Un roman ca o nouă dovadă a forței cuvântului de a oferi o imagine necuvintelor și o înmormântare disecată de opt voci, dar guvernată de tăcerea cu mult mai zgomotoasă a femeii din sicriu:
tot ce voiam era să fiu cu ei și nu de moarte îmi era frică, nu, mie îmi era frică de singurătate și de liniștea care nu spune nimic despre ce e în jur, îmi era frică de nopțile interminabile petrecute într-un salon sau altul cu ochii în tavan și în umbrele din jurul meu și iarăși mă adusese într-un loc în care nopțile aveau să fie la fel, șuierătoare, țiuitoare, pustii, fără o mână pe care s-o apuc și fără un om cu care să-mi închipui că vorbesc
Înțeleg de ce este scris romanul lui Fulaș într-o singură frază, de-a lungul ei am alergat de la început și până la sfârșit, am alergat de-a lungul aceleiași șanse unice (și ultime) de a vărsa tot amarul, reziduul emoțional lipsit de sens și de formă, o piatră pe inimă ca o piatră la rinichi – dincolo de punct nu mai există nimic, dincolo de punct ne întrebăm cum să începem din nou și ne dăm seama că nu mai știm să începem, am început o dată însă nu mai reușim a doua oară, cu atât mai puțin a treia, a patra, a cincea, nu depinde întotdeauna de noi când se începe, ci de forma tăcerii pe care are sau nu are rost să o rupem, este mult mai clară decât forma durerii pe care am încerca să o punem în cuvinte, știm ce este tăcerea, nu știm ce este durerea, tăcerea este a noastră și nu ne-o poate lua nimeni la fel cum pot să ne fie furate vorbele, pentru o singură șansă este întotdeauna nevoie de o singură frază, deja de la a doua ne întrebăm Dar pentru cine vorbim? oricum tot printre aceleași străzi și aceleași clădiri ne întoarcem, este deci nevoie de un singur gând comun care nu are timp de îndoieli și care se întinde de la Fiică la Frate la Al Doilea Frate la Măruța la pereții sufocanți ai capelei, tot mai sufocanți, la sicriul în care Tinca are mai mult spațiu decât a avut în ultimii 11 ani pierduți între saloane, spitale și săli de operație până la moartea dincolo de care fraza se oprește, nu prin punct, însă topindu-se în nimic, în albeața foii, într-un creier care se stinge – moartea nu încetează viața, pur și simplu o fură, o face să dispară, este o diferență, poate că ea continuă acolo unde noi încă nu ajungem, în lumea aceea care ne licărește în fața ochilor în ultimele clipe, în lumea din care îi zâmbesc lui Mari toți ceilalți morți, mama, soțul, iată, o așteaptă cu brațele deschise, forma tăcerii lor care o eliberează din forma durerii ei, punctul nu există cu adevărat, oriunde am fi tot reușim să existăm, atâta ne este de frică, dacă nu putem păstra viața măcar să păstrăm existența, iar romanul lui Fulaș concentrează energia aceea fără nume care vibrează undeva între suflet și minte, brusca greutate a stiloului care nu s-ar mai putea ridica de pe foaie dincolo de punct, viața este o singură frază, dacă îi punem punct nu mai putem continua după, de aceea înțeleg, simt, trăiesc forma tăcerii lui Fulaș, forma unicei șanse care sunt eu, care ești tu, care este toată lumea, ceva efemer, slab, de care ne ținem cu dinții, ura față de ceea ce suntem fiind întrecută numai de frica că într-o zi nu vom mai fi deloc, fiindcă
viața e o sforțare a aducerii aminte și-n rest te chinui să nu mori
nimic nu mai îmbie, totul scârbește, respinge, totul este acru, ea a murit singură în haosul acela, în mintea care funcționa undeva între viață și neființă, voi ați lăsat-o singură, și noi am fi lăsat-o singură, prea puțini înțelegem că viața se duce când vrea ea, că Mari nu avea nevoie de viața pe care i-o dădeau doctorii, pastilele, aparatele, abstinența de la țigări, ci de viața pe care i-ar fi dat-o copiii ei în ultimele luni, viața pe care i-ar fi dat-o plimbările și atingerea și ieșitul în oraș și nopțile petrecute într-o casă, nu într-un azil, prea puțini am fi scos-o din clinici și prea mulți am fi în locul Fiicei, al lui Ion, al lui nea Gică, în locul oamenilor (era să zic invitaților) care au transformat înmormântarea lui Mari în propria înmormântare, în amenințarea și amintirea că fiecare dintre ei are să ajungă în acel sicriu, că vor continua să fie până când nu vor mai fi…
este greu să ne imaginăm o zi în care nu vom mai fi, cu toții ne credem nemuritori, însă ceea ce doare încă și mai tare este că adesea îi credem nemuritori și pe părinții noștri, nu înțelegem dispariția vieții proprii și nici a vieții lor, Fiica se trezește cu un telefon de la spital, apoi Fiul clipește și deodată ea este la morgă, o bătaie de clopot și, fără a ști când, se văd (ne vedem) fugind pe poarta bisericii, bântuiți de existența unui mormânt de care le este prea frică pentru a-l vizita, o lumânare de care se tem prea tare ca să o aprindă, o șansă consumată, o dispariție care nu le aparține, însă care pare că ar vrea să îi înghită în aceeași nimicnicie, aceasta este forma tăcerii celor ce se adună în jurul lui Mari fără niciun cuvânt, adesea este forma fricii, frica ei de coșmar, de întuneric, de holul acela lung, interminabil, mut de spital în care s-a transformat viața sa, fiecare-n tăcerea lui, fiecare un mort într-un mormânt care trece prin lume și așa trecem unul pe lângă altul în realitate, într-o tăcere din care nu învățăm nimic, tăcerea aceea în care nu a vizitat-o nimeni este aceeași tăcere pe care fiecare o aduce în jurul sicriului, oricât de mult ar regreta-o, tot în ea trăiesc, tot în ea se zbat, Mitel și Ion – într-o tăcere a orgoliului, Fiica – într-o tăcere a regretelor, Fiul – într-o tăcere a spaimei, unele lucruri mai trebuie și tăcute și
ajungi să-ți amintești o altă viață, nici a ta, nici a alteia, o viață pe care ai fi putut sau n-ai fi putut să o trăiești, dar care e atât de prezentă în mintea ta, atât de reală, că e singura pe care o mai știi și în același timp e un orizont al suferinței din care nu ai cum să ieși, suferința de a fi lăsat singur, de a fi uitat de toți în timp ce mori încetișor în colțul tău
poate că nu aflăm nimic după moarte chiar și dacă ajungem în Paradis, poate nu înțelegem moartea nici când suntem în ea – însă până la dispariția totală murim câte puțin și pe Pământ, la fel cum singurătatea o ucidea pe Mari încetul cu încetul, în afara oricărei boli, la fel cum plecarea lui Mari i-a ucis puțin fiica și nimic nu o va mai aduce înapoi, trecem printr-un șir de vieți, le schimbăm fără să ne dăm seama, ca niște cămăși pe care ni le pune altcineva, tot ce contează este să nu fim singuri în morțile astea mici, chiar dacă așa ne vom teme încă și mai mult de moartea cea mare, ce contează este să nu ne abandonăm când încă suntem unul lângă altul, la o distanță infinit mai mică decât cea la care vom fi după moartea adevărată, viața se termină când vrea ea, noi trebuie doar să găsim un timp pentru toate, să nu fie prea târziu prea târziu prea târziu prea târziu, pentru mine romanul încă adună ceva inefabil, o stare fără nume, un simț bântuitor al regretului, al neputinței, al disperării, o soartă a celuilalt pe care noi o putem schimba, nu mâine, nu poimâine, ci acum, nu știi niciodată când în jurul ei vor sta fețele tăcute și zâmbitoare ale celorlalți, în jurul ei va fi o lumină care nu este, în jurul ei vor fi oameni care nu sunt și își va dori să te mai vadă o dată și să îți spună că te iubește și când întoarce capul nu va mai fi (Luiza Sfîcă)
a început să se ascundă și oricum n-a vorbit niciodată cu nimeni despre frica ei, îi era rușine, cum să vorbești cu oamenii și să le spui că ție îți e frică să mori, să le spui așa, omenește simplu, că nu vrei să mori și ai vrea să mai stai pe-aici, și ei ce să facă, mai mult îi încurci și nu e bine să faci asta, că oamenii-ți iau seama și încep să te evite, nimeni nu vrea să răspundă la întrebările tale și mai mult de o ridicare din umeri și o privire plină de milă nu primești oricum, că n-ai ce
În romanul lui Cristian Fulaș, tăcerea devine o formă de apărare împotriva lumii, o formă de înstrăinare, dar și de apropiere față de ceilalți și față de tine însuți. În ultimă instanță, este o formă de doliu. În tăcerea tuturor personajelor se răsfrâng regrete individuale sau familiale care nu vor prinde însă niciodată o formă concretă, rămânând doar gânduri, nu se vor metamorfoza nicicând în cuvinte adevărate, palpabile și nu vor intra în componența niciunui dialog, ci doar a unui monolog interior. Deși fac parte din aceeași frază, ce pare să nu aibă cu adevărat un sfârșit, aceste trăiri camuflate în tăceri nu se intersectează. Există doar perspective prin care se creează o „narațiune” interioară cu goluri și puncte de suspensie.
Fundalul și, paradoxal, centrul de iradiere a tăcerii este reprezentat de înmormântarea unei femei, Mari – mamă, fiică, soră, soție, prietenă. Și pacientă în nenumărate spitale. În mod inevitabil, cei prezenți se gândesc, dincolo de regrete și de probleme personale, la propria moarte. Căci dispariția definitivă a persoanelor din jurul nostru ne aduce mai aproape de propria dispariție – omul începe să își plângă moartea cu mult timp înainte ca ea să aibă loc.
viața e o sforțare a aducerii aminte și-n rest te chinui să nu mori, dar tot e chin
De multe ori, existența nu reprezintă prezentul în care trăim, ci amintirile și incertitudinea viitorului. Ne autoflagelăm cugetând la greșeli și la schimbările pe care poate că ar fi trebuit să le facem. Masca purtată în fața celorlalți devine câteodată obositoare, iar în absența posibilității de a ne expune interiorul brut, alegem tăcerea. Ea ne protejează de adevăr, dar și de minciună, oferindu-ne o anumită libertate, un scurt repaus. Personajele lui Cristian Fulaș învață să tacă pentru a-și regăsi echilibrul perturbat de această pierdere. Simultan, e o formă de respect pentru femeia decedată, ce a fost forțată, atât de boală, cât și de dorința de a nu fi o povară, să aleagă tăcerea în ultimii săi ani de viață.
eu am cincizeci și opt de ani și de șapte ani sunt pe patul de moarte, am tot schimbat paturi în care am mai murit câte puțin, cu fiecare criză și cu fiecare nouă boală pe care o făceam, parcă de nicăieri, am murit în atâtea spitale că am uitat unde am fost și stau de multe ori și mă gândesc că, sigur, era soarta mea să mor într-un spital dacă tot am lucrat aproape toată viața într-unul
Romanul începe chiar cu gândurile mamei la a cărei înmormântare urmează să participăm. Captivă în boală, în neputință, în tăcerea pereților, în repetatele refuzuri de a primi o țigară, între asistente și infirmiere străine, departe de familie, femeia este nevoită să ducă povara rememorării trecutului – singurul „prezent” ce i-a rămas prin care luptă cu boala – și a așteptării morții, ce pare să joace un joc ciudat, prin care o ocolește.
Mama e vie și moartă, aici și departe, între amintiri și suferință, printre oameni și printre umbrele celor pe care i-a cunoscut. Cea mai dureroasă amintire a ei pare a fi legată de normalitatea dinaintea bolii. Lipsa auzului o împiedică a-și certifica existență și a-și exprima nevoile, dar mai ales sentimentele. Prin urmare, cum se pot afla ceilalți în apropierea unei persoane ce pare să nu mai fie de mult timp în aceeași lume cu a lor? A unei persoane ce caută moartea în detrimentul vieții?
și acum îmi pare rău și aș vrea să fi făcut ceva, nu știu, poate să te fi ținut de mână câteva secunde și să te fi privit în ochi, din câte-mi spunea fata asta la telefon, nu mai aveai putere, nu mai erai în stare de nimic, nu-mi vine să cred că săptămâna asta încă stăteam amândouă pe terasă ca să fumezi o țigară-, să aștepți ziua când totul se termină, tot ce-ai făcut în lumea asta, absolut tot și dintr-odată nu mai e nimic de făcut, mă uit la tine și nici nu-mi dau seama dacă ți-ar fi plăcut capela asta, dacă n-ai fi vrut alta, poate alt fel de înmormântare, poate mai aproape de copii, nu aici, unde nimeni n-o să vină să-ți aprindă o lumânare și eu nici atât, mă întreb dacă ai fi vrut să fii îmbrăcată în alb și roz pentru că pe mine nu m-a întrebat nimeni, poate ai fi vrut un taior negru sau albastru, poate o cămașă altfel decât cu dantela aia care parcă te strânge nițel de gât, poate ar trebui să scot lănțucul din pungă și să ți-l pun la gât ca să nu stai așa cu gâtul golaș
Vocea mea favorită din roman a fost cea a Măruței, a femeii care a avut de grijă de bolnavă până aproape de moarte. M-au impresionat atașamentul, iubirea ei aproape instinctivă, spiritul matern manifestat față de femeia pe care inițial trebuia doar să o scoată la plimbare și să o hrănească. E un soi de substituție între fricile lui Mari, care devin treptat ale Măruței. Un sentiment ce ascunde nevoia de a umple un gol și nu exclude un anumit pragmatism. Pentru ea, Mari fusese întotdeauna bolnavă și neputincioasă, având mereu nevoie de ajutor, iar acesta e singurul chip pe care i-l știe. Probabil acesta a fost motivul pentru care i-a fost mai ușor să se apropie de ea și să o înțeleagă – nu exista termen de comparație și nici vreo așteptare anterior formată. Fiindcă cei ce au cunoscut-o înainte de boală judecă diferența dintre forma de acum și cea anterioară – o mamă/ o fiică/ o soră puternică, dispusă să se sacrifice. De aici și gândul aspru al Măruței față de toți ceilalți, față de familie și de cei doi copii pe care nu vrea și nu poate să-i înțeleagă. De fapt, ea o înțelege pe Mari, căci în ea s-a privit – așa cum, într-o anumită măsură se va întâmpla cu toți ceilalți. Doar că, spre deosebire de ei, ea începe să se vadă când Mari e încă în viață. A regăsit în fricile femeii bolnave propriile frici. A văzut în suferința celeilalte propria singurătate, dată nu de boală, ci de bătrânețe și de sărăcie.
la 8.52 a sunat telefonul și o voce de pe altă lume a țipat a muuuuriiiiiit, a muuuuriiiit, a muuuuuriiiit, a închis telefonul, l-a lăsat să cadă pe podea, și-a luat fața în mâini și pentru prima dată după douăzeci de ani i-au dat lacrimile , lacrimi de furie și de neputință, lacrimi de fiu, lacrimi de om care nu a putut să stea alături de mama lui muribundă ca să nu-i omoare pe alții, soția s-a apropiat de el și i-a luat capul în mâini, a plâns, au plâns, s-a ridicat, a luat cana de cafea de pe masă, a făcut cei câțiva pași până în bucătărie, a apăsat pe butonul esspresorului, s-a sprijinit în mâini de blatul negru de lucru, a luat cafeaua, a pus în ea lapte și îndulcitor de agave, a stat tăcut și a fumat în liniștea dimineții de sâmbătă, i-a sunat telefonul, s-a ridicat, a spus ceva ce nici el n-a înțeles, a luat cheia mașinii de pe masă, a urcat în mașină, și-a aprins o țigară, a condus până la clinică, a parcat și în fața porții mintea i s-a blocat
A doua mea voce favorită a fost cea a fiului. Dispariția părinților nu este ușor de acceptat la nicio vârstă. Suferința se manifestă în diferite moduri și nu poate fi stăpânită, iar regretul că nu i-a fost alături nu va putea fi șters. Cu toții știm că nu ne putem pune viața pe pauză sau pe mut pentru suferința nimănui – nici măcar pentru propria suferință. La vocea fiului se ajunge cel mai greu. Înainte de a fi voce, el este, pentru toți ceilalți, o prezență. Care e analizată, judecată. Vocea lui își face loc printre înregistrări ale realității exterioare, aproape acoperită de ele. Pe ea o aștepți și când o „prinzi” aștepți mereu mai mult. În cazul lui e o tăcere care nu se lasă decât parțial devoalată, mereu acoperită de zgomotul de fond al celorlalți.
vede marginea sicriului, umbrele oamenilor strânși în jur, aude cuvinte disparate din predica preotului, familie, prieteni, iubire, credință, învierea sufletului, privește aleea și cerul s-a întunecat la loc, când preotul spune acum puteți să vă luați rămas-bun simte o durere fizică în tot corpul, mâna lui se încleștează de ușa de metal a capelei
În fața morții nu rămâne decât liniștea – tăcerea – ce înglobează toată durerea adunată. Boala impune o anumită distanță, însă ea nu poate fi considerată o pregătire pentru moarte, căci e o diferență calitativă, imposibil de cunoscut, deși știută de toți. Momentul revelației, al descoperirii că nu ai să mai poți vedea niciodată persoana care nu mai e, că nu vei mai putea discuta cu ea și că nu o vei mai putea atinge este aproape imposibil de pus în cuvinte, iar acuitatea cu care Cristian Fulaș redă sentimente/trăiri/momente pe care toți le-am întâlnit sau urmează să o facem este tulburătoare. Am avut senzația că romanul Forma tăcerii este de fapt un lung poem al suferinței.
îmi spuneam că o să mor dintr-o clipă în alta și nu-mi era frică, nu-mi era nimic în afară de gândul că aș fi vrut să am copiii lângă mine, aș fi vrut cu ultimele puteri să îi strâng în brațe și să nu plec singură, așa-mi spuneam, că plec singură și nu voiam asta, ușa de plastic și metal a salonului de urgență, privirile atente și încercănate ale doctorilor, palpată, întoarsă pe toate părțile, cuplată la aparate și altă perfuzie, mutată pe targă pe pat și înapoi pe altă targă, privirea goală și senină a asistentului care mă adusese și acum pleacă să se ocupe de alt pacient în celălalt spital(…) privirea mirată a doctoriței mai tinere care îmi pune mâna pe mână și schițează un zâmbet chinuit, îi e milă de mine, are și ea o mamă acasă, poate o bunică nu mai știu câți ani am pleacă toți și rămân cu pereții albaștri de plastic și cu numele pe buze, cu dorința să vă văd încă o dată, știu că nu se poate, știu, cu întrebarea dacă ne vom mai întâlni
Finalul este simetric cu începutul, revenindu-se la perspectiva femeii bolnave. Frica de moarte a fost domesticită de boala îndelungată și obositoare; există încă griji, există regrete, dar, mai presus de orice, e oboseala. Familiaritatea spitalului, a liftului, a coridorului, a salonului, a perfuziilor, a personalului medical conduc la saturație. Lipsa auzului și imposibilitatea de a vorbi înlătură orice dorință de a mai lupta, totul e aproape absurd, o repetiție nesfârșită de gesturi, de așteptări, de priviri, de tuburi și de medicamente.
E înduioșător și terifiant să încerci să intri în mintea unui muribund, să încerci să-i ghicești ultimele gânduri, dorințe, visuri și frici, de aceea, ultimul capitol a romanului e la granița dintre adevăr și proiecție asupra necunoscutului și a morții, adică definește un soi aparte de realitate.
oricum dacă stăm să ne gândim lumea e făcută mai mult din morți, lumea asta în care trăim e un uriaș cimitir în care noi, ăștia vii, suntem chiar puțini, cică vreo șapte miliarde și ceva, da-ți dai seama câți or fi ăia morți, peste tot pe unde locuim e un cimitir, dacă zgârii nițel pământul dai de oase și cranii, în orice oraș sau sat numărul morților e mult mai mare decât numărul viilor și totuși, aici e șmecheria, nu ne amintim mare lucru și nici prea des, trăim ca și cum moartea nu s-ar întâmpla și de ce, poate pentru că ne e frică de moartea noastră și nu vrem să ne gândim la asta, ne gândim la orice altceva, da’ nu la asta, altfel nu-mi explic cum adică, locuim într-o lume a morților și nu ne gândim la ei decât la-nmormântări și puțin după, în rest ne vedem de ale noastre nu ca și cum moartea nu s-ar fi întâmplat, că aia ar fi cât de cât de înțeles, ne vedem de ale noastre ca și cum oamenii ăia alături de care am trăit n-ar fi existat decât așa, ca o părere, un vis, închipuire
Romanul lui Cristian Fulaș este, așadar, despre moartea care se află în fiecare dintre noi fără a fi conștienți cu adevărat de ea. Este despre singurătatea ce însoțește frica – deși e vorba despre o frică a tuturor. Este despre pierderea sinelui și a persoanelor din jurul nostru, dar și despre regăsirea lor. În fond, este despre vindecare și acceptarea vindecării.
O singură frază cuprinde mai multe existențe, mai multe inimi diferite cu mai multe tristeți diferite. (Ana-Maria Ailiesei)
- Citește AICI alte impresii despre roman ale alecartienilor sau AICI cronica Nicoletei Munteanu, coordonatoare Alecart.
(*Luiza Sfîcă & Ana-Maria Ailiesei, redactore Alecart, sunt eleve în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.)
