Mie de felul meu şi de specializare liber aleasă şi consimțită imi place arta bizantină. Şi tot ce povesteşte despre mituri. Poate de-asta nu-mi place, cu puține şi atipice excepții (cel mai des legate tot de mit parcă), arta contemporană. Da’ nu despre asta voiam să scriu. Sau tot despre asta, dar să vedem mai departe dacă reuşesc.
Din cauză de feblețe deci (şi din altele, printre care şi o deloc neglijabilă cantitate de bucurie că mi se făcea, cu adevărat, o onoare) am perceput expoziția pictorului Ioniță Benea ca pe un mesaj pe care mi s-a părut că-l înțeleg într-un fel ce m-a făcut să vreau să-l explic cât mai bine şi altora. Lost in translation – atunci, la vernisaj, am eşuat. Aştept, alături de ziua în care o să pot citi trei sute de cuvinte pe minut în sârbă, pe cea în care n-o să mi se mai albească mintea ca un memory stick formatat în asemenea ocazii. Deocamdată, am a doua şansă.
După ce am văzut primele imagini ale picturilor, primul gând: “sufletul Moldovei vechi în ulei şi pânză.” Legendele ei fondatoare (Descălecatul), împreună cu spiritualitatea şi istoria marcate, ne place sau nu, de creştinismul ortodox într-un mod de neignorat. Toată moştenirea bizantină veche care înseamnă fondul ce a dus la naşterea culturii de aici. O comoară, cu privilegiul de a o vedea şi prin ochii altcuiva.
Pe care o simți, de la prima vedere, abordată dublu cald: mai întâi prin apropierea afectivă a artistului de frescele care l-au inspirat, sensibilă şi care te îndeamnă să preiei sugestia lui şi s-o aplici virtual tuturor imaginilor de acest tip pe care le-ai văzut. Apoi, în sensul tehnic, din punct de vedere cromatic. E uşor să spui despre un pictor că echilibrează componentele calde cu cele reci, mai interesant e cum o face. Ioniță Benea dă senzația că le-a dresat şi le-a disciplinat în aşa fel încât, chiar dacă sunt teribil de tentate să-şi părăsească locurile şi să zburde, rămân cuminți şi se joacă frumos, implicându-se toate. Contururi negre şi albe care-mi amintesc de pictura Wandei Sachelarie Vladimirescu zburdă cu un dinamism în care nu discern de la început decât sinteze de forme. Mai ales compozițiile cu grupuri de personaje supuse forței unui cerc invizibil şi Descălecatul justifică impresia.
Clipesc, mă uit din nou, mai atentă la ansamblu – ca şi picturile murale, compozițiile din fața mea par să invite mai întâi la distanță, apoi la savurarea detaliilor de aproape. Privite aşa, te poți baza pe linii ca ghizi în lumea pe care o contempli. Dau senzația că sunt independente de culoare. Nu se ceartă cu ea, ci o ignoră delicat cum se ignoră examenele la începutul anului. Şi, tot ca pe ele, o atacă viteaz atunci când nu mai au de ales, dar numai atât cât e nevoie ca să nu se piardă.
Analizezi, treci prin toate etapele: recunoaşterea temei, compoziția, cromatica, liniile… Dar eştri frustrat. Fir’ar, rămâne ceva neprins aici, un sentiment că te-ai întâlnit cu cineva cunoscut şi nu ştii de unde să-l iei. Îți faci o cafea, o bei cu ochii la imagini. Încerci să-ți dai seama despre ce e vorba. (Îți trece prin cap că dacă era vorba despre persoane, intensitatea cu care te holbezi îți aducea de mult un ordin de restricție.) Derulezi în minte posibilități. Dacă nu de la cromatică, ea fiind în mod clar afectivă, subiectivă, personală şi nici de la alt tip de mimesis în fața modelului nu poate proveni senzația certă de recunoaştere pe care o dă pictura lui Ioniță Benea, atunci de la ce? Poate din faptul că suprafața păstrează şi reuşeşte să sugereze ceva din materialitatea acelora care au inspirat crearea ei. Se simte în textura ei vechimea, evident respectată şi prețuită ca valoare a modelului, fie că e el frescă sau icoană. Materialitatea fiecărei tuşe sugerează cojirea, repictarea, suprapunerea, trecutul şi personalitatea unică evidente cui vrea să le vadă atunci când priveşte orice bucată de pictură murală sau icoană veche. Vestgii care-şi mărturisesc trecutul, cu mândrie de supraviețuitori.
Contururile te ajută să identifici fie un altar poliptic, fie o icoană împărătească, una de tip rusesc (cu a sa compartimentare unică) sau un iconostas întreg. Alteori, un şir de ocnițe pictate, cu ritmul lui atât de caracteristic pentru bisericile moldoveneşti. Nu intervine numai plăcerea de a recunoaşte sursa de inspirație pentru imaginea din fața ta. Ci şi surpriza plăcută de a primi cadou o viziune complet nouă, dar pe care nimic nu o face imposibilă. Ca în cazul ochelarilor pentru vizionare 3D pe care-i primeşti la intrare în cinema, ți se dăruieşte un filtru prin care să vezi. Numai că ăsta îți lasă o urmă – de fiecare dată când o să mai priveşti o bucată de pictură murală moldovenească sau o icoană, o să-ți răsară în minte, alături de ea, filtrul picturii lui Ioniță Benea. (Pe cuvânt de pățit). Mi se pare unul din cele mai sincere criterii de valoare.
Ștefania Dumbravă,șefă de promoție- Colegiul de Artă „Octav Băncilă” Iași, este absolventă a Universității de Artă, București, secția Istoria Artei
