ajungând să-i acapareze întreaga ființă. Modiano conturează personajul ca pe o fantasmă, o umbră, un gând ce tresare dintr-o halucinație a unei revederi întâmplătoare, o tânără care pare a trăi în două lumi în același timp, alunecând printre identități și senzații, printre golurile trecutului, încercând să supraviețuiască și descoperind o tot mai accentuată oboseală, un absurd inhibant, o tulburătoare absență. Thérèse este nevoită să conviețuiască paralel cu Micuța Bijou, identitatea anterioară – o proiecție a mamei, o identitate pe care nici nu o poate uita, dar nici nu o simte ca aparținându-i, luând decizii absentă viețuind ca într-un somn din care se va trezi în sfârșit singură și, poate (finalul e ambiguu) eliberată. Dorința, resimțită din ce în ce mai acut („Trebuia să mă sui într-un tren, imediat, și S-O RUP CU TRECUTUL. Aceste cuvinte îmi intraseră brusc în cap și nu mai puteam să mă eliberez de ele”) vine din nevoia depășirii unui trecut pe care nu poate și nu știe cum să-l asume. A-și crea o viață nouă presupune o energie pe care nu o are, iar bazele unui viitor nu pot fi puse pe un trecut ce acaparează și fisurează prezentul.

Romanul ilustrează în mod real un fragment al existenței. Fără pretenția exhaustivului, fără analiză, fără cauzalități precis identificate. Este doar un ciob de sticlă galben, un fragment dintr-un vitraliu al cercului cromatic infinit ce cuprinde toate nuanțele. În același timp, autorul jonglează cu așteptările cititorului, oferind fără a da propriu-zis, indicând direcții, construind pentru a nărui apoi orice pistă. Nici polarizarea trăirilor afective, visul rem, nici deja-vu-ul nu sunt altceva decât deschideri care se dovedesc iluzorii. Astfel, putem vorbi în egală măsură de Thérèse ca despre o ființă concretă și o iluzie, limita fiind aproape insesizabilă si lăsându-i cititorului libertatea de interpretare.

Descriind universul unui singur personaj individualizat, cu reacții și emoții proprii, Patrick Modiano reușește să creeze cititorului o stare. Dincolo de situații, de cuvinte, de amintiri rămâne prezența unei absențe din ce în ce mai angoasante. „Punctul fix” după care tânjesc personajele lui Modiano le este refuzat fără să-l fi atins vreodată. Rămâne doar întrebarea lor, adeseori doar gândită, rareori rostită: „Ce caut eu în viață?”