Andrei Zvyagintsev redă în filmul său ritmurile interiorizate ale vieții omului prin rezonanța sufletului cu ceea ce îl înconjoară pe individ. Sufletul este asemenea pungii de plastic ținută de Ivan pe drum în afara geamului, care se umflă puternic din cauza vântului.
Pelicula lui Zvyagintsev propune o poveste, fără însă a da un verdict. Privitorul este lăsat să decidă singur care este concluzia. Întoarcerea prezintă o acțiune de o mare simplitate, în contrast cu mesajul complex, marcat în mod sugestiv de textul biblic. Deși filmul poate fi privit din mai multe perspective, spectatorul are puterea de a alege între a rămâne la suprafața acestuia sau a „călători” alături de personaje în ceea ce înseamnă relația dintre divinitatea creștină și umanitate.
După o absență misterioasă de 12 ani, un tată se întoarce la fiii și soția sa, dorind să facă o excursie alături de copii săi, Ivan și Andrei. Aceștia merg pe o insulă, rupându-se de ceea ce înseamnă civilizația, lumea din afară. Imaginea inițială a tatălui, stând în pat înfășurat în cearșafuri, se aseamănă izbitor cu pictura lui Mantegna, Lamentation of Christ. La vederea acestei priveliști, Ivan, fiul mai mic, simte nevoia de a verifica identitatea acestui om apărut de nicăieri. Reperul ce confirmă vorbele mamei este o fotografie dintr-o carte nu întâmplător religioasă. Acest episod este urmat de momentul cinei, unde tatăl împarte vinul și puiul întregii familii. A doua zi, cei trei pleacă în excursia pe parcursul căreia, de la început până la sfârșit, tatăl impune o autoritate aparent nejustificată, dând ordine fără a spune și de ce trebuie făcut un anumit lucru. În timp ce Andrei, fiul mai mare, ascultă cu deplină încredere comenzile tatălui, Ivan refuză să se supună, ignoranța sa fiind cea care conferă de fapt caracter tragic filmului. La prima vedere, tatăl vrea să recupereze alături de fiii săi timpul pierdut. Intrigant este faptul că el este rece și distant cu aceștia, dând chiar dovadă de violență spre sfârșit. Totodată, excursia se vrea a fi o experiență moralizatoare, de maturizare a celor doi băieți.
Fiecare încercare la care sunt supuși cei doi semnifică o virtute pe care ei o dobândesc odată cu depășirea acesteia. Copiii învață valoarea lucrurilor (responsabilitatea impusă de deținerea banilor) și să se descurce în fața obstacolelor (ieșirea din mlaștină), înțeleg atât efortul trecerii într-un alt univers existențial – reprezentat de insula pe care ajung – prin obositoarea și exasperanta vâslire pe ploaie, cât și măsura timpului prin ora strictă de întoarcere de la pescuit impusă de tată.
Cei doi sunt constrânși să urmeze o voce autoritară ce pare de multe ori irațională. Tatăl este chipul enigmatic al unui personaj indescifrabil. Primul semn al prezenței sale este mașina și interesant este faptul că, după ce moare, tot ceea ce le rămâne băieților ca amintire, dincolo de experiența propriu-zisă, este aceeași mașină. El induce celor doi fii ai săi dorința de călătorie, însă pe parcurs, în timp ce Andrei este acaparat în totalitate de aventura trăită, pentru Ivan aceasta devine fără sens și chinuitoare. Rebeliunea fiului mai mic provine tocmai din faptul că nu știe de unde s-a întors tatăl, de ce a venit, de ce i-a luat în excursie sau cât va sta. Tatăl moare exact în momentul în care cei trei urmau să se întoarcă acasă. Este adevărat că, dacă Ivan nu s-ar fi urcat în turnul de pe insulă și nu ar fi amenințat că sare, tatăl nu ar fi murit în încercarea de a-l salva, însă, ca spectator, nu poți arunca vina pe umerii băiatului, întregul incident nefiind intenționat pus la cale de către el. Turnul este un element ce confirmă pe de o parte prezența personajelor într-o cu totul altă dimensiune existențială decât cea de acasă, dar este, în același timp, și generator de frică. Un alt aspect neobișnuit este acela că poziția în care tatăl cade din turn este aproximativ aceeași cu cea în care dormea la începutul filmului. După moartea lui, copiii au de parcurs drumul singuri, reîntoarcerea în lumea familiară nemaifiind impregnată de autoritatea adultului. Există, de asemenea, un anumit ritual de despărțire între cei doi băieți și tatăl lor – prăbușire, târâre, plutire, scufundare – ce trădează până la urmă afecțiunea lui Ivan față de părintele său. Din punct de vedere simbolic, tatăl poate fi privit ca Mesia, în timp ce Ivan și Andrei semnifică umanitatea, înfățișând atât credința deplină cât și negarea poruncii divine. Tatăl nu le explică fiilor săi de ce trebuie să facă un anumit lucru, lăsând ascunse atât intențiile pe termen lung cât și datele trecutul lui.
În cheie religioasă, se poate spune astfel că filmul concentrează ceea ce presupune supunerea în fața unei entități necunoscute omului, Dumnezeu. Scufundarea bărcii în care se află trupul tatălui poate reprezenta înălțarea la cer a lui Iisus.
O scenă care însă mi-a rămas străină este aceea în care tatăl dezgroapă un aparat de radio, punându-l în barcă, dar pe care băieții nu îl descoperă niciodată.
Cadrele și peisajele de pe insulă sunt cu adevărat fascinante, ele înfățișând o lume marcată atât de frumusețe, cât și de răceală. Se creează o atmosferă sumbră, ce provoacă privitorului atât admirație cât și un anumit grad de neliniște, de disconfort. Imaginile ajung să te frapeze prin splendoarea lor întunecată, prin pustietatea pe care o prezintă. Muzica este una percutantă, făcând spectatorul să perceapă mai acut lumea propusă și tensiunea dintre cei trei.
Andrei Zvyagintsev redă în filmul său ritmurile interiorizate ale vieții omului prin rezonanța sufletului cu ceea ce îl înconjoară pe individ. Sufletul este asemenea pungii de plastic ținută de Ivan pe drum în afara geamului, care se umflă puternic din cauza vântului. Fără frumusețe, sufletul devine mort, gol precum punga de plastic aruncată pe șosea inertă.
*Anastasia Fuioagă, secretar general de redacție Alecart, este elevă în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași.
